Acasă, pe Câmpia Armaghedonului

Polirom, seria de autor Marta Petreu, 2011

Maria din carte îmi aduce aminte de bunica din partea mamei: mică, aprigă, aspră, obișnuită să poruncească (obișnuință care, din păcate, s-a transmis tuturor femeilor din familie…), mândră. În plus, în satul bunicii se vorbește exact ca-n Cutca, deși sunt la 129 km distanță. Deh, se simte influența austro-ungară. Din fericire, asemănările se termină aici.

Maria, mama Tabitei, a fost o femeie profund nefericită. Din momentul în care a aflat că drăguțul ei umblă cu alta și s-a lăsat împinsă într-o căsătorie cu un bărbat pe care nu l-a vrut, se transformă într-o femeie acră și rea. Nu există armonie între soți: Augustin mereu o bănuiește că încă se vede cu fostul, ea refuză să se convertească la iehovism pentru el. Și totuși fac trei copii, pe care îi cresc așa cum pot: fără prea multe gesturi de dragoste, din câte țin minte, Augustin nu i-a luat niciodată în brațe, fără să îi cocoloșească atunci când erau bolnavi (ba chiar Tabita spune că maică-sa nici nu o credea când îi zicea că se simte rău și că abia când își dădea seama cât de gravă era situația o ducea la doctor), fără să țină seama de dorințele lor (pe sora Tabitei nu o lasă să meargă mai departe la liceu, nu pentru că nu și-ar fi permis să o întrețină, dar i se părea mamei că prea se domnește dacă face liceu – asta doar pentru că nici pe ea nu au lăsat-o ai ei să-și continue studiile).

N-avea rost, nu mai putea să ne iubească. Credea despre ea că a fost o mamă-model, care s-a sacrificat pe ea însăși în interesul copiilor ei. Părerea mea e oarecum alta. Dar – mi-am spus eu, uitându-mă gânditoare la ea – poate că efortul ei de a ne face cu Ticu și de a ne naște a fost atât de contra naturii ei, încât a reprezentat pentru ea un sacrificiu enorm și, orice-am făcut noi, ea a simțit că nu i l-am răscumpărat niciodată.

Îmi imaginez că era destul de greu să crești trei copii, să mergi aproape zilnic să lucrezi pământul, să ai grijă de casă, dar asta nu e o scuză ca să îți transformi copiii în niște anexe la propria ta nefericire. Tabita povestește toate astea după ce moare și mama ei, deci poate să fie cât de liberă vrea, îi este mai ușor să-și analizeze viața și să-și judece părinții când aceștia nu mai sunt în viață. Ce mi s-a părut interesant e că Tabita pare mai afectată de blestemele mamei decât de lipsa ei de afectivitate, că pune un preț mai mare pe cuvinte decât pe fapte. Încă nu mi-e clar cum e relația părinte-copil, cât de necondiționat poți să iubești pe cineva doar pentru că te-a născut, ți-a dat să mănânci și te-a îmbrăcat, dar nu a fost acolo pentru tine, nu te-a îmbrățișat, nu te-a doftoricit, nu te-a iubit, ba îți mai și spune că mai bine scăpa de tine și de frații tăi și te blestemă să nu ai parte de ce ai tu mai drag… Iar Tabita e mereu gata să intervină și să facă pace atunci când mama se ceartă cu sora sau cu fratele ei, îi dă mamei o alocație lunară și acceptă toate răutățile pe care aceasta le face și le spune.

Putea fi atât de critică despre Ana și Tinu, când vorbea cu mine, încât părea că vorbește despre străini. La fel, putea vorbi cu Ana sau Tinu despre mine ca despre un ciudat pe care s-a întâmplat să-l cunoască și pe care îl descrie numai de mirare că așa ceva există sub soare. Îi plăcea la nebunie să ducă de la unul la altul părerile noastre proaste despre ceilalți, la care tot ea ne incita, generând certuri sau măcar lungi tăceri între noi. Nu era o tehnică premeditată de-a divide pentru a ne stăpâni, ci modul ei natural de-a fi. Poate că ne visa perfecți și se împiedica în cusururile noastre ca într-un ciot când umbli desculț pe câmp. Nu știu.

