Anii ’90 și bucureștenii

Paideia, 2008

M-am bucurat când am văzut o carte mai bine tehnoredactată și corectată decât Anii ’80 și bucureștenii,  dar după vreo 20 de pagini mi-am dat seama că nu o să fie nici pe departe la fel de interesantă.

Antologia (sau studiul sociologic, nu știu exact cum să-i spun) debutează în forță cu mărturii ale unor mineri care au luat parte la Mineriade. Unele amintiri sunt contradictorii – unii îl acuză pe Cozma, alții spun că nu el ar fi fost organizatorul – până la urmă „executanții” nu știu nici acum cine i-a chemat la București și de ce. În schimb am regăsit și aici povești despre „mineri în salopete curate” care îi urcau pe cei „în salopete murdare” în camioane și îi duceau în diverse părți din București ca să devasteze, să lovească, să sperie „huliganii”. Mulții chiar credeau că statul este amenințat de acei „huligani” și că ei trebuie să-i împiedice.

Privind acum retrospectiv, nu mai pot să cred că noi ne-am dus acolo ca să apărăm instituțiile statului, cred că mai degrabă a fost un joc politic făcut de… Iliescu. Și nu mi-e frică să spun asta, fiindcă în Constituția României scrie că am dreptul la opinie și eu cred că nimeni nu poate să-mi ia acest drept. El este de vină fiindcă a chemat minerii împreună cu liderul lor, ca apoi, când nu a mai avut nevoie de el, l-au înfundat cu 18 ani de pușcărie.

Cealaltă antologie mi s-a părut mai bună pentru că au fost mai mulți oameni intervievați, din cele mai diverse categorii sociale, și mi s-a părut mai convingătoare: dacă un profesor, un șofer, un inginer și o coafeză aveau aceleași nemulțumiri și sufereau de aceleași lipsuri, înseamnă că așa trebuie să fi fost. Dar dacă ai vreo doi oameni care povestesc despre cum au încercat să pună bazele unei afaceri, dacă ai încă vreo două mărturii despre cum se obțineau bursele de studiu în anii ’90 și despre ce însemna să fii student la o facultate particulară, mi se pare prea puțin. Clar e o altă abordare față de Anii ’80 și bucureștenii, doar că mie mi se pare mai fără substanță.

Clar e o carte care nu m-a impresionat, din moment ce nu mai țin minte aproape nimic în afară de poveștile minerilor. Ce-i drept, mi-a trezit anumite amintiri – cum mergeau ai mei cu marfă din România și o vindeau prin Ungaria, Polonia, Bulgaria și se întorceau cu marfă de acolo pe care o vindeau aici, cum au avut o masă în piață, iar în unele dimineți mă ducea tata la școală și de-abia încăpeam pe bancheta din spate a mașinii de lăzile cu produse, cum în vara de dinainte să intru în clasa întâi am mers la bunicii din Brăila și în drum spre casă ne-am oprit pe la prietenii alor mei din București și mi-a luat mama uniformă de acolo, uniformă pe care am iubit-o doar pentru că era din București, iar eu știam încă de pe atunci că aici o să locuiesc când o să fiu mare etc.

Iar textul lui Filip Florian despre gazetărie mi se pare mult prea bun și atipic pentru cartea asta (de altfel, asta a fost singura mea bucurie în 396 de pagini…).

