Cel care mă așteaptă

Polirom, colecția Proză XXI, 2012, traducere din italiană de Cerasela Barbone

Iranul îl cunosc doar din cărți. De fapt, nu-l cunosc, ci mai corect ar fi să spun că despre Iran știu doar lucruri pe care le-am citit în două cărți autobiografice, Reading Lolita in Tehran și Persepolis, care m-au impresionat la culme.

Îmi este atât de greu să înțeleg cultura lor, să mă pun în locul lor, dar un lucru e clar: nimeni nu ar trebui tratat așa cum sunt tratate femeile în multe țări islamice. Și, culmea, nu societatea este răul cel mai mare în cartea asta, ci familia! Da, acea mână de oameni care se presupune că trebuie să fie necondiționat lângă tine și să te ajute, tocmai ea e cea care îi face viața un iad lui Musum. În primul rând, fetele erau din start nedorite în familia ei. Frații ei s-au bucurat dintotdeauna de iubire și aprobare, pe când ei i-a fost greu să-și convingă părinții să o lase în continuare la școală.

O fată era tratată aproape ca un animal: era pusă încă de mică la muncă, trebuia să respecte mereu zeci de mii de reguli ca nu cumva să-și facă stăpânii familia de rușine, trebuia să se supună întru totul bărbaților din familie (chiar și fratele mai mic avea dreptul să o lovească, normal, cromozomul ăla în plus îi dădea acel drept) și, când familia considera că a venit vremea măritișului, sub pretextul că îi caută cel mai bun pretendent, o târguiau.

După ce adolescenta Musum încalcă toate acele reguli sacre și schimbă niște priviri cu un tânăr farmacist, care și-a mai și permis să-i scrie un bilet de amor!!!, frații și mama o calcă în picioare, tatăl este fooooarte dezamăgit de ea și o mărită cât de repede pot. Norocul lui Musum e că, prin intervenția unei prietene de familie, nu ajunge cu măcelarul prosper, murdar, scârbos și curvar, ci cu un comunist cult, care o încurajează să-și continue studiile și care îi cere un singur lucru: să-l lase în pace ca să-și vadă de misiunea lui.

În unele părți cartea mi s-a părut prea lacrimogenă. Autoarea o transformase pe Musum într-o superwoman care se ridică, chiar dacă cu lacrimi în ochi, după fiecare lovitură primită de la viață, reușește să iasă din orice situație, să treacă peste toate obstacolele… atât timp cât e vorba de copiii ei. Pentru ei ar face (și chiar a făcut) orice, dar atunci când îi vine rândul să fie fericită… ei bine, atunci jugul acela imbecil format din societate, reguli, cutume și familie se strânge iar în jurul gâtului ei, iar ea trece din nou pe locul doi.

Am fost într-o continuă stare de iritare cât am citit cartea asta. Nu e de mirare având în vedere ce se întâmplă acolo! Și știți ce e mai groaznic? Nu mi se părea deloc că e ficțiune: poate că o singură femeie nu trebuie să poarte singură o povară așa de mare, dar pare al naibii de plauzibil. Și de ce să fi avut dreptul să fie fericită la final? Câte femei din Iran au dreptul ăsta? Nu cred că viața le oferă multora happy endings… Atunci Musum s-a transformat în ochii mei într-un simbol: le reprezintă pe toate acele nefericite care au fost forțate să se mărite, care trebuie să se ascundă în spatele vălului, care au fost bătute de soți, care au suferit din cauza imbecilității umane și a fanatismului religios. Săracele Musume…

