„Îmi doream să văd ca bufnițele, în beznă, dincolo de forme și contururi”

Polirom, Fiction Ltd, 2012

Norocul mi-a surâs ieri, la Gaudeamus, după ce zilele trecute fusesem în Cărturești și nu aveau cartea. Am întrebat în stânga și-n dreapta dacă a văzut cineva Toate bufnițele pe la standul Polirom, iar când mi s-a confirmat că, da, ESTE, m-am repezit și am cumpărat-o. Am luat-o pe prima de pe raft și, când am ținut-o în mână, mi-a venit să strig ca o nebună că, omg, omg, omg, omg, noua carte a lui Filip, am noua carte a lui FILIP!!! M-am liniștit, am luat și cartea de poezii a lui BAS + Singur în Berlin, am plătit și am plecat.

Cât am stat la târg și tot drumul spre casă m-am gândit doar la Filip și la cartea lui. Am citit Zilele regelui și Degete mici de două ori până acum, le-aș mai reciti și a treia oară, dar parcă voiam ceva nou. Apoi m-am gândit că dacă nu citesc Toate bufnițele ACUM, iar o să o car prin metrouri și autobuze, o să o citesc pe sărite, o să fac lucrurile anapoda, cu mintea tot la carte. Trebuia să o citesc dintr-un foc. Și așa am și făcut. Am început la 22.30 și la 3.10 mă culcam liniștită că am terminat cartea, fericită că e o carte minunată, scrisă anume parcă pentru mine, mulțumită că încă sunt în stare de nebunii din astea. Once a groupie, always a groupie!

Azi-noapte am avut timp să mă împrietenesc cu Luci și Emil. Luci e un puști de 11 ani care, însoțit de câinele Zuri și prietenii lui, face o mulțime de trăsnăi și care mi-a fost simpatic încă de la prima noastră întâlnire, când un fragment din roman a apărut în Dilemateca. Emil e un domn care se mută în orașul de munte în care locuiește Luci și care leagă o prietenie foarte frumoasă cu micul neastâmpărat.

Emil își scrie viața într-un caiet galben, dar nu este una tocmai fericită: a trecut prin bombardamentele din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, bunicul și tatăl său au fost închiși de regimul comunist, soția îl înșela în timp ce el era mereu repartizat în orașe tot mai îndepărtate de București, nu a putut niciodată să se apropie de fiica și nepotul lui… Cumva Emil prezintă partea amară a vieții, greutățile care vin odată cu vârsta și, în cazul ăsta, cu regimul politic.

Pe de altă parte, am urmărit cu sufletul la gură aventurile lui Luci. Era mai mult plecat prin păduri, se cățăra pe stânci și făcea baie în râuri reci de munte, din când în când se răzbuna pe fratele mai mare și fugea pe geam când taică-său, beat, voia să-l bată cu cureaua, a ținut vreo 10 zile un șoarece într-un borcan, cadou pentru prietenul lui în vârstă. Petrecea ore întregi cu Emil și îi povestea tot ce făcea. Beau ceai cu miere și lămâie și, în locul lor tainic din pădure, a învățat de la Emil cum să cheme bufnițele.

Poate a contat că îmi doream să văd ca bufnițele, în beznă, dincolo de forme și contururi, îmi doream din suflet, or o asemenea dorință nu se duce pe apa Sâmbetei ca mofturile sau ca poftele. În camera lui de la etaj, din casa doamnei Rugea, am căutat săptămâni în șir secretul, răbdător și încordat, am pășit pe drumul labirintic din cărți, frază cu frază, pagină cu pagină […], iar la toate, permanent, Emil mi-a fost martor. Un martor discret. Și un fel de spectator, pentru că trebuie să fi dat adevărate recitaluri, involuntar, când mă ridicam în picioare, îmi înclinam capul într-o parte, îl țineam țeapăn, roteam doar gâtul și bărbia, mă străduiam să fac ochii cât cepele, mă concentram asupra fiecărui iris sperând că ar fi posibil să-i cresc diametrul ori să i-l scad, mă frământa dacă joacă și culoarea vreun rol și, mereu cu ciudă, regretând că am ochi albaștri și nu cenușii, apăsam pe întrerupătorul de la veioză, aducând noaptea în odaie. După un timp scurt sau lung, niciodată la fel, se auzeau râsul lui Emil și aplauze vagi.

Nu apucai să te întristeze Emil cu ale lui, că imediat își făcea apariția Luci. Iar când Luci se copilărea prea mult, venea iar rândul lui Emil. Și tot așa, din poveste-n poveste, au creat o carte magică, cum numai Filip știe să scrie. A fost cel mai frumos cadou de Moș Nicolae pe care mi l-am făcut 🙂 Acum de-abia aștept lansarea de mâine de la Gaudeamus și cea de pe 28 noiembrie din Cărturești, ca să-l aud povestind despre carte, poate chiar citind din ea. Sunt sigură că starea asta de bine pe care mi-a dat-o romanul o s-o port cu mine mult timp de-acum înainte. Mulțumesc, Filip!

Cel care mă așteaptă

Polirom, colecția Proză XXI, 2012, traducere din italiană de Cerasela Barbone

Iranul îl cunosc doar din cărți. De fapt, nu-l cunosc, ci mai corect ar fi să spun că despre Iran știu doar lucruri pe care le-am citit în două cărți autobiografice, Reading Lolita in Tehran și Persepolis, care m-au impresionat la culme.

