Le vreau!

Nici nu vreau să mă gândesc câți bani aș economisi lună de lună dacă nu mi-aș mai lua cărți. Dar cum m-am obișnuit deja cu gândul că asta e o boală de care nu te vindeci, în loc să mă plâng, mai bine transcriu niște titluri care mi-au atras atenție în Dilemateca de luna asta:

  • Monica Săvulescu Voudouri – Fetele Nikas în lumina zilei, mare și albă
  • Alberto Manguel – Istoria lecturii
  • Venedikt Erofeev – Moscova-Petușki
  • Ioan Es. Pop – Unelte de dormit
  • Sorin Gherguț – Uverturi & Reziduuri
Nu știu când o să le cumpăr, nu știu când o să le citesc, dar știu că le vreau!


Advertisements

Două bune, una rea

În ultimele zile am avut lucruri mai importante de făcut decât să mă gândesc și să scriu despre cărțile pe care le-am citit, cum ar fi să stau noaptea târziu la povești cu Vio. Între timp, am început o a patra carte și m-a prins rușinea că nu am mai scris nimic, mai ales că am dat peste niște cărți foarte faine.

 Anchor Books, 2007

La început mi s-a părut ciudată ideea unei biografii scrisă la persoana I (eu nu am așa multă experiență în domeniu ca Octavian), dar nu mi-a venit să cred cât de natural era stilul și cât de repede am uitat că nu Julia Child era cea care scrisese cartea, ci Alex Proud’homme, nepotul ei.

Încă de când am văzut Julie & Julia mi-am dorit să știu mai multe despre Julia Child. Biografia începe cu sosirea soților Child în Franța și cu primele mâncăruri franțuzești pe care le încearcă Julia. După primele înghițituri era deja îndrăgostită de bucătăria franceză. Cartea e plină de nume de mâncăruri, restaurante, dar și de situații amuzante, iar o carte a cărei acțiune se întâmplă în Paris e mereu binevenită. Așa că timp de 333 de pagini am zâmbit, am salivat și m-am bucurat de această carte delicioasă. Entuziasmul mi-a scăzut doar când am citit de câtă dedicație și răbdare e nevoie să gătești franțuzește și mi-am dat seama că probabil cartea ei cu rețete o să rămână pe veci nefolosită :))

 Editura Polirom, colecția Biblioteca Polirom, 2011, traducere de Vali Florescu

Dacă la început o compătimeam pe Dorothy, fiica preotului, pentru că era mai mult sau mai puțin sclava unui tată care o certa dacă întârzia 12 minute cu masa, nu îi dădea bani ca să plătească marfa luată pe datorie, dar avea pretenția să nu mănânce de două ori pe zi același fel de mâncare, și pentru că se trezea la 5 jumate (groaznic!!!) ca să gătească, să viziteze oamenii din parohie și să încerce să-i ajute cum poate, mi-a fost de-a dreptul milă de ea când, după ce își pierde memoria, ajunge pe străzile din Londra.

A fost o carte apăsătoare și deprimantă, de la prima până la ultima pagină. Biata Dorothy o duce din ce în ce mai rău – când ai impresia că a scăpat, că o să fie bine, ceva se întâmplă și lucrurile sunt iar date peste cap. Și îmi era tare milă de cât de neputincioasă și vulnerabilă era. Pe de altă parte, m-a scârbit societatea aia înapoiată, care trata cu atât cruzime femeile singure, care le considera un fel de paria.

Traducerea mi s-a părut foarte bună, iar această primă întâlnire cu o scriere cât se poate de realistă a lui Orwell a fost una pe care nu o s-o uit curând.

 HarperCollins, 2004

Vai, ce carte groaznică! Nu, nu voiam să fiu trendy și să citesc cărți cu vampiri, voiam doar să râd cu lacrimi, așa cum am făcut când am citit O treabă murdară, scrisă tot de C. Moore. Ei bine, nu se putea să fac o alegere mai proastă. Nu numai că nu am râs, dar m-am plictisit, ba m-am și enervat un pic că-mi pierdeam vremea cu o carte așa slabă.

Nu știu cum sunt celelalte cărți cu vampiri, dar îmi imaginez că sunt fie mai antrenante, fie mai bine scrise, fie povestea e mai interesantă, ceva trebuie să aibă din moment ce așa mulți sunt înnebuniți după ele, dar, indiferent care e rețeta lor pentru succes, e clar că Moore nu a aflat-o când a scris cartea asta.

Parcă mă uitam la un film de duzină nu pentru că voiam, ci pentru că nu era nimic mai bun la TV, iar eu nu voiam să merg la culcare. Știu, știu, mi-am făcut-o cu mâna mea, dar măcar m-am învățat minte: când vreau să râd, citesc Pratchett.

The Prime of Miss Jean Brodie

 Penguin Books, ???