Această perioadă comunistă ne-a deformat. Nu pot să gândesc altfel decât am fost obișnuit o viață întreagă. Eram prea mare când a venit Revoluția, eram prea bătrân, aveam niște reflexe formate. Visul ăsta al nostru – să-ți cumperi o pereche de blugi și un video… Ei, acu am vreo cinci video-uri acasă și perechi de blugi de nu mai pot să le număr, o parte nici nu le port. Reflexul a rămas. Reflexul „se poate aranja”, reflexul „trebuie să dai o șpagă, trebuie să ungi o rotiță”. Asta învățaserăm noi în perioada respectivă. Te duceai la doctor cu cartușul de Kent, te duceai la polițist cu pachetul de cafea. Ei, nu poți să uiți treburile astea. Or, generația noastră sunt cei care, la ora actuală, sunt conducătorii de firme. O parte dintre ei sunt mai deformați, o parte dintre ei sunt mai puțin deformați. Cei care sunt foarte deformați de politica comunistă sunt cei care, nici acum, nu doresc integrarea în Europa, nu doresc o concurență liberă, trag în continuare sforile în spate și și-o aranjează politic pe tot felul de relații, exact ce făceau în perioada respectivă. Atunci își aranjau un televizor color, acum își aranjează o scutire de impozit.

 

Advertisements

Două bune, una rea

În ultimele zile am avut lucruri mai importante de făcut decât să mă gândesc și să scriu despre cărțile pe care le-am citit, cum ar fi să stau noaptea târziu la povești cu Vio. Între timp, am început o a patra carte și m-a prins rușinea că nu am mai scris nimic, mai ales că am dat peste niște cărți foarte faine.

 Anchor Books, 2007

La început mi s-a părut ciudată ideea unei biografii scrisă la persoana I (eu nu am așa multă experiență în domeniu ca Octavian), dar nu mi-a venit să cred cât de natural era stilul și cât de repede am uitat că nu Julia Child era cea care scrisese cartea, ci Alex Proud’homme, nepotul ei.

Încă de când am văzut Julie & Julia mi-am dorit să știu mai multe despre Julia Child. Biografia începe cu sosirea soților Child în Franța și cu primele mâncăruri franțuzești pe care le încearcă Julia. După primele înghițituri era deja îndrăgostită de bucătăria franceză. Cartea e plină de nume de mâncăruri, restaurante, dar și de situații amuzante, iar o carte a cărei acțiune se întâmplă în Paris e mereu binevenită. Așa că timp de 333 de pagini am zâmbit, am salivat și m-am bucurat de această carte delicioasă. Entuziasmul mi-a scăzut doar când am citit de câtă dedicație și răbdare e nevoie să gătești franțuzește și mi-am dat seama că probabil cartea ei cu rețete o să rămână pe veci nefolosită :))

 Editura Polirom, colecția Biblioteca Polirom, 2011, traducere de Vali Florescu

Dacă la început o compătimeam pe Dorothy, fiica preotului, pentru că era mai mult sau mai puțin sclava unui tată care o certa dacă întârzia 12 minute cu masa, nu îi dădea bani ca să plătească marfa luată pe datorie, dar avea pretenția să nu mănânce de două ori pe zi același fel de mâncare, și pentru că se trezea la 5 jumate (groaznic!!!) ca să gătească, să viziteze oamenii din parohie și să încerce să-i ajute cum poate, mi-a fost de-a dreptul milă de ea când, după ce își pierde memoria, ajunge pe străzile din Londra.

A fost o carte apăsătoare și deprimantă, de la prima până la ultima pagină. Biata Dorothy o duce din ce în ce mai rău – când ai impresia că a scăpat, că o să fie bine, ceva se întâmplă și lucrurile sunt iar date peste cap. Și îmi era tare milă de cât de neputincioasă și vulnerabilă era. Pe de altă parte, m-a scârbit societatea aia înapoiată, care trata cu atât cruzime femeile singure, care le considera un fel de paria.

Traducerea mi s-a părut foarte bună, iar această primă întâlnire cu o scriere cât se poate de realistă a lui Orwell a fost una pe care nu o s-o uit curând.

 HarperCollins, 2004

Vai, ce carte groaznică! Nu, nu voiam să fiu trendy și să citesc cărți cu vampiri, voiam doar să râd cu lacrimi, așa cum am făcut când am citit O treabă murdară, scrisă tot de C. Moore. Ei bine, nu se putea să fac o alegere mai proastă. Nu numai că nu am râs, dar m-am plictisit, ba m-am și enervat un pic că-mi pierdeam vremea cu o carte așa slabă.