Îmi este atât de greu să înțeleg cultura lor, să mă pun în locul lor, dar un lucru e clar: nimeni nu ar trebui tratat așa cum sunt tratate femeile în multe țări islamice. Și, culmea, nu societatea este răul cel mai mare în cartea asta, ci familia! Da, acea mână de oameni care se presupune că trebuie să fie necondiționat lângă tine și să te ajute, tocmai ea e cea care îi face viața un iad lui Musum. În primul rând, fetele erau din start nedorite în familia ei. Frații ei s-au bucurat dintotdeauna de iubire și aprobare, pe când ei i-a fost greu să-și convingă părinții să o lase în continuare la școală.

O fată era tratată aproape ca un animal: era pusă încă de mică la muncă, trebuia să respecte mereu zeci de mii de reguli ca nu cumva să-și facă stăpânii familia de rușine, trebuia să se supună întru totul bărbaților din familie (chiar și fratele mai mic avea dreptul să o lovească, normal, cromozomul ăla în plus îi dădea acel drept) și, când familia considera că a venit vremea măritișului, sub pretextul că îi caută cel mai bun pretendent, o târguiau.

După ce adolescenta Musum încalcă toate acele reguli sacre și schimbă niște priviri cu un tânăr farmacist, care și-a mai și permis să-i scrie un bilet de amor!!!, frații și mama o calcă în picioare, tatăl este fooooarte dezamăgit de ea și o mărită cât de repede pot. Norocul lui Musum e că, prin intervenția unei prietene de familie, nu ajunge cu măcelarul prosper, murdar, scârbos și curvar, ci cu un comunist cult, care o încurajează să-și continue studiile și care îi cere un singur lucru: să-l lase în pace ca să-și vadă de misiunea lui.

În unele părți cartea mi s-a părut prea lacrimogenă. Autoarea o transformase pe Musum într-o superwoman care se ridică, chiar dacă cu lacrimi în ochi, după fiecare lovitură primită de la viață, reușește să iasă din orice situație, să treacă peste toate obstacolele… atât timp cât e vorba de copiii ei. Pentru ei ar face (și chiar a făcut) orice, dar atunci când îi vine rândul să fie fericită… ei bine, atunci jugul acela imbecil format din societate, reguli, cutume și familie se strânge iar în jurul gâtului ei, iar ea trece din nou pe locul doi.

Am fost într-o continuă stare de iritare cât am citit cartea asta. Nu e de mirare având în vedere ce se întâmplă acolo! Și știți ce e mai groaznic? Nu mi se părea deloc că e ficțiune: poate că o singură femeie nu trebuie să poarte singură o povară așa de mare, dar pare al naibii de plauzibil. Și de ce să fi avut dreptul să fie fericită la final? Câte femei din Iran au dreptul ăsta? Nu cred că viața le oferă multora happy endings… Atunci Musum s-a transformat în ochii mei într-un simbol: le reprezintă pe toate acele nefericite care au fost forțate să se mărite, care trebuie să se ascundă în spatele vălului, care au fost bătute de soți, care au suferit din cauza imbecilității umane și a fanatismului religios. Săracele Musume…

Mi-am amintit cuvintele mamei mele. „Ceea ce ni se cuvine fiecăruia dintre noi e deja stabilit și, nici dacă ar cădea cerul pe pământ, nu s-ar schimba nimic.”
Adesea mă întreb ce mi se cuvine cu adevărat și dacă am avut vreodată ceva care să-mi fie destinat mie sau dacă, dimpotrivă, n-am făcut decât să particip, să fiu victima destinului pe care l-au avut bărbații din viața mea, a idealurilor și obiectivelor lor. Fusesem sacrificată pentru onoarea tatălui meu și a fraților mei, plătisem pentru idealurile soțului meu și ale alegerilor lui de erou și, de asemenea, pentru datoriile față de țară ale copiilor mei. Dar eu cine eram? Soția unui criminal, a unui trădător al țării sale sau a unui activist care luptă pentru libertate? Mama unui mujahedin? Sau mama disperată a unui soldat luat prizonier și apoi eliberat? De câte ori, în viața mea, reușisem să mă ridic de jos și fusesem doborâtă din nou la pământ și zdrobită, știind că n-am meritat-o niciodată. Nu fusesem niciodată lăudată și aclamată pentru însușirile mele și forța mea, ci pentru cele ale bărbaților mei și, la fel, reproșurile și acuzațiile nu depinseseră de mine și de greșelile mele, ci de cele presupuse ale soțului și fiilor mei. Era ca și cum eu n-aș exista, ca și cum n-aș avea nici un drept. Când trăisem și muncisem pentru mine însămi? Când avusesem dreptul să decid? Când fusesem întrebată ce îmi doream cu adevărat?

Și, cu toată revolta ei, nu are alte cale decât să se supună…

Toate numele

Polirom, colecția Top 1o+, 2011, ediția a III-a, traducere din portugheză de Mioara Caragea

Saramago nu m-a dezamăgit până acum (bine, Anul morții lui Ricardo Reis, carte pe care am început-o, dar n-am reușit să trec de pagina 30, nu se pune pentru că nu am citit Pessoa). Deși Terorista spune că Toate numele i-a plăcut cel mai mult dintre romanele lui Saramago, pentru mine Eseu despre orbire rămâne pe primul loc, deși mai am încă mult de citit ca să pot spune că „l-am citit” pe Saramago.

Oricum, îmi place că este un autor constant. Am regăsit în cărțile lui același stil dens, aceleași propoziții kilometrice, aceleași lumi întunecate. Până acum n-am mai dat peste un autor ale cărui distopii să-mi placă mai mult. Saramago are o imaginație așa de dark, așa de ciudată și minunată în același timp. Își închipuie lumi și situații pe care nici cu gândul nu le gândești și le descrie atât de bine, încât te transpune cu totul în carte.