Mi-am amintit cuvintele mamei mele. „Ceea ce ni se cuvine fiecăruia dintre noi e deja stabilit și, nici dacă ar cădea cerul pe pământ, nu s-ar schimba nimic.”
Adesea mă întreb ce mi se cuvine cu adevărat și dacă am avut vreodată ceva care să-mi fie destinat mie sau dacă, dimpotrivă, n-am făcut decât să particip, să fiu victima destinului pe care l-au avut bărbații din viața mea, a idealurilor și obiectivelor lor. Fusesem sacrificată pentru onoarea tatălui meu și a fraților mei, plătisem pentru idealurile soțului meu și ale alegerilor lui de erou și, de asemenea, pentru datoriile față de țară ale copiilor mei. Dar eu cine eram? Soția unui criminal, a unui trădător al țării sale sau a unui activist care luptă pentru libertate? Mama unui mujahedin? Sau mama disperată a unui soldat luat prizonier și apoi eliberat? De câte ori, în viața mea, reușisem să mă ridic de jos și fusesem doborâtă din nou la pământ și zdrobită, știind că n-am meritat-o niciodată. Nu fusesem niciodată lăudată și aclamată pentru însușirile mele și forța mea, ci pentru cele ale bărbaților mei și, la fel, reproșurile și acuzațiile nu depinseseră de mine și de greșelile mele, ci de cele presupuse ale soțului și fiilor mei. Era ca și cum eu n-aș exista, ca și cum n-aș avea nici un drept. Când trăisem și muncisem pentru mine însămi? Când avusesem dreptul să decid? Când fusesem întrebată ce îmi doream cu adevărat?

Și, cu toată revolta ei, nu are alte cale decât să se supună…

Advertisements

Toate numele

Polirom, colecția Top 1o+, 2011, ediția a III-a, traducere din portugheză de Mioara Caragea

Saramago nu m-a dezamăgit până acum (bine, Anul morții lui Ricardo Reis, carte pe care am început-o, dar n-am reușit să trec de pagina 30, nu se pune pentru că nu am citit Pessoa). Deși Terorista spune că Toate numele i-a plăcut cel mai mult dintre romanele lui Saramago, pentru mine Eseu despre orbire rămâne pe primul loc, deși mai am încă mult de citit ca să pot spune că „l-am citit” pe Saramago.

Oricum, îmi place că este un autor constant. Am regăsit în cărțile lui același stil dens, aceleași propoziții kilometrice, aceleași lumi întunecate. Până acum n-am mai dat peste un autor ale cărui distopii să-mi placă mai mult. Saramago are o imaginație așa de dark, așa de ciudată și minunată în același timp. Își închipuie lumi și situații pe care nici cu gândul nu le gândești și le descrie atât de bine, încât te transpune cu totul în carte.

Domnul José, personajul principal din Toate numele, este un umil funcționar din Arhiva Generală, locul în care se înregistrează și se păstrează tot ce are legătură cu numele persoanelor: nașterile, căsătoriile, divorțurile și morțile. Munca de la Arhivă este foarte bine împărțită: „ […] registratorii sunt obligați să lucreze fără întrerupere de dimineața până seara, în timp ce inspectorii muncesc din când în când, subșefii numai foarte rar, iar conservatorul aproape niciodată.” Registratorii înregistrează numele, le cataloghează, iar, când e nevoie, mută dosarele morților în partea din spate a Arhivei, care trebuie mereu mărită deoarece numărul morților crește și nu mai au loc de depozitare. De fapt, partea destinată morților e așa de mare, încât s-au format adevărate cotloane printre dosare, iar după ce un cercetător s-a rătăcit în acel labirint sumbru și l-au găsit după câteva zile mai mult mort decât viu, conservatorul a ordonat ca nimeni să nu mai intre în partea morților fără un fir al Ariadnei.

Domnul José este un bărbat liniștit, conștiincios, cu o viață monotonă. Dimineața pleacă la slujbă, seara se întoarce în casa lui care e de fapt o anexă a Arhivei, nimic deosebit nu i se întâmplă. Până într-o zi… Domnul José dă din întâmplare peste fișa unei femei și dintr-odată viața lui se schimbă complet. E ușor de presupus ce urmează: domnul José este atât de obsedat să o găsească pe femeie, încât își neglijează slujba, el, care fusese un funcționar-model până atunci, se pune în tot felul de situații periculoase și își trăiește viața mai intens ca niciodată.

Saramago a reușit să transforme un subiect convențional în ceva care să te țină cu sufletul la gură și să-ți mai și dea de gândit pe deasupra… Până la urmă totul se reduce la moarte și la uitare: când moare cu adevărat cineva? Când nu mai există fizic sau când este uitat? Și trebuie să-i uităm pe morți și să le depozităm dosarele în fundul Arhivei, în neorânduială? Și, dacă uităm, de unde ne mai tragem învățămintele?