Când mă gândesc la profesorii care au contat pentru mine, mă gândesc la câțiva profesori din liceu. La facultate și la master am fost prea mulți și ei prea obosiți, vreo doi dacă mi-au fost dragi, din toți cei cinci ani, ceea ce mi se pare foarte trist. Iar profesorii care mi-au fost dragi au fost aceia care nu se limitau la programă, care ne povesteau multe alte lucruri în plus față de banalul manual, cu alte cuvinte, profesorii care ne umpleau capul cu fel și fel de povești, care nu ne puneau să repetăm lecția cuvânt cu cuvânt și care ne încurajau să gândim singuri.

Miss Jean Brodie este o astfel de profesoară. În anii ’30, aceasta este in her prime (în floarea vârstei) și alege un grup de șase eleve pe care le învață așa cum crede ea de cuviință: le povestește de călătoriile ei, de iubitul ei care a murit în Primul Război Mondial și le învață cum să țină mereu capul sus, indiferent de situație. Poate că nu pare mare lucru, dar metodele lui Miss Brodie sunt foarte diferite față de ale celorlalte colege de la Marcia Blaine, o școală cât se poate de conservatoare. De aceea, e nevoită să le spună fetelor să țină mereu cărțile deschise pe bancă, în cazul în care cineva (directoarea, altă profesoară) ar da buzna în clasă și ar vedea că, de exemplu, ora de istorie s-a transformat în ora de istorie personală a profesoarei.

Elevele sale sunt fascinate de Miss Brodie și de faptul că aceasta le duce la expoziții, le arată partea istorică a Edinburgh-ului și le invită la ceai la ea acasă, și acestea devin într-adevăr, la crème de la crème. Toți profesori știu că ele formează the Broadie set și că nu se aseamănă cu celelalte fete de la școală.

Meanwhile, I follow my principles of education and give of my best in my prime. The word ‘education’ comes from the root e from ex, out, and duco, I lead. It means a leading out. To me education is leading out of what is already there in the pupil’s soul. To Miss Mackay it is putting in of something that is not there, and that is not what I call education, I call it intrusion […].

Mi-o imaginez pe Miss Brodie ținând capul sus, sus în timp ce le explica asta elevelor sale.

Mă bucur când descopăr autori noi, mai ales dacă au mai multe cărți la activ și nu trebuie să aștept să scrie încă o carte ca să mă conving dacă să-i trec sau nu pe lista cu scriitori preferați 🙂 Încă nu pot să spun nimic sigur de Muriel Spark, doar că nuvela asta mi-a plăcut mult de tot.

 

 

Buddha din suburbie

 Editura Humanitas, colecția Raftul Denisei, 2007, traducere de Oana Avornicesei

La 17 ani îmi imaginam că un oraș mai potrivit ca Bucureștiul nu există pentru mine, așteptam să merg la facultate și să cunosc oameni minunați și să trăiesc „cei mai frumoși ani”. Șapte ani mai târziu, m-aș muta și mâine în Germania (sau în altă țară non-balcanică, non-latină, chiar nu sunt pretențioasă :)) ), cu oamenii minunați mă văd prea rar și aș vrea să am din nou 17 ani – am trecut de la o extremă la alta.

Așa că l-am înțeles de minune pe Karim, un adolescent pe jumătate indian, dar născut și crescut în Marea Britanie. Copil al suburbiei, Karim visează să ajungă în Londra. Nu știe ce vrea să facă în viață, dar știe că școala nu e pentru el, așa că renunță să mai meargă la liceu. În timp ce tatăl lui descoperă că poate să-i ducă pe oameni de nas cu niște tehnici de relaxare și niște truisme, devenind un adevărat Buddha din suburbie, și se îndrăgostește de Eva, Karim se plimbă cu bicicleta, se îndrăgostește de fiul Evei, dar și-o trage și cu prietena lui din copilărie, Jamila, și, în general, se lasă purtat de val.

Două personaje mi-au plăcut în special: Anwar, tatăl Jamilei, care face greva foamei ca să-și convingă fiica să accepte să se mărite cu un indian get-beget, ales de fratele lui din Bombay și trimis în UK cu două valize prăfuite. Anwar visează că noul ginere îl va ajuta în magazin și îi va dărui mulți nepoți. Changez, cel de-al doilea personaj pe care nu o să-l uit curând, este chiar ginerele lui Anwar. Din păcate, acesta are o mână bolnavă, pe care nu o poate folosi ca să ridice lăzile din magazin, și în general nu e interesat de afacerile socrului. Tot ce vrea este să citească cărți polițiste și să facă dragoste cu Jamila, dar evident că soția lui nu-l lasă să se apropie de ea. Disputa dintre socru și ginere se termină într-un mod cât se poate de amuzant: Anwar vrea să-l atace pe Changez cu bastonul, dar ginerele se ferește și-l lovește în cap cu „un penis mare, roz și cu tot felul de cucuie”. :))

În rest, cartea mi s-a părut foarte cinematografică, construită din multe secvențe scurte, destul de la obiect, pe care le puteam vizualiza ușor. Sex, drugs and theatre, rasism, anii ’70, Londra, a fi englez când trebuie și indian când vrei – o carte pe placul meu.