Domnul José, personajul principal din Toate numele, este un umil funcționar din Arhiva Generală, locul în care se înregistrează și se păstrează tot ce are legătură cu numele persoanelor: nașterile, căsătoriile, divorțurile și morțile. Munca de la Arhivă este foarte bine împărțită: „ […] registratorii sunt obligați să lucreze fără întrerupere de dimineața până seara, în timp ce inspectorii muncesc din când în când, subșefii numai foarte rar, iar conservatorul aproape niciodată.” Registratorii înregistrează numele, le cataloghează, iar, când e nevoie, mută dosarele morților în partea din spate a Arhivei, care trebuie mereu mărită deoarece numărul morților crește și nu mai au loc de depozitare. De fapt, partea destinată morților e așa de mare, încât s-au format adevărate cotloane printre dosare, iar după ce un cercetător s-a rătăcit în acel labirint sumbru și l-au găsit după câteva zile mai mult mort decât viu, conservatorul a ordonat ca nimeni să nu mai intre în partea morților fără un fir al Ariadnei.

Domnul José este un bărbat liniștit, conștiincios, cu o viață monotonă. Dimineața pleacă la slujbă, seara se întoarce în casa lui care e de fapt o anexă a Arhivei, nimic deosebit nu i se întâmplă. Până într-o zi… Domnul José dă din întâmplare peste fișa unei femei și dintr-odată viața lui se schimbă complet. E ușor de presupus ce urmează: domnul José este atât de obsedat să o găsească pe femeie, încât își neglijează slujba, el, care fusese un funcționar-model până atunci, se pune în tot felul de situații periculoase și își trăiește viața mai intens ca niciodată.

Saramago a reușit să transforme un subiect convențional în ceva care să te țină cu sufletul la gură și să-ți mai și dea de gândit pe deasupra… Până la urmă totul se reduce la moarte și la uitare: când moare cu adevărat cineva? Când nu mai există fizic sau când este uitat? Și trebuie să-i uităm pe morți și să le depozităm dosarele în fundul Arhivei, în neorânduială? Și, dacă uităm, de unde ne mai tragem învățămintele?

Cel mai mult mi-a plăcut scena din cimitir, din locul în care sunt îngropați sinucigașii. Domnul José este scandalizat că păstorul mută în fiecare dimineață plăcuțele cu numerele de înregistrare, astfel crucile și plăcile comemorative nu ajung niciodată pe mormintele care trebuie. Răspunsul păstorului m-a dat gata: „Dacă e adevărat, așa cum am convigerea, că oamenii se sinucid pentru că nu vor să fie găsiți, cei de aici, datorită răutății unui păstor, cum ați numit-o, au scăpat definitiv de a mai fi deranjați […].” Câtă dreptate are!

Chiar dacă Toate numele nu m-a impresioant la fel de mult ca Eseu despre orbire sau Intermitențele morții, un Saramago e mereu binevenit.

Acasă, pe Câmpia Armaghedonului

Polirom, seria de autor Marta Petreu, 2011

Maria din carte îmi aduce aminte de bunica din partea mamei: mică, aprigă, aspră, obișnuită să poruncească (obișnuință care, din păcate, s-a transmis tuturor femeilor din familie…), mândră. În plus, în satul bunicii se vorbește exact ca-n Cutca, deși sunt la 129 km distanță. Deh, se simte influența austro-ungară. Din fericire, asemănările se termină aici.

Maria, mama Tabitei, a fost o femeie profund nefericită. Din momentul în care a aflat că drăguțul ei umblă cu alta și s-a lăsat împinsă într-o căsătorie cu un bărbat pe care nu l-a vrut, se transformă într-o femeie acră și rea. Nu există armonie între soți: Augustin mereu o bănuiește că încă se vede cu fostul, ea refuză să se convertească la iehovism pentru el. Și totuși fac trei copii, pe care îi cresc așa cum pot: fără prea multe gesturi de dragoste, din câte țin minte, Augustin nu i-a luat niciodată în brațe, fără să îi cocoloșească atunci când erau bolnavi (ba chiar Tabita spune că maică-sa nici nu o credea când îi zicea că se simte rău și că abia când își dădea seama cât de gravă era situația o ducea la doctor), fără să țină seama de dorințele lor (pe sora Tabitei nu o lasă să meargă mai departe la liceu, nu pentru că nu și-ar fi permis să o întrețină, dar i se părea mamei că prea se domnește dacă face liceu – asta doar pentru că nici pe ea nu au lăsat-o ai ei să-și continue studiile).

N-avea rost, nu mai putea să ne iubească. Credea despre ea că a fost o mamă-model, care s-a sacrificat pe ea însăși în interesul copiilor ei. Părerea mea e oarecum alta. Dar – mi-am spus eu, uitându-mă gânditoare la ea – poate că efortul ei de a ne face cu Ticu și de a ne naște a fost atât de contra naturii ei, încât a reprezentat pentru ea un sacrificiu enorm și, orice-am făcut noi, ea a simțit că nu i l-am răscumpărat niciodată.

Îmi imaginez că era destul de greu să crești trei copii, să mergi aproape zilnic să lucrezi pământul, să ai grijă de casă, dar asta nu e o scuză ca să îți transformi copiii în niște anexe la propria ta nefericire. Tabita povestește toate astea după ce moare și mama ei, deci poate să fie cât de liberă vrea, îi este mai ușor să-și analizeze viața și să-și judece părinții când aceștia nu mai sunt în viață. Ce mi s-a părut interesant e că Tabita pare mai afectată de blestemele mamei decât de lipsa ei de afectivitate, că pune un preț mai mare pe cuvinte decât pe fapte. Încă nu mi-e clar cum e relația părinte-copil, cât de necondiționat poți să iubești pe cineva doar pentru că te-a născut, ți-a dat să mănânci și te-a îmbrăcat, dar nu a fost acolo pentru tine, nu te-a îmbrățișat, nu te-a doftoricit, nu te-a iubit, ba îți mai și spune că mai bine scăpa de tine și de frații tăi și te blestemă să nu ai parte de ce ai tu mai drag… Iar Tabita e mereu gata să intervină și să facă pace atunci când mama se ceartă cu sora sau cu fratele ei, îi dă mamei o alocație lunară și acceptă toate răutățile pe care aceasta le face și le spune.