Dar partea care m-a înmuiat a fost cea în care Tabita povestește cum se simte fără mamă. Având în vedere că eu sunt atât de legată de a mea (cu bune și cu rele, dar mai ales cu bune), mi-e extrem, extrem de frică de tot ce înseamnă să-ți pierzi mama, așa că anumite pasaje din carte m-au făcut să mă înfior și să simt că mă sufoc…

Pasajele în care Tabita lasă deoparte Armaghedonul din familia ei au fost cât se poate de bine-venite. Chiar așa, Acasă, pe Câmpia Armaghedonului nu înseamnă doar povestea asta a Tabitei, ci și viața dintr-un sat ardelenesc – relațiile dintre săteni, munca la câmp, colectivizarea, înmormântările – adică fața mai puțin traumantizantă a cărții. Chiar dacă mi-a plăcut mult, am parcurs-o cu hopuri, cu poticneli, cu tristețe… Deși e foarte bine scrisă, mi-a fost greu să mă împac cu povestea asta plină de regrete și frustrări.

Ps. Îi mulțumesc Teroristei pentru recomandare 🙂

 

Purificare

Polirom, colecția Biblioteca Polirom, 2012, traducere din finlandeză de Adela Victoria Korshin

Wow, ce carte puternică! Povestea m-a ținut cu sufletul la gură, m-a făcut să dau neîncrezătoare din cap, să închid ochii de scârbă sau de frică, să respir ușurată la final, când toată nebunia s-a sfârșit.

Aliide a trăit mereu în umbra surorii ei, Ingel: nu era la fel de frumoasă, deșteaptă, fâșneață, bună gospodină ca ea. Când îl vede pe Hans Peek, nu-și dorește nimic altceva decât să îl cucerească, dar evident că flăcăul nu are ochi decât pentru Ingel. Aliide trebuie să sufere în tăcere în timp ce cei doi îndrăgostiți se căsătoresc și trăiesc sub același acoperiș cu ea. Gelozia și iubirea bolnăvicioasă pentru Hans o transformă pe Aliide și o împing să facă niște lucruri abominabile. Pentru ea nimeni nu e mai important ca el, nici sora ei, nici fiica acesteia și a lui Hans, nici, mai târziu, soțul ei. Inițial am crezut că Aliide a înnebunit, dar totul era atât de bine calculat, fiecare mișcare era cât se poate de bine gândită, de la faptul că s-a măritat cu un lider comunist de la ei din sat, ca nimeni să nu mai cuteze să se apropie de casa în care-l ținea ascuns pe Hans, până la denunțul mincinos pe care-l face împotriva surorii ei, ca să scape de ea și de fetiță o dată pentru totdeauna, sperând ca astfel să-l facă pe Hans să se îndrăgostească de ea. Atâtea vieți distruse pentru o manie! Brrr!

Punându-și lucrurile la locurile lor, dădea impresia că acea casă era a ei și a lui Hans. Casa noastră. Aliide putea să stea de-o parte a mesei, iar Hans de cealaltă, și aproape ar fi fost soț și soție. […] Hans ar fi putut vedea că putea coace mai bine, putea împleti șosete mai bune și că putea găti mâncăruri mai gustoase. Hans putea să vadă în sfârșit cât de frumoasă era, cât de dulce putea fi, acum, când Ingel nu-și mai flutura tot timpul cozile spre el. Acum trebuia să vorbească cu ea, nu cu Ingel. Trebuia să o vadă pe ea.

Am încercat să mă pun în pielea ei, dar nu am reușit. E clar că Aliide e o femeie puternică… sau, cine știe, poate nebunia e cea care a împins-o de la spate. Oricum, am avut impresia că citesc o poveste despre o familie blestemată, dar al cărei ghinion nu a venit din afară, ci dinăuntrul ei. Iar pentru că un blestem nu atinge numai prima generație, ci și generațiile următoare, nici nepoata lui Hans, fiica fiicei lui și a lui Ingel, nu scapă de o viață chinuită.

