Astra

Humanitas, colecția Vintage, 2011, traducere din germană de Grete Tartler

O, Astra, cum m-ai cucerit și cu cât drag te-am citit! Nu știu dacă mi-a plăcut așa de mult pentru că Dito și Idem sunt de fapt regina Elisabeta și Mite Kremnitz (citiți În intimitatea secolului 19 de Ioana Pârvulescu și Aminitiri din Junimea de Iacob Negruzzi ca să aflați mai multe despre nemțoaica asta foarte simpatică), dacă m-a atras în special stilul epistolar al cărții, povestea tragică de amor sau iubirea aia mare dintre cele două surori. Sau poate că au fost toate astea la un loc.

Astra m-a purtat înapoi în timp, în epoca în care se călătorea doar cu trăsură, în care mai existau slujnice și vizitii, când doamnele întrețineau atmosfera cântând la pian și când trimiteai scrisori dacă voiai să-i spui mamei ce mai faci.

Cele două surori din carte, Astra și Margo (nemțoaice) se întâlnesc după o despărțire lungă, de câțiva ani. Margo s-a căsătorit cu Sander și s-a mutat în România, la moșia acestuia de la Burda, și au trei copii. Astra vine pentru prima dată în România și e impresionată de moșie, de nepoți, dar mai ales de Sander. Aici e toată intriga cărții: Astra se îndrăgostește de cumnatul ei. Dar, pentru că nu vrea să își facă sora să sufere, acceptă să se căsătorească cu Paul Morosh, proprietarul moșiei învecinate pe care oricum nu-l place. Dar așa e ea, se sacrifică pentru cei dragi.

Cele două moșii nici că pot fi mai diferite! Dacă la Burda cântau la pian, pictau, totul era ordine și armonie (cât de nemțesc!), la Moroschka e doar noroi în curte, adevărata stăpână e mama lui Paul, o femeie cu apucături fanariote. Nici vorbă de cântat la pian, de poezii, de liniște (cât de românesc!). Cartea mi s-a părut că pendulează mereu între spiritul nemțesc și cel românesc, între acolo și aici. Nu pot decât să-mi imaginez ce șocant a fost pentru regina Elisabeta și pentru Mite Kremnitz să se trezească dintr-odată într-o țărișoară ca România… În vară m-am plimbat prin Tübingen și Reutlingen și am văzut ce case aveau ei pe la 1700, așa că nu-i de mirare că, oricum ai citi cartea asta, spiritul nemțesc e cel mai prețuit.

I-am spus că la Moroschka poate să mă tot sărute și să mă pieptene, dar aici aș prefera să merg la Belvedere. Însă lui i se pare plictisitor. Eu vorbesc despre teatru și de concepția asupra unui rol sau a altuia, el abia își reține, din nări, un ușor căscat. Nu vrea decât să mă iubească. Dar să-mi mai iubească și spiritul, să stea de vorbă cu mine, să se bucure împreună cu mine de ce e frumos. […]

Îmi merge, desigur, bine; pe cât de bine îi poate merge cuiva care se află cu domn străin, într-un loc străin, uitându-se pe fereastră dintr-o casă străină.

Am petrecut o zi foarte interesantă și tristă cu cele două surori. Mi-ar fi plăcut să se fi terminat cu bine, dar poate că e mai bine așa, oricum nu erau acasă aici, iar după ce Margo a aflat ce fel de om e Sander, nu cred că ar mai fi putut fi fericită cu el.