Putea fi atât de critică despre Ana și Tinu, când vorbea cu mine, încât părea că vorbește despre străini. La fel, putea vorbi cu Ana sau Tinu despre mine ca despre un ciudat pe care s-a întâmplat să-l cunoască și pe care îl descrie numai de mirare că așa ceva există sub soare. Îi plăcea la nebunie să ducă de la unul la altul părerile noastre proaste despre ceilalți, la care tot ea ne incita, generând certuri sau măcar lungi tăceri între noi. Nu era o tehnică premeditată de-a divide pentru a ne stăpâni, ci modul ei natural de-a fi. Poate că ne visa perfecți și se împiedica în cusururile noastre ca într-un ciot când umbli desculț pe câmp. Nu știu.

Dar partea care m-a înmuiat a fost cea în care Tabita povestește cum se simte fără mamă. Având în vedere că eu sunt atât de legată de a mea (cu bune și cu rele, dar mai ales cu bune), mi-e extrem, extrem de frică de tot ce înseamnă să-ți pierzi mama, așa că anumite pasaje din carte m-au făcut să mă înfior și să simt că mă sufoc…

Pasajele în care Tabita lasă deoparte Armaghedonul din familia ei au fost cât se poate de bine-venite. Chiar așa, Acasă, pe Câmpia Armaghedonului nu înseamnă doar povestea asta a Tabitei, ci și viața dintr-un sat ardelenesc – relațiile dintre săteni, munca la câmp, colectivizarea, înmormântările – adică fața mai puțin traumantizantă a cărții. Chiar dacă mi-a plăcut mult, am parcurs-o cu hopuri, cu poticneli, cu tristețe… Deși e foarte bine scrisă, mi-a fost greu să mă împac cu povestea asta plină de regrete și frustrări.

Ps. Îi mulțumesc Teroristei pentru recomandare 🙂

 

Simion liftnicul

 Polirom, colecția Fiction Ltd, ediția a II-a revăzută, 2007, ebook

Nu știu ce m-a apucat să citesc vara trecută Christina Domestica și Vânătorii de suflete – o carte care nu mi-a plăcut deloc, deloc! – și să nu încep cu Simion liftinicul, romanul de care auzisem multe de bine. Ba așa de supărată am fost după ce am citit Christina Domestica…, încât jurasem să nu mai pun mâna pe nici o carte de Petru Cimpoeșu. Noroc cu FILB-ul de anul trecut unde l-am văzut și l-am ascultat pe autor citind și discutând și când m-am hotărât să-i mai dau măcar o șansă.

Simion liftnicul e un roman în care sociologia se îmbină perfect cu literatura, cam ca în Raiul găinilor al lui Dan Lungu, doar că aici acțiunea se petrece într-o scară de bloc, nu pe o stradă. Iar ce dă cu adevărat savoare cărții este modul în care autorul ia puțin (sau mai mult) peste picior persoanele așa-zis religioase. De exemplu, doamna Pelaghia (sper că nu mă înșel asupra numelui) are o legătură extraconjugală, dar asta nu o împiedică să se roage pentru iertare Maicii Domnului, fără să schițeze nici măcar un gest că ar vrea să rupă relația. În general toți cei de pe scară sunt oameni „cu frica lui Dumnezeu”, dar cum se întâmplă de cele mai multe ori, e diferență mare între a cere ajutorul Celui de Sus și a-ți duce viața ca un bun creștin.

Nu știu cum e în Moldova, dar numele pe care autorul le-a folosit în carte mi s-au părut extrem de amuzante (pe unele le-am găsit în calendarul ortodox): Pelaghia, Elemosina, Temistocle, Nicostrat, Evlampia etc. – dar din păcate, nu am putut să rețin personajele după nume, ci după ce făcea fiecare.

Autorul își pune personajele să treacă prin tot felul de situații, una mai amuzantă ca alta. De exemplu, un domn din bloc visează numerele de la o extragere loto, iar pentru că e închis la agenția loto, pierde aproape toți banii la sala de jocuri. Iar după ce are loc tragerea merge cu soția lui să-și ridice câștigul – că doar el a visat numerele câștigătoare, nu? -, iar când vânzătorul îi spune că nici un bilet nu e câștigător, cei doi devastează magazinul :)) Altul vrea să își repare motocicleta și își dă seama că singurul mod în care o poate duce în apartament!!! e să o demonteze și să o care pe bucăți! Cât despre Simion, el este un pantofar care stă la parter și care se retrage în lift ca să se poată ruga. În apartament nu poate pentru că îl deranjeaz clienții, la biserică nu-i place, așa că transformă liftul într-o chilie modernă. Nu doar că stă acolo vreo două săptămâni (ar trebui să-mi fac notițe, mai ales că nu scriu despre cărți imediat după ce le termin), ci și predică din lift și le dă sfaturi vecinilor.