Nu știu cum sunt celelalte cărți cu vampiri, dar îmi imaginez că sunt fie mai antrenante, fie mai bine scrise, fie povestea e mai interesantă, ceva trebuie să aibă din moment ce așa mulți sunt înnebuniți după ele, dar, indiferent care e rețeta lor pentru succes, e clar că Moore nu a aflat-o când a scris cartea asta.

Parcă mă uitam la un film de duzină nu pentru că voiam, ci pentru că nu era nimic mai bun la TV, iar eu nu voiam să merg la culcare. Știu, știu, mi-am făcut-o cu mâna mea, dar măcar m-am învățat minte: când vreau să râd, citesc Pratchett.

Cercul nebunilor

Editura Humanitas, colecția Raftul Denisei, 2009, traducere de Antoaneta Ralian

Doamne, cum m-am mai lăsat păcălită de textul de pe coperta a IV-a, zici că a fost prima dată când eram pusă față în față cu un astfel de text. Bine, și faima traducătoarei (dacă tot e să citesc ceva tradus din engleză, atunci măcar să știu că e tradus bine) a jucat un rol important în această alegere proastă pe care am făcut-o. Cert este că am citit 421 de pagini din care mi-au plăcut vreo 10.

De ce? Pentru că restul erau plictisitoare!!! Nu se întâmplă mare lucru în carte, iar când se întâmplă, trebuie să te lupți cu zeci și zeci de paragrafe cu descrieri (autorul nu cred că a lăsat vreun fir de iarbă nedescris), încât îți piere tot cheful. Recunosc, din ultimele 80 de pagini am citit strict dialogul, pur și simplu nu am mai rezistat.

Mă lăudam zilele trecute că am învățat să spun nu cărților care nu-mi plac. Dacă încep să citesc o carte și după 50-60 de pagini văd că nu merge, o pun înapoi în bibliotecă și iau alta – no hard feelings. O, dar parșivitatea acestei cărți a întrecut orice măsură! La început îți prezintă o situație cu potențial – Rook Ashover, moștenitorul moșiei Ashover, este împărțit între trei femei: Netta, tipa pe care a cules-o dintr-un bar și a adus-o la moșie, dar cu care nu are de gând să se însoare; Nell, soția pastorului; și Lady Ann, verișoara lui. Lui, ca bărbat, situația îi convine – chiar dacă are mustrări de conștiință, asta nu-l împiedica să treacă de la una la alta. În schimb, mai grav e când își bagă femeile coada și maică-sa și Lady Ann se hotărăsc să-l aducă pe „drumul cel bun” – ceasul ticăie, iar dacă Rook nu face repede un copil, nu o să fie cine să ducă mai departe numele de Ashover și vai, ce tragedie ar fi!

Așa că am citit sperând ca acțiunea să ducă undeva, să găsesc ceva interesant în carte. Totul parcă se întâmpla cu încetinitorul, scenele care ar fi trebuit să fie captivante mă lăsau rece, pur și simplu nu ne-am înțeles (eu și povestea). Dar cum era prea târziu ca să dau înapoi, am citit-o până la capăt. Nu, nici finalul nu mi-a plăcut.

Pe coperta IV scrie că romanul „se înscrie […] în linia marilor romane La răscruce de vânturi și Amantul doamnei Chatterley”. E drept că nu am citit a doua carte, dar pe La răscruce de vânturi am dat-o gata dintr-o suflare și chiar și acum, la vreo 5 ani după ce am citit-o, îmi aduc aminte de Heathcliff și de răzbunarea sa. Uite un personaj pe care nu o să-l uit curând. În schimb deja mi se șterg din minte întâmplările din cartea asta.

Au fost totuși și lucruri bune: coperta și traducerea. Atât.