Dar focul din final m-a bucurat. Era purificarea de care avea nevoie carte asta.

Girl meets boy

Canongate, 2008

„Girl meets boy, I said. In so many more ways than one.”

Știam vag despre colecția celor de la Canongate cu mituri reinventate. În schimb nu știu cine sau ce mi-a stârnit interesul să cumpăr tocmai cartea asta. Un rol important l-a avut coperta – nu-i așa că tipa e frumoasă, visătoare, complet lipsită de griji? Mi se pare o poză foarte reușită, un chip pe care nu-l uiți ușor.

Girl meets boy se bazează pe povestea lui Iphis, fata pe care mama ei o crește ca pe un băiat, și care ajunge să se îndrăgostească de cea mai bună prietenă a ei. În seara de dinaintea nunții, Iphis este cuprinsă de disperare și își dă seama că nu o să-și poată satisface mireasa din moment ce nu e bărbat. Așa că se roagă zeilor să o ajute, iar a doua zi se are loc metamorfoza ei în bărbat, iar astfel poate să se căsătorească liniștit/ă (Metamorfozele lui Ovidiu, cartea a IX-a).

Chiar dacă aici nu există astfel de transformări miraculoase, povestea mi-a plăcut mult mai mult decât cea originară. De fapt, Girl meets boy este una dintre cele mai gingașe, magice, extraordinare cărți pe care le-am citit. EVER! În 164 de pagini e concentrată atâta frumusețe, încât nu mă puteam opri din zâmbit, ba pe alocuri mi-a tăiat pur și simplu respirația.

Iubirea nu e ceva ce poate fi îngrădit sau etichetat. Nu e un sentiment care să țină cont de rasă, de sex sau de vârstă. Nu poți să o suprimi, nu poți să o ignori. E ceva care te copleșește, care te face să uiți de prejudecăți, de norme, de toți ceilalți. De aceea e atât de minunată.

My head, something happened to its insides. It was as if a storm at sea happened, but only for a moment, and only on the inside of my head. My ribcage, something definitely happened there. It was as if it unknotted itself from itself, like the hull of a ship hitting rock, giving way, and the ship that I was opened wide inside me and in came the ocean.
He was the most beautiful boy I had ever seen in my life.
But he looked really like a girl.
She was the most beautiful boy I had ever seen in my life.

Și uite așa, în câteva ore, Girl meets boy a devenit una dintre cărțile mele de suflet. O s-o citesc și recitesc de multe ori, o s-o iau din raft și o s-o deschid la întâmplare și sigur o să mai îndoi un colț de pagină, o să memorez mici propoziții fără să vreau, doar pentru că le-am citit de foarte multe ori și pentru că mi-au plăcut mult, o să fiu mereu îndrăgostită de ea.

I had not know, before us, that every vein in my body was capable of carrying light, like a river seen from a train makes a channel of sky etch itself deep into a landscape. I had not really known I could be so much more than myself. I had not know another body could do this to mine.

Leagănul respirației

Editura Humanitas Fiction, seria de autor Herta Müller, 2010, traducere din germană de Alexandru Șahighian

Nu voiam să încep cu orice carte scrisă de Herta Müller, ci o voiam tocmai pe asta. Martha a ascultat audiobookul imediat după ce apăruse în Germania și țin perfect minte cum stătea în pat și părea incredibil de tristă ascultând povestea din Leagănul respirației. Din ce mi-a povestit despre carte, am reținut cuvintele lagăr și foame. Apoi am văzut-o și am auzit-o pe Herta Müller la Ateneu, unde tot din cartea asta a citit. E clar că nu puteam să încep decât cu ea.

E adevărat tot ce ați auzit până acum despre scrisul ei (dacă nu ați apucat să citiți nimic de ea): e tăios, propozițiile sunt scurte, are anumite cuvinte pe care le repetă obsesiv, nu e deloc ușor de digerat. Dar i se potrivește de minune: mi se pare că stilul îi reflectă perfect personalitatea.