Alături de hârtia cu toate aceste rugăminți și altele pe care nu le-am menționat, doamna Alis pune în plic două bancnote de zece mii și una de cinci mii, iar într-un colț face cu pixul o cruce mică, ca să ajungă cu bine la destinație. Câteva zile mai târziu, poștașul îi aduce confirmarea de primire semnată de părintele stareț, împreună cu asigurarea că toate cererile exprimate în scrisoarea respectivă vor fi înaintate de către călugării din mănăstire și aduse la cunoștința Domnului nostru Iisus Hristos, Preacuratei sale Maici, sfinților Părinți ai Bisericii și tuturor celorlalți sfinți. […] O singură dată a atins-o pe doamna Alis umbra îndoielii, atunci când a aflat că doamna Evlampia, alături de scrisoarea trimisă măicuțelor de la mănăstirea Agapia, pune o bancnotă de cincizeci de mii, dar în cele din urmă, recitind pasajul din Biblie unde Domnul Iisus o laudă pe văduva care a adus la templu doar doi bănuți, și-a dat seama că nici faima turistică a mănăstirii și nici mărimea sumei depuse în plic nu influențează în mod decisiv îndeplinirea cererilor. […] La rândul ei, doamna Alis descoperise oarecum întâmplător că regulile vieții creștine sunt ca regulile gramaticale. Deși foarte riguroase și cât se poate de amănunțite, dacă nu le respecți, nu pățești, de fapt, nimic. Totuși, e bine să le respecți, fiindcă așa se cuvine.

Sunt multe personaje savuroase în carte și multe momente la care am râs cu poftă. Evident, cartea nu se adresează credincioșilor de formă, care ar putea fi ofensați de conținutul ei. Într-o țară atâââât de credincioasă, mă și mir că nu s-a scandalizat nimeni în privința ei. But wait, cei pe care-i ironizează autorul nu citesc literatură română.

Drumul egal al fiecărei zile

Polirom, colecția Fiction Ltd, ediția a V-a revăzută, 2008

La târgul din vară tocmai terminasem de citit Dimineață pierdută și cum eram fascinată de carte, am zis că trebuie să mai citesc și altceva de Gabriela Adameșteanu, așa că am cumpărat Drumul egal… și Provizorat. Dar după bunul meu obicei, le-am cumpărat, le-am pus în bibliotecă și acolo au rămas până acum.

Bună carte Drumul egal al fiecărei zile, dar al naibii de sufocantă! Am citit-o cu noduri în gât și cu sentimentul că nu am aer, că devin claustrofobică. Și cum să nu simt asta când personajul principal, Letiția, trăiește în aceeași cameră cu mama și cu fratele acesteia, unchiul Ion? De mică, până când a mers la facultate în București, cei trei au locuit la comun pentru că mama ei și-a părăsit soțul și nu avea altundeva unde să se ducă. Iar după ce acesta ajunge în închisoare pentru că cei din familia lui „au făcut politică”, nici nu mai au cum să spere la ceva mai bun.

Dacă s-ar face un audiobook după romanul ăsta, vocea care ar citi din carte ar trebui să fie cât se poate de monotonă: să nu urce și să nu coboare, nici bucuroasă, nici tristă, ci cât se poate de plată și de neschimbată. Nu zic asta ca pe ceva rău, dimpotrivă, mi s-a părut fascinant cum povestirea curgea, dar era în așa fel scrisă încât eu nu am văzut nici un suiș și nici un coborâș: totul a fost egal, de la prima până la ultima pagină. Iar asta a contribuit semnificativ la senzația de apăsare, de sufocare pe care mi-a dat-o cartea.

Cu dosarul meu prost, aveam, într-adevăr, toate șansele să nu intru. Într-un fel, chiar speram asta și-mi promiteam să plec în alt oraș și să intru într-o fabrică, așa cum scria în multe cărți pe care le citeam și în ziare. N-aș mai fi stat atunci cu unchiul Ion și cu mama, nu m-aș mai fi gândit că, picând la admitere, i-am făcut de râs în tot orașul. Dar, mai ales, în mod sigur, acolo aveau să mi se întâmple mereu lucruri neprevăzute și zilele mele n-aveau să se mai înece, ca acum, în obișnuință. Și-atunci teama de încercările care m-ar fi așteptat se ascundea imediat în îndoială și îmi spuneam repede că ar fi un lucru prea deosebit ca să mi se întâmple mie.

Dar Letiția intră la facultate și se mută din camera cu două persoane, într-una cu cinci. Viața ei de la cămin seamănă foarte mult cu ce știu de la mama: fetele își schimbă hainele între ele, au grijă una de alta, se leagă prietenii pe viață. Doar că Letiția pare mereu cea mai rezervată dintre ele, cea mai retrasă. Asta poate și pentru că știe ce vrea: să scape din lumea aceea cu zile egale. Iar când îl întâlnește pe Petru, cel care o va ajuta să publice lucrările bazate pe studiile unchiului Ion, știe ce are de făcut.

Având în vedere că nu știu ce se putea publica și ce nu în 1975, anul apariției cărții, am fost surprinsă să citesc o carte atât de încărcată politic: tatăl Letiției fusese închis de către comuniști, cariera unchiului Ion avusese de suferit din cauza aia, Letiția este chemată la Cadre, are loc o ședință unde se propune scoaterea din UTC a unui coleg de-al Letiției etc. Dacă poate cineva să mă lămurească sau să-mi recomande vreo carte despre cenzura din perioada respectivă, îi mulțumesc anticipat 🙂

Letiția mi se pare reprezentativă pentru mulți din generația aceea: oameni care vedeau salvarea în București, în a merge la facultate, în a deveni cineva. Pe de altă parte, generația respectivă ne-a format pe noi, ne-a crescut să vrem și noi mai mult, mai bine, mereu mai mult, mereu mai bine, tot mai mult, iar acum mi se pare greu să-i conving că se poate și cu mai puțin 🙂

