.

Blog oficial închis 🙂

Advertisements

Thus it came to him merely to run away was folly, because he could never run away from himself

Dover, 2003

Am dat de Babbitt în ambele studii despre anii ’20 pe care le-am citit. Prima dată am trecut repede peste numele romanului, a doua oară am zis că prea mare e coincidența și că, dacă tot e o carte reprezentativă pentru perioada respectivă, trebuie să o citesc.

Acțiunea se petrece în Zenith, un oraș american inventat de autor. Zenith nu e nici cel mai mare oraș din America, nici cel mai bogat, e undeva pe la mijloc. George F. Babbitt face parte din clasa de mijloc din Zenith: deține o agenție imobiliară, are o casă nou construită, doi copii, o mașină, este membru al Booster’s Club (nici cel mai neimportant club, nici cel în care sper să ajungă și ei într-o bună zi), iar prietenii și cunoștințele lui fac parte, evident, din aceeași categorie socială cu el.

N-am nimic cu clasa de mijloc, dar m-am simțit sufocată de ea citind cartea asta. Atâta conformism, atâtea reguli sociale de respectat, atâtea vise frânte…

George Babbitt nu a fost întotdeauna la fel de plin de sine. În facultate era idealist, visa să devină avocat și să îi apere pe săraci… Apoi s-a căsătorit cu o fată pe care de-abia a ținut-o de mână, a devenit partenerul tătălui ei în afacerea imobiliară și toate visurile lui din tinerețe s-au dus naibii. Dar s-a învățat repede cu noua lui viață: se bucură când încheie un contract profitabil pentru el, este mândru că face parte din „elita” din Zenith, ridică în slăvi noile tehnologii (pe care își permite să le cumpere), se stresează când organizează câte-o cină la el acasă cu oameni din aceeași „elită”, ce mai, este perfect integrat în clasa de mijloc americană…

Our Ideal Citizen—I picture him first and foremost as being busier than a bird-dog, not wasting a lot of good time in day-dreaming or going to sassiety teas or kicking about things that are none of his business, but putting the zip into some store or profession or art. At night he lights up a good cigar, and climbs into the little old ‘bus, and maybe cusses the carburetor, and shoots out home. He mows the lawn, or sneaks in some practice putting, and then he’s ready for dinner. After dinner he tells the kiddies a story, or takes the family to the movies, or plays a few fists of bridge, or reads the evening paper, and a chapter or two of some good lively Western novel if he has a taste for literature, and maybe the folks next-door drop in and they sit and visit about their friends and the topics of the day. Then he goes happily to bed, his conscience clear, having contributed his mite to the prosperity of the city and to his own bank-account.

Iar, din punctul ăsta de vedere, Babbitt chiar este un cetățean ideal.

Apoi ceva se întâmplă cu acest Babbitt atât de sigur pe sine și pe viața lui de până acum. Are îndoieli. Își pune întrebări. Se frământă. Ba chiar se gândește să fugă, să lase totul în urmă, să ducă o viață simplă, aproape de natură. Evident, nu poate. Apoi începe o altfel de răzvrătire: își găsește noi prieteni – zgomotoși, dezinhibați, care dansează pe jazz și beau până-n zori, oameni cărora nu le pasă de „poziția lor în comunitate”, de ce cred ceilalți despre ei. Babbitt, care până atunci fusese un conformist-model, devine de nerecunoscut. Iar un asemenea personaj nu are cum să fie înțeles și acceptat de foștii lui cunoscuți: „[…] I tell you George, you got a position in the community, and the community expects you to live up to it.” Așa că George are din nou de făcut o alegere grea: fie continuă să încalce cutumele clasei de mijloc și să ajungă o paria, fie să-și pună cenușă în cap și să redevină un cetățean-model.

Până la Babbitt, nu m-am gândit la fața asta a anilor ’20. Pentru mine ei erau plini de flappers, petreceri până-n zori, cocktailuri, jazz și oameni care nu dau doi bani pe convențiile sociale. Acum îmi dau seama că Fitzgerald descria generația copiilor lui Babbitt. Dar, oricât de interesant mi s-a părut să citesc și despre ceilalți din anii ’20, tot la nebunii lui Fitzgerald mă întorc.