Trenul de noapte spre Lisabona

Editura Vivaldi, 2007

Sunt o masochistă. Înainte doar bănuiam asta, dar acum sunt 100% sigură că sunt aşa. Spun asta pentru că m-am chinuit timp de 557 de pagini: povestea nu-mi spunea nimic, de personaje nu am putut să mă ataşez, credeam că nu o să se mai termine vreodată! Şi citeam mai mult ca să ajung la final, sperând ca pe parcurs să pot să intru în poveste sau măcar finalul să nu fie aşa de slab. Aş, slab a început, slab s-a terminat.

Cartea începe în Berna, unde Raimund Gregorius, poreclit Mundus, profesor de limbi clasice la liceul din oraş, întâlneşte pe un pod o portugheză misterioasă. Afara ploua, el se îndrepta spre liceu, ea era pe pod plângând şi citind un bilet pe care apoi îl aruncă în apă, lui i se pare că ea vrea să se arunce peste parapet, fuge spre ea şi o salvează. Foarte “Arcul de Trimf” până aici.

Partea care mie mi se pare incredibilă e cea în care Mundus e atât de pătruns de această întâlnire, încât se ridică de la catedră în mijlocul lecţiei, iese din clasă şi pune punct vieţii sale aşa cum era ea până atunci. Mundus a fost mai mereu un singuratic, chiar şi atunci când a a fost căsătorit. Un intelectual retras, fără prea mulţi prieteni, pasionat de jocul de şah şi care nu a lipsit nici măcar o dată în 20 şi ceva de ani de la vreun curs. Şi uite că dintr-odată, Mundus nu mai e Mundus. Nu numai că iese la mijlocul orei din clasă, dar ajunge într-o librărie cu cărţi în portugheză şi cumpără o carte de cugetări, scrisă de un anume Amadeu Prado. Evident, începe să înveţe portugheza chiar în aceeaşi zi, citeşti din însemnări şi vai!, ce profunde i se par, apoi ia trenul de noapte spre Lisabona, în căutarea lui Prado.

Nu, nu se poate ca o întâlnire atât de nesemnificativă să schimbe complet un om, să-l facă să renunţe la tot ce are şi să ia trenul spre o ţară în care nu a pus niciodată piciorul în căutarea unui om. Şi mai de necrezut e faptul că în Lisabona întâlneşte doar oameni care pot să-l ajute să-şi formeze o imagine despre Prado: cele două surori ale lui, prietenul lui cel mai bun, un alt prieten apropiat, femeile de care Prado fusese îndrăgostit… Culmea, toţi moşii şi babele alea ştiu fie engleză, fie franceză, deci sporovăiesc fără încetare despre cum era Prado, despre ce scria, despre ce medic minunat a fost, despre copilăria lui bla, bla, bla.

Nu am putut să cred o asemenea poveste, pur şi simplu nu am putut! Dacă Mundus ar fi întâlnit măcar o piedică, una singură, în această călătorie, poate că aş fi fost mai blândă cu cartea asta. Dar aşa, nu pot decât să regret timpul pe care l-am pierdut încercând să citesc romanul. Mai rar aşa poveste neconvingătoare…

Bozo si cu mine

Editura Humanitas, colectia Cartea de pe noptiera, 2008

Nu o sa invat niciodata sa nu mai cumpar carti dupa titlu/coperta si nu o sa invat sa nu ma entuziasmez in legatura cu o carte inainte sa o citesc. Da, are coperta draguta. Da, e despre pisici. Nu, nu inseamna neaparat ca o sa fie o carte faina.

Si nu a fost. Abordarea e interesanta: pisica Bozo poate sa vorbeasca, nu este neaparat desteapta, dar cu initiativa, si este o nonconformista; pentru autor, pisica se comporta exact ca un om. La cat vorbesc cu uRMa, si ea e un fel de om pentru mine: se bucura cand vin acasa, niciodata nu se plictiseste de povestile mele, are nevoie de atentie mai tot timpul, are chef de joaca si ne alergam prin toata casa, ma mai musca, o mai trag de coada, dar in general suntem cele mai bune prietene. Pana aici toate sunt bune si frumoase.