Dulcea mea Doamnă/Eminul meu iubit

Polirom, 2000

Până să citesc scrisorile astea, imaginea mea despre Eminescu era una cât se poate de falsă. Știam unele poezii (mai ales cele din bibliografia obligatorie…), le ascultasem pe profele de română povestind despre „Luceafărul poeziei românești”, iar, în general, lumea avea numai lucruri bune de zis despre el. Mă rog, aici m-am pierdut, căci ele se refereau la poet, nu la om. Da, știam de sifilisul lui, de poeziile lui porno, dar astea îl făceau doar mai interesant, nu erau nicidecum motive ca să ridic din sprânceană. Și, evident, știam de iubirea lui mare pentru Veronica Micle… M-am mulțumit cu așa puține detalii despre viața lui pentru că niciodată nu s-a numărat printre preferații mei, deci nu mi-am dat interesul să aflu mai multe.

Citind totuși în Amintiri din Junimea de Negruzzi cum că Eminescu își cam făcea de cap la București în timp ce Veronica suferea la Iași, am vrut neapărat să citesc corespondența dintre cei doi (mă rog, partea asta de corespondență) ca să văd cum e descrisă relația lor de către ei, nu de terți.

Oho, ce surprize am avut parcurgându-le scrisorile! E fascinant să vezi cum un zeu se clatină și cade de pe soclu sub ochii tăi. Din cele 93 de scrisori inedite, unele mai lungi, altele mai scurte, unele scrise în grabă, altele pătate de lacrimi, am ajuns la concluzia că Eminescu-bărbatul era un porc, cel puțin în ceea ce privește relația lui cu Veronica. Între 1879-1882, deși o alinta (Cuță, Nicuță, Poțoțoni etc) și deși continua să-i promită câte-n lună și-n stele, a evitat-o pe cât a putut. A găsit felurite pretexte ca să nu meargă la Iași (prea puține zile libere, prea puțini bani, merge la cură, reorganizări la Timpul etc) și a făcut tot posibilul ca nici ea să nu vină la București (hotelul e prea scump pentru ea, se oferă să-i găsească gazdă, ba stai, că se mută el etc)… Nu e de mirare că Veronica s-a supărat și i-a cerut să-i înapoieze scrisorile și a rupt relația cu el. Doar că se vede că ține mult la el, căci peste un an iar corespondau…

Sărbătorile, îngerul meu cel dulce care nu vrei să mă crezi, le-am petrecut bolnav între cei patru pereți ai miei. […] Dacă însă este cineva în Iași care să zică că m-a văzut petrecând, acela minte. N-am nici viață, nici mângâiere, nici petrecere fără de tine și cum că n-am, cum că nu pot avea, vei vedea-o poate mai curând de cum crezi. Ție-ți trebuie să mor eu ca tu să crezi deplin în iubirea mea.

Scrisorile lui sunt un amestec de dulcegării, milă de sine și planuri care nu se vor realiza niciodată. Eminescu amână întâlnirile cu Veronica și nu face nimic ca să fie aproape de cea fără de care, singur declară, nu poate trăi. Poate că nu voia să se însoare cu ea, ci doar să știe că e în Iași, la dispoziția lui, dar în vremurile în care trăiau astfel de relații nu erau tolerate. Nu își dă seama, sau nu vrea să-și dea seama, că Veronica îl vrea lângă ea, așa bolnav și sărac cum e…

Draga mea copilă,
Nu-mi slăbi și nu te întrista dar nici nu-mi ținea de rău tăcerea ori amânarea de răspuns, nici nu-mi imputa lucruri pe cari cu cuvânt nu le poți. Posito c-aș veni la Iași; ce-ar rezulta de aci, ce-aș putea să fiu în Iași? Amploiat la primărie? Pentru a te vedea suferind pe tine și de gura lumii și de neajunsuri. Dacă mi-am băgat capul în jug și nu-l țin e tocmai pentru că-mi ești dragă, tocmai că numai pentru tine trăiesc. […] Alegerea mea, precum știi, nu e greu de făcut. Sau rămân jurnalist și atunci cată să mai așteptăm ce-o ieși din suplica ta din Cameră, sau Pomârla și atunci nu mai aștept nimic, ci te iau pur și simplu și ne ducem cu toții la țară. Mai cu chiria casei din Iași, mai cu una alta ai putea să-ți ții fetele la pension.

Nu am de ce să amestec poetul cu bărbatul, dar mi-ar fi plăcut să fi știut și de latura asta a lui. Sunt fascinante viețile astea mai puțin cunoscute ale oamenilor faimoși. Ajungi să îți dai seama că în spatele sclipirii de geniu se află tot un om, de multe ori mai păcătos sau mai nebun decât mulți alții. Și poți să chicotești sau să te îmbufnezi, dar măcar ai un portret complet.

Matei Brunul

  Polirom, colecția Fiction Ltd, 2011

Nu pot decât să mă bucur de inițiativa câtorva edituri românești de a pune la dispoziția cititorilor e-bookuri. Nu sunt o fană înfocată a lor pentru că nu mă pot desprinde de cărțile clasice, dar îmi convine de minune să plătesc mai puțin pentru același text. Iar în cazul lui Matei Brunul, am ales să cumpăr e-bookul pentru că puteam să-l am pe loc, cu câteva zile înainte ca romanul să apară în librării. Bravo, Polirom, sunt mândră de tine 🙂

De când a scris Lucian pe blog că lucrează la un nou roman, am știut că o să-l citesc de cum apare și bine am făcut. Nu țin minte să fi spus despre ce e vorba în carte, iar dacă a spus, atunci cu atât mai bine că am o memorie proastă, dar am citit cartea fără să știu la ce să mă aștept și fiecare pagină a fost plină de surprize, am reușit să mă sincronizez cumva cu povestea și am intrat în ritmul ei.