 

vizită: magdalena

în după-amiezele acestea înalț cerculețe de fum deasupra capului
ba chiar jumătate din trup mi-l înalț deasupra capului.
stau în fotoliu și mă privesc: mâinile mele lungi.
mâinile mele puternice.
vine magdalena înconjurată de cei zece caniși ai săi
și înconjurată de cele zece miresme ale sale
pe furiș vine magdalena dinaintea mea
și se strecoară dintr-o rochie decoltată în alta.
imediat trupul tot mi-l înalț deasupra capului.
mai apoi vine seara
și magdalena din rochii decoltate în rochii
din ce în ce mai decoltate
(zece caniși mișună acum prin capul meu
și zece caniși latră la numele magdalenei).
stau în fotoliu.
e noapte și magdalena cu rochia galbenă
acoperindu-i numai gleznele
se strecoară în propriile-i brațe și se tăvălește prin așternut
și eu cu mâinile mele lungi cu mâinile mele puternice
îmi înalț trupul mult deasupra capului
și-l izbesc cu putere de podea

Într-o zi foarte mohorâtă de primăvară, m-am întâlnit cu Marin Mălaicu-Hondrari, care m-a făcut nespus de fericită când mi-a dat Erg, antologia de poezii a lui Dan Coman. Uneori Bucureștiul e minunat de mic!

Nebunii ani ’20

Atlantic Books, 2009

Fascinația mea pentru anii ’20 a venit subit și parcă de niciunde. M-am trezit într-o dimineață citind despre flappers, căutând poze cu ținutele din perioada respectivă și ascultând big band.

Apoi s-a produs inevitabilul: l-am descoperit pe Fitzgerald. Oricât de mult mi-a plăcut Marele Gatsby și indiferent cu câtă încântare îi citesc și recitesc povestirile, am început să fiu fascinato-obsedată de el după ce am terminat Dear Scott, Dearest Zelda. Cunoscând omul, m-am îndrăgostit cu adevărat de opera lui.

Pasul următor a fost unul cât se poate de firesc: am căutat, am găsit și am citit Anything goes, o biografie a anilor ’20. Nu trebuie să fii neapărat pasionat de istorie ca să te lași furat de o asemenea carte, ba aș spune că istoria a fost pe locul doi și că în prim-plan s-au aflat biografiile (până la urmă oamenii scriu istoria, nu?). De la soliști de blues (Bessie Smith) la scriitori (Fitzgerald, Harry Crosby), de la bootleggers (Al Capone) la pionieri ai aviației (Charles Lindenberg), cartea prezintă unele dintre cele mai pitorești figuri reprezentative ale Epocii Jazzului.

Eu una mă simt îndatorată față de acei ani nebuni. Generația de atunci a schimbat complet modul în care viața privată, timpul liber, alegerile personale au fost percepute. Flappers au început să-și tundă părul, să fumeze în public, să divorțeze, să conducă – o adevărată revoluție feminină! Au fost mulți cei care au spus nu principiilor protestante care stătuseră la temelia Americii, iar în schimb au ales să live fast and die young: au încercat să-și trăiască fiecare zi la maximum, să profite de fiecare ocazie. Au ales să fie liberi, fără regrete și fără să le fie rușine de dorințele lor.

And yet hedonism was what Harry’s generation would be remembered for. Fearlessly they embraced the sins Middle America blamed on immigrants and hoped Ku Klux Klan would eradicate: adultery, profanity, homosexuality, divorce, alcohol, extravagance, perversity, drugs, individuality, liberty and libertinism. For them there were worse sins, outlined by the critic Edmund Wilson in an essay on The Waste Land: “people grinding at barren office routine in the cells of giant cities, drying up their souls in eternal toil whose products never bring them profit, where their pleasure are so vulgar and feeble that they are almost sadder than their parents.” […] Richmond Barrett wrote an essay in 1928, “‘Babes in the Bois,’ satirizing a  group of pretentious young lotus-eaters he met sailing from New York to Paris. ‘I may make a mess of my life,’ said one. It was obvious that he rather hoped he would – a glorious, passionate kind of mess. ‘But at least I won’t be a ready-made, the sort that’s turned out by hundreds.”‘