Îmi place mult de tot colecția Vintage, după Memorii/Jurnale e preferata mea. Iar traducerea Gretei Tartler e minunată. O mică observație totuși: prefața e atât de explicită, încă nu au mai existat surprize când am citit romanul. Poate ar fi trebuit trecută ca postfață. Astfel ai fi citit romanul fără să afli 90% din acțiune, iar la final, din postfață, ai fi putut să afli mai multe despre perioada în care a fost scris, despre influențe, simboluri etc. Zic și eu…

 

Advertisements

La grămadă

Humanitas, 2008

Cartea asta, pe care mi-a împrumutat-o Andreea, a avut parte de un ghinion fantastic! În prima zi când am luat-o în drum spre muncă, m-a prins ploaia prin parc și m-am trezit că s-a udat și cartea. Apoi, peste câteva zile, în timp ce ieșeam din metrou, am băgat cartea direct în banana puțin prea coaptă pe care o aveam în geantă… De obicei sunt foarte atentă cu cărțile pe care le împrumut de la alții, dar acum nu știu ce s-a întâmplat. Bad mojo!

Într-un fel mi se pare că ghinionul ăsta se leagă de ghinionul personajelor din carte. Din cercul intelectualilor care se întâlnesc seara la vin, mulți simt că se pierd în slujbe mărunte, în iubiri care-i țin pe loc, în căsnicii nefericite și nu își pot împlini dorința de a scrie, de a studia, de a publica. Existența asta omenească este ca o povară – toți vor ceva de la ei, toți le spun cum să trăiască, la ce să aspire, unde să lucreze -, dar nu se pot desprinde de ce se întâmplă în jur ca să își împlinească menirea.

Introspecția mi s-a părut cât se poate de bine-venită. Mi-a adus aminte de Jeni și al ei jurnal, în care am citit pentru prima dată despre această generație chinuită. Mulți glorifică interbelicul, dar cei de atunci nu știau cum să scape de povara vremurilor în care trăiau. Mă gândesc dacă nu cumva ni s-au bagatelizat visurile: dacă ei visau să facă lucruri mărețe, să creeze, noi visăm să… fim fericiți, indiferent ce înseamnă asta. Și chiar dacă e greu să fii fericit, uneori tot mi se pare puțin 🙂

Angry Robot, 2011

Vai, ce m-a amuzat cartea asta! Recunosc că și IRL am o afinitate pentru pămpălăi, dar Chesney m-a dat gata! Imaginați-vă un tip pe care mulți îl consideră autist, care a fost crescut de o mamă super religioasă și în fața căreia nimeni nu cuteza să se răzvrătească și care se simte bine doar când este în lumea cifrelor. Ei bine, tipul ăsta puțin șui invocă din greșeală un demon care insistă că odată invocat, trebuie să încheie un pact și să-i ia sufletul. Încă de mic Chesney a auzit povești despre ce loc groaznic e iadul, așa că refuză cu încăpățânare orice fel de pact. Iar de aici până la greva care se declanșează în iad nu e decât un mic pas. Mi s-a părut foarte ingenioasă ideea grevei: păcatul există din timpuri imemoriale, nu? Rolul demonilor e să-i ducă pe oameni în păcat, iar în zilele noastre e foarte ușor să păcătuiești. Demonii sunt tot atâția ca la început, ceea ce înseamnă că trebuie să lucreze mult mai mult ca să facă față numărului din ce în ce mai mare de damnați. Iar când Chesney refuză să semneze pactul, ei văd în asta o șansă să se facă auziți de Satana și să ceară condiții mai bune de muncă. Cum? Simplu: nelucrând demonii, oamenii nu păcătuiesc. Fără lăcomie, invidie, ură și alte asemenea sentimente, oamenilor nu le mai vine să păcătuiască, devenind dintr-odată apatici, lipsiți de orice dorință. Așa că lui Chesney nu-i rămâne decât un singur lucru: să semneze naibii pactul! :))

Editura Trei, colecția Psihologie practică, 2010, traducere din franceză de Delia Șepețean Vasile

Nu m-a prins dintr-odată dragul de copii, dar sunt câteva lucruri pe care vreau să le lămuresc pentru copilul din mine. Am înțeles că Françoise Dolto chiar știe despre ce vorbește, așa că am început cu ea.