La început nu am știut de ce în 1945 doar unii dintre germanii din România au fost deportați în lagărele de muncă sovietice, printre care și tânărul Leo, personajul principal. A trebuit să ajung la cuvântul de încheiere ca să aflu că doar „bărbații și femeile cu vârste cuprinse între șaptesprezece și patruzeci și cinci de ani” au fost deportați – mi se pare normal să încep cu precizarea asta pentru că pe mine m-a frământat mult întrebarea „de ce nu și părinții lui Leo?”.

La fel cum evreii fuseseră transportați în vagoane de vite în lagărele de exterminare, așa și germanii din România fuseseră duși în lagăre de muncă. Leo și alții din orașul lui ajung într-un lagăr din Ucraina, unde rămân timp de cinci ani. Acolo sunt nevoiți să muncească din greu, să îndure frigul și foamea, să facă orice ca să supraviețuiască.

Viața de zi cu zi din lagăr era infernală. Pe lângă faptul că muncile pe care le făceau erau cât se poate de grele și normele inumane, evident că nu erau hrăniți cum trebuie. Primeau o bucată de pâine pe zi și o zeamă de varză dimineața și seara. Toți erau lihniți de foame, epuizați, demoralizați. Sunt crunte paginile în care Leo descrie cum răbda de foame, cum încerca să nu mănânce prea repede și să nu ia prea mult în lingură, ca la numărătoare să iasă mai multe linguri de supă, cum încerca să-și drămuiască bucata de pâine, astfel încât să-i ajungă și la masa de seara, cum, atunci când reușeau să se abțină și să nu o mănânce pe toată, făceau schimb unii cu alții pentru că li se părea că bucata altuia e mai mare, dar apoi, după ce trocul avusese loc, li se părea că fuseseră înșelați, că bucata primită e mai mică, iar cea pe care o dăduseră era de fapt mai mare. O bucată de pâine!

Foamea-i totdeauna prezentă.
Fiindcă-i prezentă, vine când vrea și cum vrea.
Principiul cauzal e cârpăceala Îngerului foamei.
Când vine, vine vârtos.
E cât se poate de limpede:
1 lopată cu vârf = 1 gram de pâine.

Pe lângă foame, trebuie să suporte ploșnițele, păduchii și puricii. Trebuie să se obișnuiască cu moartea și cu morții, ba chiar să profite de pe urma lor și să le ia hainele și rezerva de pâine, dacă au așa ceva, înaintea altora. Morții oricum nu mai au nevoie de ele. Merg la cerșit în satul de lângă lagăr și le oferă sătenilor cărbuni în schimbul mâncării. Cei mai norocoși au voie să meargă în târg, unde pot schimba sau vinde obiectele cu care au venit de acasă. Oricum în lagăr nu mai au nevoie de ele, deoarece cele mai prețioase lucruri din lagăr sunt zahărul și sarea, pe care le obțin cu greu.

De șaizeci de ani mă silesc noaptea să-mi aduc aminte de obiectele din lagăr. Ele sunt obiectele mele din valiza nocturnă. De la întoarcerea mea din lagăr, noaptea nedormită este o valiză din piele neagră. Iar valiza asta o port sub fruntea mea. Atât doar că de șaizeci de ani încă nu știu dacă nu pot dormi fiindcă vreau să-mi amintesc acele obiecte, ori tocmai dimpotrivă. Dacă nu cumva mă războiesc cu ele fiindcă oricum nu pot să dorm. Indiferent cum, noaptea-și face valiza ei neagră împotriva voinței mele, țin să subliniez. Trebuie să-mi amintesc împotriva voinței mele. Și, chiar dacă nu trebuie, ci o vreau eu însumi, tot aș prefera să nu trebuiască să vreau.

Îi înțeleg perfect pe cei care nu pot să uite, să treacă peste, să se comporte ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Poate că oamenii puternici sunt, într-adevăr, cei care nu se uită în urmă… Dar mie Herta Müller mi se pare cât se poate de puternică tocmai pentru alege să nu uite.