Problema a fost cu intamplarile prin care cei doi – Carsten si Bozo – trec. Sunt pur si simplu tampite! De parca tipul a fumat un joint inainte sa se apuce sa scrie si i-a iesit ce i-a iesit: pisici care sunt trimise pe Luna cu un sut in fund de nu-stiu-ce fost mare fotbalist, Bozo care isi deschide un cabinet de medicina veterinara si psihoterapie, Bozo care are propriile ei show-uri TV, Bozo care adera la un partid pisicesc, cate si mai cate. E si ironie in cartea asta, autorul inteapa o gramada de (foste) personalitati din Germania si face misto de multe emisiuni TV de la el din tara, dar per ansamblu, mi s-a parut o carte care nu transmite mare lucru si care nu are aproape deloc legatura cu adevarata fata a regnului pisicesc. Mai mult, nici macar nu m-am relaxat citind-o, ba dimpotriva.

Mda, chiar ar trebui sa fiu putin mai atenta la ce carti cumpar. Enthusiasm is bad!!!

Nesuferitele zile de luni


Editura Humanitas, colectia Raftul Denisei, 2008

Stateam printre toti oamenii aia in varsta, cu parfumurile lor grele, cu respiratia lor fornaita si cu porcariile alea pe care si le puneau la gat. Ne spuneam ca noi n-o sa ajungem niciodata asa si ca vom face totul altfel. Asta ne-am promis-o destul de solemn, caci atunci inca nu stiam ca toti babalacii aia isi spusesera si ei odata ca vor face lucrurile altfel. Bineinteles ca si-au spus-o toti si ca toti au crezut in ce spuneau.

“Cum sa nu imi placa o carte cu asa un titlul? Pai si eu urasc zilele de luni, inseamna ca o sa ne intelegem de minune!” Rationament cat se poate de gresit. Sau doar ma asteptam la ceva care sa ma dea pe spate. Nu a facut-o.

Desi prima parte e chiar OK. Arnon si Rosie, Rosie si Arnon. Doi adolescenti care chiulesc de la scoala, se intalnesc pe unde pot, stau ore-ntregi prin crasme, ba merg pentru cateva zile si in alt oras, si-o mai trag, the usual stuff. Asta pana cand Arnon se hotaraste ca vrea sa devina actor si ca scoala nu-l mai intereseaza. Are din ce in ce mai multe absente, isi vinde si manualele, iar in cele din urma este exmatriculat. Cu un tata alcool si cu o mama care sparge farfurii la nervi, lui nu-i ramane altceva decat sa se mute si sa se descurce (aproape) de unul singur.

Iar peste cativa ani, dupa ce Rosie l-a parasit, a schimbat vreo 2-3 locuinte, tatal lui a murit, mama a ramas la fel de neglijenta cu farfuriile, Arnon isi ineaca amarul in vin si, ma scuzati, in curve. Are o regula: nu se duce de 2 ori la aceeasi femeie. Pe unele le cheama acasa, pe altele le viziteaza la locul de munca. Iar cam asta e tot ce se intampla in a doua parte.

Am aflat chestii noi despre prostituate & stuff, dar nu tineam mortis sa le stiu vreodata. Ma consolez cu gandul ca e bine sa stii cat mai multe, din cat mai multe domenii. In rest, Nesuferitele zile de luni s-a transformat in “nesuferita asta de carte!” 