Cărțulia de față mi-a deschis ochii în multe privințe, dar e ciudat să compari modul în care vezi cum majoritatea părinților își cresc copiii și cum spun specialiștii că ar trebui să-i crească. Dolto s-a axat foarte mult pe limbaj și a dat exemple de multe cazuri în care situația copiilor s-a îmbunătățit după ce au vorbit despre problemele lor. Și cu asta sunt și eu de-acord: din moment ce vorbești despre ceva, ești conștient de acel ceva și poți să găsești un mod de a rezolva problema.

În schimb, am fost surprinsă să aflu că ea recomanda ca părinții să le spună copiilor doar adevărul: că bunica a murit, nu că e în vacanță, că s-au născut cu o dizabilitate și că nu sunt la fel ca ceilalți copii și că le va fi greu în viață, dar că împreună o să treacă peste orice obstacol, că părinții au divorțat pentru că nu se mai înțeleg, dar asta nu înseamnă că nu îl iubesc în continuare etc. Sunt așa multe lucruri pe care le intuim când suntem mici, pe care pur și simplu le știm, dar Dolto insistă că trebuie să le și auzim, indiferent de cât de mici suntem. Și mai dă un sfat foarte de bun-simț, dar pe care mulți îl ignoră: copiii trebuie lăsați în pace. A, nu ți-e foame, foarte bine, o să mănânci când simți că ai nevoie. Nu îți place să mergi la dans/înot/balet/fotbal, bine, poate găsim altă activitate care să-ți placă. Copiii nu trebuie să facă lucrurile pe care părinții lor n-au avut șansa să le facă, ci trebuie lăsați să-și aleagă singuri interesele, sporturile, lucrurile care le fac plăcere. Dar asta nu înseamnă că trebuie să fie răsfățați. Nici vorbă! Dar una e să îi obligi să facă ceva care nu le place doar pentru a-ți satisface ție, părintelui, o dorință neîmplinită, și alta e să-i lași să devină mici tirani pe care să-i servești 24/7.

Spre deosebire de nevoi, dorințele pot fi rostite și satisfăcute la modul imaginar. Nevoile sunt necesare pentru supraviețuire, pentru sănătate, pentru corp. Nu mă refer numai la nevoile care aduc ceva: a mânca corespunde nevoii de a lua; dar există și nevoia de a face, adică de a îndepărta urina sau excrementele, ca și nevoia de a îndepărta murdăria prin spălat. Copiii simt foarte bine acest lucru și, chiar dacă nu sunt obligați să se spele, vor fi întotdeauna curați dacă li se dă acest exemplu când sunt mici. […] acesta va reuși să facă singur tot ce valorizează în propriii săi ochi și îl va face să fie la fel de plăcut ca și toate acele persoane care îi plac lui.

Joi dimineață o să fiu deja în Germania. Mi-am luat o lună de concediu ca să am timp să îmi văd prietenele și să străbat Berlinul la pas, nu doar cu bicicleta, ca data trecută. Poate că o să am chef să mai scriu, poate că nu, dar în orice caz, o să încerc să citesc cât pot de mult.

Răul

Humanitas, colecția Raftul întâi, 2005, traducere din suedeză de Liliana Donose Samuelsson

Dacă nu ar avea elementul autobiografic, Răul ar fi o variantă mai light la Portocala mecanică. Așa e o variantă mai puternică la Orașul și câinii. Recitind ce am scris despre cartea lui Llosa, îmi dau seama că acolo accentul a fost pus pe viața din internatul militar, cu bune și cu rele. În schimb, la Guillou, cartea se axează pe violență și pe modul în care Erik, personajul principal, îi face față.