(Copertele de la seria Herta Müller mi se par foarte urâte!)

Urlaub mit Papa

Dtv, 2010

Pentru mulți dintre prietenii mei un concediu cu părinții este ceva de neconceput. Eu încă sunt dispusă să merg în vacanță cu ai mei, dar știu din start că o nu o să fie o excursie perfectă. Avem păreri diferite despre ce înseamnă să vizitezi un oraș.

În schimb Christine (45) e nevoită să-l ia pe Heinz (73) cu ea în concediu. Heinz e un bărbat cât se poate de neputincios: pe lângă faptul că e daltonist și soția lui trebuie să-i aleagă mereu hainele, altfel arată ca un papagal, nu știe să gătească, e panicos și, în plus, e așa de obișnuit ca soția lui să aibă grijă de el, încât, practic, e pierdut fără ea. Iar Christine nu merge pe insula Norderney ca să se relaxeze, ci și ca să-și ajute prietena să renoveze barul pensiunii pe care o conduce. Și poate și să agațe pe cineva, că doar e încă tânără, singură, iar multe idile frumoase au loc vara, la mare.

Cartea e plină de scene amuzante de la prima până la ultima pagină. Mi-am dat seama că ăsta e genul de literatură pe care pot să-l citesc în germană, așa că m-am resemnat. Din fericire, nemții au simțul umorului, iar chick-liturile lor nu sunt rele deloc.

Heinz nu e deloc neputincios, așa cum îl descrie soția lui și cum vrea el să pară, ci e un moșulică activ și isteț. Știe când să facă pe obositul ca să scape de muncă și să plece la plajă și știe cum să delege activitățile, astfel încă el doar să stea pe margine și să dea ordine. Echipa de „meșteri” ajunge să fie formată din moși de peste 65 de ani, care mai mult încurcă lucrurile și care au niște idei cu totul deplasate despre cum ar trebui să arate noul bar.

Dar lucrurile devin și mai interesante când Christine se îndrăgostește de un oaspete de la pensiune, care se încadrează perfect în portretul-robot al unui escroc pe care poliția îl caută de ceva timp. Heinz este cel care își mobilizează moșii și îl ține sub supraveghere pe închipuitul escroc. În același timp are grijă să-i spună lui Christine, de câte ori are ocazia, că lui nu-i place tipul și că nu mai vrea s-o vadă vorbind cu el. Ce mai concediu!

Cartea se bazează în principal pe Heinz și situațiile pe care le creează. E genul de personaj care te enervează la culme, care nu știe când să se oprească, care crede că știe ce e mai bine pentru tine. Uneori bătrânii sunt de-a dreptul imposibili 😀 Părinții sunt de multe ori prea grijulii, chiar și atunci când copiii lor au 45 de ani.

 “Wie spät war es denn?”
Ich vergrub meinen Kopf unter dem Kissen und murmelte etwas von: “Keine Uhr…”
“Wieso? Wo ist denn deine Uhr? Sag bloß, du hast sie verloren. Die haben wir dir zum Dreißigsten geschenkt, die war teuer.”
“Das war vor fünfzehn Jahren.”
“Na und? Dann ist sie jetzt antik und noch teuerer. Wo hast du sie denn das letzte Mal gehabt?”
“Papa!”
“Wir reden später darüber.”

Povestea are un final mult prea fericit chiar și pentru mine, dar ce roman chick-lit se termină prost? M-am bucurat să văd că încă mai știu ceva germană, păcat că nu am timp să citesc mai multe cărți. Sper totuși ca la vară să mă întorc cu câteva romane noi din Germania. Deși nu ar fi prima dată când aș spune asta și nu m-aș ține de cuvânt…