 

Ich trink Ouzo, was trinkst du so?

 Bastei Lübbe, 2010

Anul ăsta nu prea am avut chef să citesc în germană. De obicei nu pot să mă concentrez la astfel de cărți în metrou, iar acasă mereu pierd vremea. Dar având în vedere că urmează să mă întâlnesc cu Vio (me happy!), m-am gândit că ar fi frumos să citesc și să-i dau înapoi cartea pe care mi-a împrumutat-o acum multe luni. 😀

Spre norocul meu, cartea asta s-a citit super ușor. Limbajul e colocvial, situațiile descrise erau în mare parte amuzante și îmi făcea plăcere să le citesc, iar subiectul mi-a plăcut mult de tot. Până acum am mai citit despre imigranții ruși din Germania, acum a venit rândul grecilor. Stella Bettermann e pe jumătate grecoaică și în fiecare vacanță de vară mergea în Grecia ca să-și viziteze neamurile. Nu știu dacă doar mi se pare mie sau așa e, dar eu cred că românii seamănă mult cu grecii. Din ce povestea Stella, la masă se serveau multe feluri de mâncare și un copil era considerat sănătos atâta timp cât mânca până nu mai putea; la locul de joacă, li se spunea mereu să nu alerge, ca nu cumva să se lovească;  mătușile te scuipă ca să nu te deoache; cum adică o fată de 17 ani să călătorească împreună cu prietenul ei, de fapt, cum se poate ca o fată de 17 ani să aibă prieten??? :D.

M-am pierdut printre atâtea mătuși și atâția unchi, dar am fost mereu cu zâmbetul pe buze. Cred că oricine se poate regăsi în cartea asta și de aceea e greu să nu-ți placă, să nu devii melancolic. Acum iar mi s-a făcut dor de Germania…

Bunicuța pierdută

Editura Curtea Veche, colecția Inedit, 2011, traducere de Marius Tabacu

În Baia Mare sunt destui maghiari încât să aibă liceul lor și barul lor. Și în acel (fost) bar, B’rux pe numele lui, am ajuns să mă împrietenesc cu o gașcă de maghiari. Am fost la petreceri împreună, am stat în povești, am mâncat înghețată din aia bună, cu alte cuvinte, am fost prieteni. Și așa am reușit să nu mă cramponez de faptul că unii sunt români, iar alții maghiari (urăsc cuvântul „ungur”).

Și dacă știam versiunea „noastră” – „ioi, ungurii sunt așa și pe dincolo, naționaliști, nu vorbesc românește, ioi, vor Ardealu’ pentru ei, ioi!” -, era timpul să aflu și versiunea „lor”. Iar Bunicuța dispărută tocmai asta a făcut – mi-a prezentat viața de zi cu zi din perspectiva unei fetițe maghiare, care locuiește în România anilor ’70-’80.

Nu știu de unde să încep cu laudele pentru carte: traducerea mi s-a părut atât de bună, încât de multe ori uitam că originalul e în maghiară. Stilul cărții e jucăuș, melancolic, direct și mi-a plăcut la nebunie. Normal, a fost puțin ciudat să citesc cum copiilor maghiari li se spunea să nu se joace cu cei români, cum fetița nu a știut românește când a fost mică, cum mereu-mereu se făcea deosebirea între „ei” și „noi”. Dar lăsând la o parte chestiile care ar putea să ducă la dispute naționaliste și deloc binevenite, cartea mi s-a părut minunat de sinceră.

Sunt câteva scene care o să îmi rămână întipărite în minte mult timp : cum s-a pierdut fetița la mare și a ajuns pe plaja pentru nudiști și nu înțelegea ce-i spuneau bărbații ăia goi; cum maghiarii serbau Anul Nou la 1 noaptea ora României pentru că atunci era ora 12 în Ungaria; cum aveau o scrumieră cu capul lui Petőfi Sándor și erau foarte mândri de ea, dar nu trebuia să se afle că dețin un astfel de instrument subversiv etc.

Starea în care venea tata acasă se vedea de departe, măsuram din obișnuință din ochi unghiul de înclinare sau amplitudinea sau ce avea el și, din numărul de căzături de la crâșma de pe strada Pata până pe strada Albini 41, puteam deduce și cât de tare pute. De duhoarea lui depindeau multe, dacă puțea prea tare, atunci, în principiu, puteam să o implorăm pe bunica să nu ne lase să dormim în aceeași cameră cu el, cel mai rău era atunci când era doar potrivit de puturos, adică puțea suportabil, adică puțea insuportabil de tare, dar nu atât cât să o înduplece pe bunica.

Nu știu cum e să nu vorbești aceeași limbă cu cei din jurul tău, nu știu cum e să te simți străin (la propriu) în orașul în care ai crescut și nu știu cum e să faci parte dintr-o minoritate. Am citit, mi-a plăcut, zic eu că am mai învățat ceva din cartea asta: uneori chiar dacă tu crezi că ești la fel ca ceilalți, ei tot diferit o să te privească.