Cu cât citesc mai multe cărți despre comunism, cu atât nu mă mai miră absurditatea regimului. În schimb, indignarea și revolta îmi sunt la fel de puternice, ba uneori mă sperii pe mine însămi de cât de înverșunată sunt în a ponegri regimul acela.

Căci în Matei Brunul tocmai despre asta e vorba: de regimul care prin absurditatea și imbecilitatea sa distruge viața unui om. Acțiunea romanului e împărțită pe două planuri temporale: unul înainte ca Matei să-și piardă memoria și cel de-al doilea în care tovarășul Bojin, la ordinele partidului, încearcă să facă din săracul om fără memorie un cetățean-model al socialismului.

Matei Bruno, care a imigrat în Italia cu părinții prin ’40, e păpușar. A refuzat să intre în afacera familiei și a făcut ce a vrut: a terminat facultatea de actorie, iar apoi a descoperit marionetele. Părinții se văd nevoiți să-l lase să-și urmeze visul și îl ajută să-și găsească de muncă la Teatrul de Păpuși din București. Evident, totul se schimbă odată cu abdicarea regelui, iar Matei ajunge să fie arestat. Este torturat ca să recunoască o vină pe care nu o avea, judecat și condamnat, trimis la Canal – totul parcă e desprins din realiatea absurdă și îngrozitoare a acelor ani.

Matei Brunul este cel care iese din închisoare și care nu-și amintește nimic din ultimii 20 de ani. Este Omul Nou. Nu ai cum să-l judeci pe bietul om care nu știe bine cine e, de unde vine, ce a pățit, ce e cu lumea în care s-a trezit. E ca o cocă în mâinile partidului. Fac ce vor cu el, din el.

Era datoria pe care o simțea față de tovarășul Bojin, datoria față de partid, chiar dacă partidul nu căpătase nicicând o formă concretă, însă simțise de-atâtea ori intervenția lui, de la garsoniera în care stătea până la primul loc de muncă, ba chiar și înainte de momentele astea, iertarea partidului o simțise odată cu eliberarea din închisoare, unde ajunsese pentru o faptă de care nu-și mai amintea, n-avea cum să-și amintească, dar trebuia să fie una gravă, una măcar rușinoasă, de vreme ce tovarășul Bojin îi spusese că motivul arestării fusese unul politic. Nu era vorba nici măcar de datorie, era vorba despre dorința de răscumpărare. Trebuia să-și răscumpere greșelile, indiferent care fuseseră acestea, trebuia să și le răscumpere cu orice preț pentru a putea respira liber, fără povara vinii, în noua societate în care i se oferise, cu atâta bunăvoință, un loc.

Săracul Bruno! Din ce scria pe blog, lui Lucian îi era frică de reacția cititorilor odată parcursă prima jumătate a cărții. Eu sigur nu am ce să-i reproșez! Da, am sperat până la ultima pagină că un miracol se va întâmpla și Bruno își va da seama ce minciuni i-a turnat Bojin și mai ales de ce, dar știam că așa ceva nu se poate. Reeducarea a dat roade… Mi-a amintit de Winston din 1984, care și el e reeducat și ajunge să iubească partidul pe care odată îl ura.

Nu aș putea să-i găsesc un cusur cărții, nici dacă aș vrea. Pentru mine a fost un exemplu de carte perfect scrisă, de la început până la sfârșit. Nu am nici un reproș, numai vorbe de bine. Cinci zile am trăit în lumea lui Bruno și mi-a fost tare, tare greu să mă despart de el, deși știam că n-am cum să-l ajut. Dar de gândit la el, încă mă gândesc…

 

Cartea şoaptelor

Polirom, colecţia Fiction Ltd, 2009

Romanul ar fi putut foarte bine să se fi numit Cartea neuitării, Cartea durerii, Cartea răzbunării, dar tot cel mai bun titlul rămâne cel pe care-l are deja. Sunt lucruri care se pot spune doar în şoaptă şi tot în şoaptă trebuie transmise mai departe.

Încep să cred că îmi este dat să mă îndrăgostesc de cărţi pline de tristeţe. Degeaba suspin şi lăcrimez: povestea rămâne la fel de tristă, personajele mor în continuare, iar sfârşitul nu e deloc izbăvitor.

Nu ştiu de unde a avut Varujan Vosganian puterea să scrie o asemenea carte şi nu ştiu cum de a reuşit să descrie asemenea lucruri îngrozitoare într-un mod cât se poate de firesc. Povestea m-a fascinat de la prima până la ultima pagină şi mi se pare cât se poate de cutremurătoare, având în vedere că ştiam prea puţine despre genocidul armean.

În carte apar personaje care fie au scăpat ca prin urechile acului de deportările în masă care au avut loc şi în urma cărora au murit între 1 milion şi 1,5 milioane de armeni, fie, precum Sahag Şeitanian, au parcurs cele şapte cercuri ale morţii, ultimul fiind cel de la Deir-ez-Zor. Nu vă puteţi imagina ororile care s-au petrecut pe acel drum al morţii… Am citit paginile despre genocid cu mare, mare greutate, abia controlându-mi plânsul şi stomacul… Sunt lucruri care se citesc greu, dar care trebuie ştiute. Armenii supravieţuitori din carte n-au putut să uite niciodată prin ce au trecut şi prin ce a trecut neamul lor. Au trebuit să trăiască cu această neuitare, să fugă cât mai departe şi să ia totul de la capăt şi abia prin moarte au putut să uite.