Dacă acum ceva timp principiul „bătaia e ruptă din Rai” era la modă în educația copilului, Erik a avut parte de el cu vârf și îndesat. Mai cutremurător mi se pare că bătaia nu era o pedeapsă pe care acesta să o merite, ci un lucru care făcea parte din rutina fiecărei zile: știa clar că după masa de prânz, tatăl lui vitreg o să-l cheme în cameră și o să-l bată fie cu peria de haine, fie cu biciușca, fie cu nuiele sau cu orice altceva îi trecea nebunului prin minte. Exista un ritual al bătăii: tatăl vitreg inventa un pretext stupid ca să-l lovească, iar în timp ce luau masa toți patru (+ mama, fratele mai mic), tatăl îi comunica nonșalat lui Erik că urmează să primească încă 5 lovituri pentru că s-a uitat urât la fratele lui, încă 5 pentru că a vărsat sare pe masă, încă 5 pentru că…

Patruzeci de lovituri cu peria de haine – asta depășea limita toleranței. Până la urmă ar fi început să plângă. Și poate era o zi din acelea când, ațâțat de plânset, Bătrânul pierdea numărătoarea. Și nu trebuia să te zbați prea mult, pentru că și asta ar fi putut duce la lovituri suplimentare și atunci intrai într-un cerc vicios: hohotele disperate de plâns nestăpânit îl ațâțau pe Bătrân în așa hal, încât lovea fără să mai respecte numărul de lovituri stabilite, iar Erik, care ținea tot timpul numărătoarea, se zbătea din ce în ce mai mult, din deznădejde – sau poate din instinct de conservare -, ceea ce-l făcea pe Bătrân, nebun de bucurie, să-i toarne loviturile fără nici un fel de socoteală, că tot nu mai avea nici un sens, și bătaia continua până ce dosul periei îi făcea pielea să plesnească, și sângele țâșnea prin odaie, și doar plânsul mamei îl readucea în cele din urmă pe Bătrân la realitate.

Iar pentru că acasă nu poate să se apere, să dea înapoi, să se plângă (cui? poliției?), Erik nu lasă pe nimeni să-l lovească sau să-l umilească în rest. Este un fel de bătăușul școlii, dar un bătăuș cu cap: nu se bate ca nebunul, nu lovește tare, ci intervine doar atunci când trebuie să le demonstreze celorlalți elevi, și mai ales celor din gașca pe care o conduce, că nu e nimeni mai tare ca el și că ar face bine să-l asculte în continuare. Erik nu lovește niciodată din/cu plăcere, ci doar din nevoie. În plus, e absolut fascinant cum copilul ăsta (are aproape 15 ani) a învățat cum să îi domine pe ceilalți prin frică: știe ce să le spună, pe ce butoane să apese, ca să îi facă și pe cei mai mari ca el să se îndoiască, să le fie frică. Iar apoi e floare la ureche să-i învingă.

Ce m-a mai lăsat mască și m-a făcut să repet de zeci de ori pe parcursul cărții „nu se poate!” au fost regulile nescrise de la școala particulară (cu internat) la care ajunge Erik. Elevii le numeau „educație camaraderească”, eu am considerat-o a fi tortură. Într-un fel înțeleg nevoia elevilor mari de a face pe șefii, dar una e să îi pui pe cei mici să facă diferite servicii pentru tine și alta e să îi calci în picioare, și asta în văzul profesorilor care nu se amestecă în „educația camaraderească”!!! Pe cât de nedrept, inuman și deplasat mi s-a părut comportamentul tatălui vitreg al lui Erik, pe atât de tare m-a revoltat ce se întâmpla în școala aia!

Iar Erik e prins la mijloc în toată povestea asta: nu vrea să folosească violența, dar nici nu vrea să fie umilit de elevii mai mari. Trebuie cumva să găsească o cale de mijloc, ca ceilalți să-i știe de frică și să-l lase în pace și în același timp să nu fie exmatriculat. Am stat cu sufletul la gură în ultima parte a cărții și am așteptat să văd ce va face Erik. Niciodată nu m-a dezamăgit, deși mai mereu m-a surprins. Pentru mine a fost un personaj imprevizibil și foarte puternic. Altul, în locul lui, de mult ar fi clacat și și-ar fi luat lumea-n cap.