Fiecare generație are răzvrătiții, nebunii și nonconformiștii ei, dar cei din Epoca Jazzului îmi sunt cei mai dragi. Am citit cu atâta încântare despre ei, încât mi-am mai comandat încă o carte despre perioada asta și mă gândesc serios ca până la sfârșitul anului să nu citesc nimic altceva decât cărți scrise atunci sau cărți despre ce s-a întâmplat atunci. Bine, hai, măcar până în iunie 🙂

Meine russischen Nachbarn

Wilhelm Goldmann Verlag, 2009

Cât mă bucur când citesc ceva în germană și văd că încă n-am uitat limba, că îmi aduc aminte cuvinte și reguli gramaticale, că, oricât m-am înverșunat prostește să n-o învăț, tot s-a prins de mine.

Nu sunt la prima întâlnire cu Wladimir Kaminer și trebuie să recunosc că Russendisko nu mi-a plăcut la fel de mult ca Alle meine Katzen, scrisă de soția lui, Olga. (Evident, vorbim de o carte cu/despre pisici – orice altceva ar fi trecut din start pe locul al doilea. :D)

Însă Wladimir și-a luat revanșa cu Meine russischen Nachbarn. Nu cunosc nici un rus în carne și oase, dar mi-ar plăcea să beau un păhărel sau două de vodcă cu Andrej și Sergej, vecinii lui Kaminer. Sunt un fel de Dumb and Dumber, care intră în tot felul de situații incredibile (și de multe ori amuzante).

De exemplu, Andrej locuia și lucra de un an în Germania, dar, în afară de o frază pe care o știa de la radio, nu vorbea deloc germana. Cursurile de limbă i se par o pierdere de vreme – vrea o alternativă mai rapidă. Așa că Andrej plătește 159 de euro ca să învețe germana prin hipnoză. Germana prin hipnoză :))

Asta nu ar trebui să mă mire, având în vedere că tatăl său susține că, la o nuntă în Tașkent, a cântat pe scenă alături de John Lennon. Și, după spusele lui, atunci a compus Lennon All you need is love.

Sergej nu e nici el mai prejos: primește o înștiințare din partea poliției rutiere și are impresia că e scrisă în versuri, așa că ține musai să le răspundă pe același ton:

Bezüglich Ihres Schreibens, das ich bekam, möchte ich mich beschweren lam lam lam. Der Brief gibt keine Antwort, wie es dazu kam, dass ich mit 0,26 Promille zwei Stunde in Handschellen lam lam lam. […]

Iar astea sunt doar câteva întâmplări minore.

Nu știu când o să mai am timp să mai citesc ceva în germană (probabil abia în iunie, după ce termin cu disertația), dar cred că încetul cu încetul o să ajung cel mai mare fan român al lui Kaminer 🙂

De mult suntem un întreg. Tu – eu. Eu – tu.

Curtea Veche, colecția Byblos, 2012, traducere din rusă de Antoaneta Olteanu

Într-o carte fără prea multe repere spațio-temporale, el pleacă la război, ea rămâne acasă. Își scriu încontinuu și își povestesc tot ce simt și tot ce li se întâmplă. Citindu-le scrisorile, ai impresia că au fost dintotdeauna împreună și cumva simți că orice s-ar întâmpla tot împreună o să rămână.

Volodia îi scrie despre condițiile mizere din tabere, despre ororile pe care le vede, despre oamenii pe care-i întâlnește și despre cât de dor îi este de ea. Îi povestește despre copilăria lui, despre tatăl pe care nu l-a cunoscut niciodată și despre orbul cu care s-a căsătorit maică-sa. Scrisorile sunt refugiul lui, gândul că o să fie iar împreună îl face să rabde tot ce i se întâmplă și-i dă speranța că o să scape viu și nevătămat din război, ca să se întoarcă la ea.