Cel mai mult mi-a plăcut scena din cimitir, din locul în care sunt îngropați sinucigașii. Domnul José este scandalizat că păstorul mută în fiecare dimineață plăcuțele cu numerele de înregistrare, astfel crucile și plăcile comemorative nu ajung niciodată pe mormintele care trebuie. Răspunsul păstorului m-a dat gata: „Dacă e adevărat, așa cum am convigerea, că oamenii se sinucid pentru că nu vor să fie găsiți, cei de aici, datorită răutății unui păstor, cum ați numit-o, au scăpat definitiv de a mai fi deranjați […].” Câtă dreptate are!

Chiar dacă Toate numele nu m-a impresioant la fel de mult ca Eseu despre orbire sau Intermitențele morții, un Saramago e mereu binevenit.

Astra

Humanitas, colecția Vintage, 2011, traducere din germană de Grete Tartler

O, Astra, cum m-ai cucerit și cu cât drag te-am citit! Nu știu dacă mi-a plăcut așa de mult pentru că Dito și Idem sunt de fapt regina Elisabeta și Mite Kremnitz (citiți În intimitatea secolului 19 de Ioana Pârvulescu și Aminitiri din Junimea de Iacob Negruzzi ca să aflați mai multe despre nemțoaica asta foarte simpatică), dacă m-a atras în special stilul epistolar al cărții, povestea tragică de amor sau iubirea aia mare dintre cele două surori. Sau poate că au fost toate astea la un loc.

Astra m-a purtat înapoi în timp, în epoca în care se călătorea doar cu trăsură, în care mai existau slujnice și vizitii, când doamnele întrețineau atmosfera cântând la pian și când trimiteai scrisori dacă voiai să-i spui mamei ce mai faci.

Cele două surori din carte, Astra și Margo (nemțoaice) se întâlnesc după o despărțire lungă, de câțiva ani. Margo s-a căsătorit cu Sander și s-a mutat în România, la moșia acestuia de la Burda, și au trei copii. Astra vine pentru prima dată în România și e impresionată de moșie, de nepoți, dar mai ales de Sander. Aici e toată intriga cărții: Astra se îndrăgostește de cumnatul ei. Dar, pentru că nu vrea să își facă sora să sufere, acceptă să se căsătorească cu Paul Morosh, proprietarul moșiei învecinate pe care oricum nu-l place. Dar așa e ea, se sacrifică pentru cei dragi.

Cele două moșii nici că pot fi mai diferite! Dacă la Burda cântau la pian, pictau, totul era ordine și armonie (cât de nemțesc!), la Moroschka e doar noroi în curte, adevărata stăpână e mama lui Paul, o femeie cu apucături fanariote. Nici vorbă de cântat la pian, de poezii, de liniște (cât de românesc!). Cartea mi s-a părut că pendulează mereu între spiritul nemțesc și cel românesc, între acolo și aici. Nu pot decât să-mi imaginez ce șocant a fost pentru regina Elisabeta și pentru Mite Kremnitz să se trezească dintr-odată într-o țărișoară ca România… În vară m-am plimbat prin Tübingen și Reutlingen și am văzut ce case aveau ei pe la 1700, așa că nu-i de mirare că, oricum ai citi cartea asta, spiritul nemțesc e cel mai prețuit.

I-am spus că la Moroschka poate să mă tot sărute și să mă pieptene, dar aici aș prefera să merg la Belvedere. Însă lui i se pare plictisitor. Eu vorbesc despre teatru și de concepția asupra unui rol sau a altuia, el abia își reține, din nări, un ușor căscat. Nu vrea decât să mă iubească. Dar să-mi mai iubească și spiritul, să stea de vorbă cu mine, să se bucure împreună cu mine de ce e frumos. […]

Îmi merge, desigur, bine; pe cât de bine îi poate merge cuiva care se află cu domn străin, într-un loc străin, uitându-se pe fereastră dintr-o casă străină.

Am petrecut o zi foarte interesantă și tristă cu cele două surori. Mi-ar fi plăcut să se fi terminat cu bine, dar poate că e mai bine așa, oricum nu erau acasă aici, iar după ce Margo a aflat ce fel de om e Sander, nu cred că ar mai fi putut fi fericită cu el.