Pierre, am impresia că în ochii tăi sunt un sadic. Să știi că nu-i așa. Crezi că-mi face cine știe ce plăcere să-i lovesc pe alții în așa hal încât să rămână cu semne pentru tot restul vieții? […] Ce-au văzut ei azi în careu le-a rămas bine întipărit în minte. E ca atunci când, să zicem, dai cu biciul într-un câine legat. Sigur că poți să dai în el atâta vreme cât e legat; dar ce se întâmplă dacă-și rupe lanțul? Înțelegi ce spun? Violența e înrădăcinată în mintea oamenilor, și nu în pumni, cum crezi tu. Și dacă vrei să știi ce mai cred, ei bine, cred că n-am să mai lovesc pe nimeni atâta timp cât sunt elev în școala asta. Ce caut eu să-ți spun e că poți folosi violența ca să scapi de violență. Uneori e chiar singurul mijloc.

 

Doar Dumnezeu și noi

Humanitas, 1992, traducere de Micaela Slăvescu

Oamenii de la sala de escaladă sunt foarte mișto. Nu vezi pițipoance sau cocalari, nu râde nimeni de tine când te chinuiești să faci un traseu, ba dimpotrivă, iar unii sunt adevărați bookaholici sub acoperire 😀 Așa că am început să împrumut cărți în stânga și-n dreapta, având grijă să-mi notez, de data asta, cui și ce i-am dat. Apoi am primit eu o carte pe care să o citesc și care mi-a plăcut mult de tot.

Deși m-am gândit la un moment dat să dau la Istorie, romanele istorice nu sunt punctul meu forte. N-am citit multe, nu pot să zic că mă dau în vânt după ele, dar dacă nimeresc unul

bine scris, îl savurez ca pe orice altă carte. Doar Dumnezeu și noi este în primul rând un amuzant roman de moravuri, iar abia apoi e un roman istoric.

Francezii din secolul al XVII-lea erau… primitivi 🙂 Nu zic asta cu surprindere, doar că uneori sunt atât de preocupată de prezent, încât uit cât de diferite erau mentalitățile în urmă cu 10, 20, 100 de ani. Mi s-au părut naivi și simpatici, așa superstițioși cum erau: dacă vedeau un dolmen trebuiau să-l înconjoare, altfel ar fi avut parte de ghinion; din sângele și hainele celor condamnați la moarte se făceau poțiuni miraculoase; temnicerul avea voie să schingiuiască (ba avea și instrucțiuni foarte clare în privința asta), dar nici vorbă să poată face pe călăul, în schimb, călăul avea voie doar să omoare condamnații la moarte, nu să-i schingiuiască; mai mult, nimeni nu voia să aibă de-a face cu călăul, dar, vai, ce se mai distrau la câte-o execuție publică!

„Doar Dumnezeu și noi” e deviza familiei Pibrac, ajunsă la cea de-a opta generație, ai cărei bărbați au meseria nobilă de… călăi. Lui Iustinian Întemeietorul nu i-a fost ușor să facă dintr-o meserie infamă ceva de care să fii mândru, dar fiind un tip inteligent, orgolios, ambițios, s-a dăruit cu totul slujbei care l-a salvat de la galere, reușind să fie amintit cu venerație de către urmașii lui. Nu am putut decât să admir devotamentul Pibracilor pentru o meserie atât de urâtă și să mă minunez de cum au ridicat-o la nivel de artă.