The Bicycle Book

HarperPress, 2011

Experiența mea cu bicicleta nu e foarte vastă, dar e plină de momente-cheie: de la cum mă ducea bunicul pe bicicletă, la cum am învățat să mă dau pe bicicletă, la concursurile pe care le făceam la țară cu băieții, la prietenii din liceu care erau „bițari”, la bicicleta verde pe care am cumpărat-o de la un vecin de scară cu 50 de lei și care mi-a fost furată, la viitoarea bicicletă pentru Baia Mare care nu știu încă de care o să fie: de damă, de oraș, de trekking…

Așa că mi se pare firesc să citesc o carte despre biciclete. Ba chiar pot să spun că a fost o carte… pasională 🙂 306 pagini în care se vorbește despre biciclete, și nici una care să mă fi plictisit. E în mare parte și meritul autoarei, care se vede că iubește bicicletele și care a mers chiar și în India ca să se documenteze.

Avem așa: povești despre ricșe, despre cum să-ți construiești un cadru adecvat nevoilor tale, sfaturi despre cum să circuli în siguranță prin oraș, o istorie foarte interesantă a Tour de France, interviuri cu campioni ai mountain bikingului, plus multe informații despre biciclete și bicicliști pe care nu le-aș fi aflat altfel.

Fiecare nou eseu (în total sunt 11) m-a învățat ceva nou, dar toate transmiteau același lucru: odată ce te-ai urcat în șa și ai început să pedalezi, rămâi pentru totdeauna îndrăgostit de libertatea pe care ți-o dă bicicleta. Din Amsterdam până-n Delhi, fie că pedalezi de plăcere sau ca să-ți câștigi existența, fie că ninge, plouă sau sunt 40 de grade afară, biciclistul și bicicleta devina una. Și așa și e: când mergi pe bicicletă uiți de orice altceva, te concentrezi doar la trafic; nu ai timp să te gândești la probleme, la serviciu, la iubitul care te-a părăsit… În plus, mi se pare că există o anumită voluptate în a merge pe bicicletă: nu ai un motor care să facă lucrurile pentru tine, ci trebuie să pedalezi, să înfrunți traficul și vremea, să nu te dai bătut. Recompensa după ce ai ajuns din punctul A în punctul B: simți că poți face orice.

Dar unul dintre amănuntele care m-au amuzat și pe care nu o să le uit repede e legat de femei și mersul pe bicicletă. Pe la 1890 era de neconceput ca o femeie să urce pe așa ceva. Societatea era atât de tâmpită, încât le interzicea femeilor să stea călare.

At this stage in the late nineteenth century, nicely brought-up young ladies were discourage even as children from sitting on see-saws or riding hobby horses, and no one over the age of fourteen would do anything to prove they actually had legs. […] Besides, the results of sitting astride a machine and then leaning forward were too horrible to contemplate. The constant friction of the saddle on the genitalia must inevitably lead to masturbation, and masturbation must lead to a new race of popeyed  nymphomaniacs riding around Britain in a state of frenzied arousal. Cycling would ruin the ‘feminine organs of matrimonial necessity’, according to one French expert.

Iar de aici până la a inventa tot felul de biciclete care să ascundă picioarele femeilor nu a fost decât un pas:

The marketplace responded predictably. For a time, framemakers either offered side-saddle options (complex, ugly and unstable) or looked for ways to make the rider vanish. The Cherry’s Screen was a device shaped like a large pair of wings which was designed to block the sight of a lady’s ankles from prurient view. For those women who continued to insist on outraging public decency by sitting astride, a new range of products appeared which were designed to eliminate ‘harmful pressure’, including saddles with so many holes in them they were almost unrideable.

Din fericire au existat femei cărora li s-au părut aberante toate aceste îngrădiri și care au încercat să găsească niște soluții mai umane:

The Rational Dress Society, founded in 1881, tried to deal with both the cycling problem and the corsetry issue at once. ‘What’, asked the Society’s President Lady Harberton rhetorically, ‘can be the true state of intelligence of a creature which deliberately loads itself with quantities of useless material round its legs […] and then, in order to correct the ugliness of such a dress, squeezes in its body until the vital functions can only be carried on imperfectly?’ The Society’s solution – the introduction of looser, lighter clothing or ‘Bloomers’ (huge pantaloons tied at the ankle) – produced mixed results.