Nu înțeleg ce fac eu aici, de ce nu sunt cu tine?
Sașenka mea! Mi se pare că am înțeles tot ce trebuia să înțeleg. Mi-e de ajuns. Vreau acasă. Vreau la tine.
Dar ne gonesc undeva pe drumuri pline de noroi, desfundate.
Sașa, fiecare pas al meu de aici are un sens numai pentru că e un pas spre tine. Iubita mea, oriîncotro aș merge, merg spre tine.

Pentru că este o carte în care moartea, timpul și distanța nu contează, Sașenka îi scrie lui Volodia tot-tot ce i s-a întâmplat: cum, atunci când era mică, s-a îndrăgostit de amantul mamei, cum părinții au divorțat, cum ea, Sașenka, s-a căsătorit cu un bărbat care și-a lăsat nevasta pentru ea, cum soțului ei i-a murit fetița, cum s-au despărțit, cum și-a îngropat părinții, cum acum e singură.

Dimineața, n-am putut să-mi găsesc chiloții, nu știu unde dispăruseră, i-am tot căutat, dar nu i-am găsit. Și acum cred că tu i-ai șterpelit și i-ai ascuns pe undeva. Și am plecat așa. Mergând pe stradă, vântul mi se strecura pe sub fustă și aveam senzația așa de uimitoare că tu te afli pretutindeni.
Știu că exist, dar am nevoie tot timpul de dovezi, de atingeri. Fără tine sunt o pijama goală aruncată pe un scaun.
Numai din cauza ta au început să-mi fie dragi mâinile mele, picioarele, trupul, pentru că tu l-ai sărutat, pentru că tu îl iubești.
Mă privesc în oglindă și mă surprind că îmi spun: uite, asta e cea pe care o iubește el. Și îmi place de mine. Dar mai înainte nu mi-a plăcut niciodată cum arătam.

Cartea este extrem de emoționantă și de poetică. Mi-a plăcut la nebunie cum alternează scrisorile celor doi, cum timpul s-a oprit în loc pentru el, dar viața ei continuă nestingherită, și totuși, oricâți ani ar trece, tot la el se gândește, tot lui îi scrie. Iubirea lor chiar transcende orice piedică, și asta m-a impresionat cel și cel mai mult.

Big Questions from Little People

Faber and Faber, 2012

Din retweet în retweet am aflat de cartea asta. Am primit-o de Crăciun și tare bine mi-am început anul cu ea!

Ideea cărții e foarte simplă: copiii pun întrebări trăsnite, dificile, incomode, iar părinții, mătușile, frații mai mari nu pot mereu să le răspundă pe înțelesul lor sau poate chiar nu știu de ce apa e udă, de ce pinguinii trăiesc la Polul Sud, dar nu și la Polul Nord sau câte specii de insecte există. Așa că cei de la Faber and Faber au adunat astfel de întrebări și i-au rugat pe unii oameni mari, adevărați specialiști în domeniul lor, să le răspundă copiiilor.

Bear Grylls le spune în ce condiții e OK să mănânci viermi, Alain de Botton le explică ce sunt visele, Noam Chomsky îi lămurește de ce animalele nu vorbesc la fel ca oamenii, Gordon Ramsay le povestește cum îi vin ideile pentru rețetele sale și Jeanette Winterson le explică ce înseamnă a te îndrăgosti. Mulți oameni de știință, cosmonauți, scriitori, artiști, jurnaliști etc. au acceptat această provocare și au reușit să dea răspunsuri clare, la obiect și, mai presus de toate, mult mai… științifice decât ar putea-o face un părinte.

Sunt un copil mare care se bucură să citească astfel de cărți fascinante și mereu mă gândesc dacă le-ar plăcea și nepoților mei (el, 11 ani, ea, 5 ani). E adevărat că el e pasionat de știință și că i-am cumpărat multe cărți de genul, dar ea mereu are întrebări existențiale cărora nu știu să le răspund, așa că de-abia aștept să apară traducerea ca să le-o fac cadou 🙂