– Mă mir, de exemplu, de faptul că funcţia de călău v-a îmbogăţit aşa de mult. Căci trebuie să fiţi foarte bogat ca să posedaţi un astfel de mobilier. […]
– Numai ziariştii şi neştiutorii ne califică de călăi. Binevoiţi a nota că termenul exact care ne desemnează funcţia este acela de Executor al Înaltelor-Lucrări sau al Sentinţelor Criminale, cum se spune acum. Aţi face bine să v-o amintiţi pe viitor. […]
– Am notat. Totuşi veţi recunoaşte că publicul foloseşte îndeobşte primul termen.
– Posibil, dar de la decretul din 12 ianuarie 1787, este interzis să fim numiţi astfel, vinovatul putînd fi chemat să răspundă în faţa tribunalelor. Nu putem fi călăi, de vreme ce sîntem braţul înarmat al Justiţiei. Cei care fac ultimul gest. Fără noi, n-ar exista pedeapsă capitală. Militarii care ucid atîţia nevinovaţi ce-şi servesc şi ei patria lor sînt acoperiţi de glorie, iar pe noi, care nu dăm moartea decît vinovaţilor, ne privesc toţi cu dispreţ!

Rar mai găsești oameni așa de mândri de ceea fac. Sau dacă există, îi găsești în cărți 🙂

Leagănul respirației

Editura Humanitas Fiction, seria de autor Herta Müller, 2010, traducere din germană de Alexandru Șahighian

Nu voiam să încep cu orice carte scrisă de Herta Müller, ci o voiam tocmai pe asta. Martha a ascultat audiobookul imediat după ce apăruse în Germania și țin perfect minte cum stătea în pat și părea incredibil de tristă ascultând povestea din Leagănul respirației. Din ce mi-a povestit despre carte, am reținut cuvintele lagăr și foame. Apoi am văzut-o și am auzit-o pe Herta Müller la Ateneu, unde tot din cartea asta a citit. E clar că nu puteam să încep decât cu ea.

E adevărat tot ce ați auzit până acum despre scrisul ei (dacă nu ați apucat să citiți nimic de ea): e tăios, propozițiile sunt scurte, are anumite cuvinte pe care le repetă obsesiv, nu e deloc ușor de digerat. Dar i se potrivește de minune: mi se pare că stilul îi reflectă perfect personalitatea.

La început nu am știut de ce în 1945 doar unii dintre germanii din România au fost deportați în lagărele de muncă sovietice, printre care și tânărul Leo, personajul principal. A trebuit să ajung la cuvântul de încheiere ca să aflu că doar „bărbații și femeile cu vârste cuprinse între șaptesprezece și patruzeci și cinci de ani” au fost deportați – mi se pare normal să încep cu precizarea asta pentru că pe mine m-a frământat mult întrebarea „de ce nu și părinții lui Leo?”.

La fel cum evreii fuseseră transportați în vagoane de vite în lagărele de exterminare, așa și germanii din România fuseseră duși în lagăre de muncă. Leo și alții din orașul lui ajung într-un lagăr din Ucraina, unde rămân timp de cinci ani. Acolo sunt nevoiți să muncească din greu, să îndure frigul și foamea, să facă orice ca să supraviețuiască.

Viața de zi cu zi din lagăr era infernală. Pe lângă faptul că muncile pe care le făceau erau cât se poate de grele și normele inumane, evident că nu erau hrăniți cum trebuie. Primeau o bucată de pâine pe zi și o zeamă de varză dimineața și seara. Toți erau lihniți de foame, epuizați, demoralizați. Sunt crunte paginile în care Leo descrie cum răbda de foame, cum încerca să nu mănânce prea repede și să nu ia prea mult în lingură, ca la numărătoare să iasă mai multe linguri de supă, cum încerca să-și drămuiască bucata de pâine, astfel încât să-i ajungă și la masa de seara, cum, atunci când reușeau să se abțină și să nu o mănânce pe toată, făceau schimb unii cu alții pentru că li se părea că bucata altuia e mai mare, dar apoi, după ce trocul avusese loc, li se părea că fuseseră înșelați, că bucata primită e mai mică, iar cea pe care o dăduseră era de fapt mai mare. O bucată de pâine!