3 saptamani, 9 carti si atat

O treaba murdara – Christopher Moore: Coperta mi se pare cat se poate de urata – ba de-a dreptul oribila! 😦 – iar daca ar fi fost dupa mine nu m-as fi atins niciodata de o carte cu o asemenea coperta. Dar o colega de la serviciu mi-a spus ca trebuie sa citesc cartea, mi-a imprumutat-o, m-a batut la cap cu intrebari [Ti-a placut? Inca n-ai citit-o?! Cand o citesti?], iar in cele din urma, in duminica de dupa deces – al laptopului, m-am apucat de ea. A fost exact cartea de care aveam nevoie: amuzanta, antrenanta, bine scrisa. Am ras cu lacrimi! Mda, mi-a placut mult de tot. Abia astept sa apara si cea de-a doua carte a lui Moore. Pe aia o cumpar singura, nu mai astept sa ma roage lumea ca sa o citesc 😀

Voi scuipa pe mormintele voastre – Boris Vian: Vai, mi-a fost asa de greu sa o citesc! De fapt, mai mult mi-a fost scarba decat greu. Acum inteleg de ce a iscat un asemenea scandal cand a fost publicata.

O iubeam – Anna Gavalda: inca nu mi-am cumparat Impreuna, dar am luat celelalte doua cartile ale ei. O iubeam mi s-a parut trista cum numai o carte poate sa fie. Totusi, nu cred ca am plans. Carticica asta am citit-o intr-o noapte, am savurat-o, m-am gandit la cineva care e in aceeasi situatie, m-am intristat, am inchis-o si m-am culcat. A fost o lectura placuta de noapte.

As vrea sa ma astepte si pe mine cineva – Anna Gavalda: povestiri. Dupa cat de mult mi-a placut prima, am crezut ca o sa am o surpriza placuta si cu celelalte povestiri. Nu prea a fost sa fie. In fine, nu imi pare rau ca am citit-o, dar putea ceva mai mult, mai frumos.

Dragostea in vremea holerei – Gabriel Garcia Mrquez: Cei de la Rao sunt cam lacomi, iar cartile lor imi par exagerat de scumpe, asa ca nu stiu cand o sa ma indur sa cumpar de la ei. Noroc ca mi-a imprumutat Dragos cartea. Imi era asa dor de Marquez! Uit cu totul pe ce lume traiesc cand ii citesc cartile. Devin personaj la randul meu, sunt parte din poveste. Mi-a placut la nebunie sfarsitul, chiar daca la inceput mi s-a parut dulceag. Nu e deloc asa, ci e cat se poate de frumos. Mi-ar placea sa am si eu un asemenea sfarsit.

Complexul lui Portnoy – Philip Roth: prea multa laba, prea mult futai, prea multe frustrari. Am mai zambit pe alocuri si nu mi se mai pare ca parintii mei sunt chiar asa de cicalitori pe cat ii credeam, dar nu simt ca am castigat ceva citind cartea.

Inima de cerneala – Cornelia Funke: slabuta rau! Am terminat-o din inertie, nu ca mi-a placut in mod special. Cei care o compara cu HP n-au habar despre ce vorbesc. Singurul lucru cu adevarat OK din carte este dragostea pentru carti a personajelor. Pentru calatorii in carti si intalniri intre cititori si personaje, seria cu Thursday Next e de mii de ori mai misto decat prostioara asta de carte. Am fost prea indulgenta cand i-am dat 7. Am modificat in 5. Mda, cam atat merita. In rest, tot HP ramane za best.

Faust Eric – Terry Pratchett: e printre cele mai slabute carti de Pratchett pe care le-am citit pana acum. A fost OK, nimic spectaculos, umorul si ironia mi-au cam lipsit, dar macar the Luggage a fost la inaltime 🙂 Ce mai personaj!

Febra stadioanelor – Nick Hornby: imi place pentru ca aflu tot felul de nimicuri despre Hornby, dar deja mi-a ajuns fotbalul pana peste cap 😀 Noah, o sa o termin, dar nu ma grabesc cu ea. Nu o mai citesc. Nu pot! Ma omoara pasele, si golurile, si meciurile in deplasare, si toate cele! AAA!