Printre cei care n-au uitat, au fost mulţi care n-au iertat. Iar aceia sufereau de încă un demon: cel al răbunării. Mi-au plăcut mult poveştile răzbunătorilor armeni, poate cel mai mult, şi cât timp le-am citit am stat cu sufletul la gură să văd dacă reuşesc să facă dreptate. Cei care n-au putut să uite au încercat să îşi refacă viaţa şi multora le-a mers bine. Asta până la venirea comunismului. Abia scăpaţi de turci, au dat de roşii:

Trei feluri de întâmplări au trăit bătrânii armeni ai copilăriei mele: întâmplări pe care le-au evitat, întâmplări pe care le-au aşteptat şi întâmplări ce i-au luat cu totul pe nepregătite. La drept vorbind, până la urmă toate împrejurările prin care au trecut pot fi socotite ca aparţinând celei de-a treia categorii, căci lucrurile pe care le-au evitat au sfârşit prin a se întâmpla, iar lucrurile pe care le-au aşteptat n-au mai venit. Privite în acest fel, vieţile bunicilor mei sunt un fel de cronică a lucrurilor neaşteptate.

Nu doar bunicilor lui li s-au întâmplat lucruri neaşteptate, ci tuturor armenilor. De exemplu, Harutiun Fringhian deţinea mai multe fabrici de zahăr şi strânsese ceva avere, iar după venirea comuniştilor a fost nevoit să se întreţină vânzând miez de nucă prin baruri… Eşek Simon avusese o ceainărie, care fusese şi ea rechiziţionată, iar bătrânul ajunge să stea noaptea pe treptele fostei ceainării, actuală bodegă, şi să privească înăuntru prin geam, până când îl găsesc mort într-o dimineaţă.

Multe astfel de poveşti personale alcătuiesc marea Carte a şoaptelor. Sunt lucruri care au trebuit spuse şi care nu trebuie uitate. Nu cred că am citit anul ăsta o carte mai bine scrisă şi mai captivantă, aşa tristă cum e, precum asta. De un singur lucru îmi pare rău: că nu am citit-o mai repede.

 

Dimineață pierdută

Editura Polirom, colecția fiction Ltd, ediția a IV-a, 2003

Nu știam ce mă așteaptă când am început să citesc Dimineață pierdută, dar auzisem așa multe lucruri de bine despre roman încât știam sigur că nu urma să-mi pierd timpul cu el.

Așa că dis-de-dimineață am pornit la drum cu Vica, m-am urcat cu greu în tramvai, la clasa a II-a, am ajuns în Berceni unde locuiesc noră-sa și nepotul, dar cum l-am găsit doar pe el acasă ne-am strâns țoașca și, bombănind, sau mai degrabă înjurând, am plecat spre Ivona, că oricum era aproape luna și trebuia să ne dea banii pe care ni i-a promis lună de lună când a murit maică-sa, madam Ioaniu. Ce să-i faci, e greu, 600 de lei, două persoane, chirie, lemne, mâncare. Ivona era acasă, dar nu a vrut să deschidă din prima și nici nu a fost prea încântată să ne vadă, dar până la urmă n-a avut ce face, ne-a poftit în casă, ne-a servit cu cafea și am stat cu ea așteptând să apară pramatia de bărbatu-său, care precis era pe la vreo matracucă, după cum avea obiceiul. Și uită-te la Ivona cum stă și-l așteaptă și crede tot ce-i spune el. Așa ne-am petrecut dimineața.

Vocile din carte se îmbină minunat: Vica bombăne tot timpul și știe mult mai multe decât lasă să se vadă. A dus-o binișor înainte de venirea comuniștilor – deschisese un magazin (sau un bar? Nu mai știu exact, au trecut câteva zile bune de când am citit cartea) în cartier și toată lumea cumpăra de la ea, o știa și o respecta. Ivona face parte din vechea aristocrație, cea pe care comuniștii au urât-o atâta. Familia ei a avut noroc să nu fie dată afară din casă, dar au fost nevoiți să se refugieze la mansardă și să aibă ani de-a rândul chiriași. Și uite așa, mai cu înjurături (Vica), mai cu expresii în franceză pe care m-am chinuit să le înțeleg 🙂 (Ivona) am redescoperit o lume de demult, dinainte de ’45, când doamnele aveau ore de vizită, ceaiul se servea la ora 5 fix, se mergea în vilegiatură, politica era un subiect la ordinea zilei și nimeni nu bănuia ce se va întâmpla cu țara după venirea rușilor.

– Pentru că la noi, dragii mei, oamenii arată dintru început obosiți, dintru început resemnați, de parcă au mai trăit încă atâtea alte vieți grele și dezamăgitoare, așa că au renunțat de mult să se mai împotrivească răului atotputernic. Iar dezordinea, provizoratul, primitivismul se înmulțesc spontan… Ca microbii în praf… Există parcă în aer un ferment al dezordinii…
– O enzimă, râde musafirul.
– O enzimă, dacă vrei, concede Profesorul. Un microb atotputernic al corupției, al haosului, al lucrului făcut de mântuială. Relele de care se plângea și tatăl meu și de care nici noi nu încetăm a ne plânge…

A fost o carte frumos de deprimantă: am asistat din nou, pentru a nu știu câta oară, la moartea unei generații, a unei lumi, și instaurarea unui regim de-a dreptul imbecil. M-am bucurat de fiecare personaj, iar asta mi-a mai temperat dezgustul pentru acel regim. Nu, nu cred că avem destule povești/cărți despre comunism. Cel puțin eu nu simt că mi-a ajuns.