Foamea-i totdeauna prezentă.
Fiindcă-i prezentă, vine când vrea și cum vrea.
Principiul cauzal e cârpăceala Îngerului foamei.
Când vine, vine vârtos.
E cât se poate de limpede:
1 lopată cu vârf = 1 gram de pâine.

Pe lângă foame, trebuie să suporte ploșnițele, păduchii și puricii. Trebuie să se obișnuiască cu moartea și cu morții, ba chiar să profite de pe urma lor și să le ia hainele și rezerva de pâine, dacă au așa ceva, înaintea altora. Morții oricum nu mai au nevoie de ele. Merg la cerșit în satul de lângă lagăr și le oferă sătenilor cărbuni în schimbul mâncării. Cei mai norocoși au voie să meargă în târg, unde pot schimba sau vinde obiectele cu care au venit de acasă. Oricum în lagăr nu mai au nevoie de ele, deoarece cele mai prețioase lucruri din lagăr sunt zahărul și sarea, pe care le obțin cu greu.

De șaizeci de ani mă silesc noaptea să-mi aduc aminte de obiectele din lagăr. Ele sunt obiectele mele din valiza nocturnă. De la întoarcerea mea din lagăr, noaptea nedormită este o valiză din piele neagră. Iar valiza asta o port sub fruntea mea. Atât doar că de șaizeci de ani încă nu știu dacă nu pot dormi fiindcă vreau să-mi amintesc acele obiecte, ori tocmai dimpotrivă. Dacă nu cumva mă războiesc cu ele fiindcă oricum nu pot să dorm. Indiferent cum, noaptea-și face valiza ei neagră împotriva voinței mele, țin să subliniez. Trebuie să-mi amintesc împotriva voinței mele. Și, chiar dacă nu trebuie, ci o vreau eu însumi, tot aș prefera să nu trebuiască să vreau.

Îi înțeleg perfect pe cei care nu pot să uite, să treacă peste, să se comporte ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Poate că oamenii puternici sunt, într-adevăr, cei care nu se uită în urmă… Dar mie Herta Müller mi se pare cât se poate de puternică tocmai pentru alege să nu uite.

(Copertele de la seria Herta Müller mi se par foarte urâte!)

Buddha din suburbie

 Editura Humanitas, colecția Raftul Denisei, 2007, traducere de Oana Avornicesei

La 17 ani îmi imaginam că un oraș mai potrivit ca Bucureștiul nu există pentru mine, așteptam să merg la facultate și să cunosc oameni minunați și să trăiesc „cei mai frumoși ani”. Șapte ani mai târziu, m-aș muta și mâine în Germania (sau în altă țară non-balcanică, non-latină, chiar nu sunt pretențioasă :)) ), cu oamenii minunați mă văd prea rar și aș vrea să am din nou 17 ani – am trecut de la o extremă la alta.

Așa că l-am înțeles de minune pe Karim, un adolescent pe jumătate indian, dar născut și crescut în Marea Britanie. Copil al suburbiei, Karim visează să ajungă în Londra. Nu știe ce vrea să facă în viață, dar știe că școala nu e pentru el, așa că renunță să mai meargă la liceu. În timp ce tatăl lui descoperă că poate să-i ducă pe oameni de nas cu niște tehnici de relaxare și niște truisme, devenind un adevărat Buddha din suburbie, și se îndrăgostește de Eva, Karim se plimbă cu bicicleta, se îndrăgostește de fiul Evei, dar și-o trage și cu prietena lui din copilărie, Jamila, și, în general, se lasă purtat de val.