Eu, care nu mă omor după non-ficțiune, am citit cartea asta pe nerăsuflate. Iar acum mă uit cu jind la bicicleta mea care stă sprijinită de bibliotecă și tare aș mai vrea să ies și să mă plimb cu ea.

Cinci minute pe zi

Casa de pariuri literare, colecția Minutar, 2011

Nu știu de ce n-am scris despre cărțulia asta imediat de cum am terminat-o, mai ales că mi-a plăcut la nebunie. Timp de câteva zile, în metrou și uneori înainte de cursurile de escaladă, m-am amuzat cu povestirile Laviniei.

M-am bucurat când am văzut că e o carte girlie, că personajul principal (mie mi s-a părut că e vorba de ipostaze diferite ale aceluiași personaj) e o fată în care m-am regăsit: pasionată de fotografie, cu iubiți care vin și pleacă (ehe, asta a fost demult), cu părinți cicălitori, traducătoare (I’m working on that), puțin timidă – mi-a fost atât de ușor să mă pun în pielea ei!

Povestirile sunt într-adevăr scurte, se citesc și în mai puțin de cinci minute (unele), dar sunt delicioase. Sau, mă rog, având în vedere că tipa e puțin obsedată de greutate și că încearcă să slăbească și e mereu atentă la ce mănâncă, aș putea zice că sunt ca o tabletă de ciocolată cu chili: amăruie, deci nu îngrașă, puțin iute, deci te ține în priză.

Unele situații descrise în carte m-au amuzat până la lacrimi, cum ar fi tabăra de fotografie în natură la care se înscrie tipa, iar după ce plătește jumătate din taxă află că de fapt este vorba de nud în natură, iar când ajunge acolo e singura fată, restul sunt bărbați care mai că nu salivează în timp ce pozează din toate unghiurile posibile o tipă goală…

Dar ce mi-a plăcut cel și cel mai mult a fost modul în care se termină fiecare povestire. La început mi se părea că e sfârșitul e prea sec, prea brusc, „cuuum, chiar așa se termină?!”,  apoi am ajuns să apreciez mult acele finaluri. Încercam să-mi imaginez ce ar mai urma, dar mi-am dat seama că e perfect cum se termină, că de fapt nu vreau nici o continuare, că nu s-ar putea încheia mai bine.

Am mai pățit-o o dată cu o întâlnire pe nevăzute sau cum se zice, o prietenă de-a mamei avea un fin, student la medicină, un tip liniștit (mama zice că așa și trebuie, bărbatul să fie un mototol, ca să faci tu ce vrei din el, ăsta era proverbul ei preferat, nu știu dacă se potrivește în context, în fine, mama credeam că se pricepe la bărbați, lol), când m-a sunat ăsta prima dată, Cosmin sau așa ceva, din background se auzeau găini și ceva străchini răsturnate și doar îmi spusese că locuiește în oraș. Am stabilit să ne întâlnim în după-amiaza următoare la o intersecție, lângă o sifonărie, nu era departe de unde stăteam. Mama a zis că pleacă mai repede de la serviciu și vine și ea să-l vadă, murea de curiozitate, să vedem pe cine trimite Nuți, era și o stație de tramvai acolo, mă fac că stau în stație și aștept. Pe mine mă îmbrăcase frumos, scrobită toată și cu pantofi albi și el venise în pantaloni scurți și papuci. Era de fapt student la medicină veterinară, nu chiar același lucru, mi-a povestit cum spălau grajduri în orele de practică. A propus să ne așezăm undeva, eu am zis să luăm înghețata din mers, și după aia ne-am plimbat înspre casa mea, unde, în fața porții, mi-a zis să-l mai sun.
Nu din disperare făceam asta, numai că aveam multe femei binevoitoare în familie, iar eu sunt mult prea lipsită de energie pentru a mă împotrivi, așa, în viață în general.

Iar pentru o editură formată din doi oameni, Casa de pariuri literare scoate niște cărți tare faine – de la copertă până la font, de la format până la hârtie.