Îmi place mult de tot colecția Vintage, după Memorii/Jurnale e preferata mea. Iar traducerea Gretei Tartler e minunată. O mică observație totuși: prefața e atât de explicită, încă nu au mai existat surprize când am citit romanul. Poate ar fi trebuit trecută ca postfață. Astfel ai fi citit romanul fără să afli 90% din acțiune, iar la final, din postfață, ai fi putut să afli mai multe despre perioada în care a fost scris, despre influențe, simboluri etc. Zic și eu…

 

Două recomandări

Penguin Classics, 2003 Nu a fost nici pe departe la fel de savuroasă ca Three Men in a Boat, dar The Diary of a Nobody a avut părțile ei bune. Într-o vreme în care toți necunoscuții își publicau jurnalele, domnul Pooter se hotărăște să țină și el un jurnal. Având în vedere că totul este respectabil la Pooter – de la slujba de funcționar, la casa în care tocmai s-a mutat cu familia, la aspirațiile pe care le are – unele pagini sunt mai mult sau mai puțin plictisitoare. În definitiv, ce poate să facă un om simplu, dar cu pretenții, ca el? Să se certe și să se împace cu prietenii, să încerce să câștige bunăvoința șefului, să vrea să își aducă băiatul pe „drumul cel bun” și să fie respectat de negustorii din cartier. Dar apoi urmează altele în care totul îi iese pe dos. Săracul Pooter, prin câte îi este dat să treacă! Iar ca un om respectabil ce e, nu știe să facă haz de necaz, ci ia totul în tragic. Cum să nu-ți fie dragi britanicii?

Bath ready – could scarcely bear it so hot. […] On moving my hand above the surface of the water, I experienced the greatest fright I ever received in the whole course of my life; for imagine my horror on discovering my hand, as I thought, full of blood. My first thought was that I had ruptured an artery, and was bleeding to death, and should be discovered, later on, looking like a second Marat, as I remember seeing him in Madame Tussaud’s. My second thought was to ring the bell, but remembered there was no bell to ring. My third was, that there was nothing but the enamel paint, which had dissolved with boiling water. I stepped out of the bath, perfectly red all over, resembling the Red Indians I have seen depicted at an East-End theatre.

Se pare că domnul Pooter a fost un personaj atât de iubit (dar, mai mult ca sigur, și ridiculizat), încât s-a creat un adjectiv inspirat din numele lui – Pooterish – care înseamnă să te iei prea în serios.

Random House, 2008

Nu știu cum de n-am citit mai repede ceva scris de Miéville. Știam de el de la prietenii mei SF-iști, dar așa fac eu mereu – amân, amân și iar amân. Ei bine, Un Lun Dun a fost o minunăție de carte! O combinație foarte reușită între, aș zice eu, Coraline și Neverwhere ale lui Gaiman. Mare parte din acțiune se întâmplă în UnLondon (Un Lun Dun, get it? 🙂 ), o extensie subterană a Londrei. Nimic nu e „normal” în UnLondon: cei de acolo trăiesc în blocuri construite din televizoarele, scaunele, prăjitoarele de pâine care au fost aruncate la gunoi în Londra, există un cartier al fantomelor și unul în care girafe nebune aleargă după tine ca să te mănânce, așa că mai bine te ții departe de el. Oh, câte ciudățenii se mai găsesc în acel oraș: mai există un bărbat ale cărui cuvinte prind viață, altul care strânge o armată de umbrele stricate în vederea unei bătălii decisive, un pod pe care e al naibii de greu să ajungi, tomberoane-ninja etc. Dar, ca în orice carte pentru adolescenți, și lumea asta este amenințată cu dispariția: Smog (da, un fum rău, rău de tot!) vrea s-o cucerească, iar apoi să iasă la suprafață ca să pună stăpânire și asupra Londrei.

M-a ținut mereu în priză și, chiar dacă eram convinsă că o să se termine cu bine, au fost atâtea întorsături de situație, că nu mai știam ce să cred! :)) Îmi plac fantasy-urile astea drăguțe, pline de personaje nebune. De multe ori tânjesc după ficțiune adevărată, nu după siropoșenii inspirate din viața reală :D, așa că astfel de cărți îmi satisfac pe deplin pofta de ireal.

‘That?’ Jones pointed at what looked like a shirt, racing madly through the air. ‘When washing blows away in London, if it stays in the air long enough, it blows all the way here. Then it’s free. Never has to come down.’