Două personaje mi-au plăcut în special: Anwar, tatăl Jamilei, care face greva foamei ca să-și convingă fiica să accepte să se mărite cu un indian get-beget, ales de fratele lui din Bombay și trimis în UK cu două valize prăfuite. Anwar visează că noul ginere îl va ajuta în magazin și îi va dărui mulți nepoți. Changez, cel de-al doilea personaj pe care nu o să-l uit curând, este chiar ginerele lui Anwar. Din păcate, acesta are o mână bolnavă, pe care nu o poate folosi ca să ridice lăzile din magazin, și în general nu e interesat de afacerile socrului. Tot ce vrea este să citească cărți polițiste și să facă dragoste cu Jamila, dar evident că soția lui nu-l lasă să se apropie de ea. Disputa dintre socru și ginere se termină într-un mod cât se poate de amuzant: Anwar vrea să-l atace pe Changez cu bastonul, dar ginerele se ferește și-l lovește în cap cu „un penis mare, roz și cu tot felul de cucuie”. :))

În rest, cartea mi s-a părut foarte cinematografică, construită din multe secvențe scurte, destul de la obiect, pe care le puteam vizualiza ușor. Sex, drugs and theatre, rasism, anii ’70, Londra, a fi englez când trebuie și indian când vrei – o carte pe placul meu.

 

Cercul nebunilor

Editura Humanitas, colecția Raftul Denisei, 2009, traducere de Antoaneta Ralian

Doamne, cum m-am mai lăsat păcălită de textul de pe coperta a IV-a, zici că a fost prima dată când eram pusă față în față cu un astfel de text. Bine, și faima traducătoarei (dacă tot e să citesc ceva tradus din engleză, atunci măcar să știu că e tradus bine) a jucat un rol important în această alegere proastă pe care am făcut-o. Cert este că am citit 421 de pagini din care mi-au plăcut vreo 10.

De ce? Pentru că restul erau plictisitoare!!! Nu se întâmplă mare lucru în carte, iar când se întâmplă, trebuie să te lupți cu zeci și zeci de paragrafe cu descrieri (autorul nu cred că a lăsat vreun fir de iarbă nedescris), încât îți piere tot cheful. Recunosc, din ultimele 80 de pagini am citit strict dialogul, pur și simplu nu am mai rezistat.

Mă lăudam zilele trecute că am învățat să spun nu cărților care nu-mi plac. Dacă încep să citesc o carte și după 50-60 de pagini văd că nu merge, o pun înapoi în bibliotecă și iau alta – no hard feelings. O, dar parșivitatea acestei cărți a întrecut orice măsură! La început îți prezintă o situație cu potențial – Rook Ashover, moștenitorul moșiei Ashover, este împărțit între trei femei: Netta, tipa pe care a cules-o dintr-un bar și a adus-o la moșie, dar cu care nu are de gând să se însoare; Nell, soția pastorului; și Lady Ann, verișoara lui. Lui, ca bărbat, situația îi convine – chiar dacă are mustrări de conștiință, asta nu-l împiedica să treacă de la una la alta. În schimb, mai grav e când își bagă femeile coada și maică-sa și Lady Ann se hotărăsc să-l aducă pe „drumul cel bun” – ceasul ticăie, iar dacă Rook nu face repede un copil, nu o să fie cine să ducă mai departe numele de Ashover și vai, ce tragedie ar fi!

Așa că am citit sperând ca acțiunea să ducă undeva, să găsesc ceva interesant în carte. Totul parcă se întâmpla cu încetinitorul, scenele care ar fi trebuit să fie captivante mă lăsau rece, pur și simplu nu ne-am înțeles (eu și povestea). Dar cum era prea târziu ca să dau înapoi, am citit-o până la capăt. Nu, nici finalul nu mi-a plăcut.

Pe coperta IV scrie că romanul „se înscrie […] în linia marilor romane La răscruce de vânturi și Amantul doamnei Chatterley”. E drept că nu am citit a doua carte, dar pe La răscruce de vânturi am dat-o gata dintr-o suflare și chiar și acum, la vreo 5 ani după ce am citit-o, îmi aduc aminte de Heathcliff și de răzbunarea sa. Uite un personaj pe care nu o să-l uit curând. În schimb deja mi se șterg din minte întâmplările din cartea asta.

Au fost totuși și lucruri bune: coperta și traducerea. Atât.