Michelangelo electric

Editura Humanitas, colecția Raftul Denisei, 2006, traducere de Sanda Aronescu

Sunt unele cărți pe care îmi doresc mult să le citesc și apoi, când se întâmplă asta, sunt dezamăgită (nu știu dacă în majoritatea cazurilor, dar eu înclin să cred că da). Am aflat prima dată de Michelangelo electric la un atelier de la masterat, unde fragmentele din carte mi s-au părut incredibil de greu de tradus. De-abia reușeam să le înțeleg în engleză, darămite să le mai traduc! Așa că de atunci încerc să pun mâna pe carte și să văd cum sună în română.

Ei bine, fiind așa de încâlcită, mi s-a părut că traducătoarea (și cei care au mai lucrat la carte) a făcut o treabă chiar bună. Nu cu traducerea am avut probleme, ci cu cartea în sine. Mi-a stat în gât ca un dumicat care nu vrea să alunece cum trebuie.

Povestea e sumbră de la prima până la ultima pagină și evident că starea mea de spirit s-a adaptat poveștii. Cy e un puști care locuiește în Morecambe împreună cu mama lui, care are un mic hotel unde vin de obicei oameni bolnavi de ftizie. Cy învață să le curețe acestora ligheanele pline cu expectorații fără să schițeze nici măcar cel mai mic gest de scârbă și crește înconjurat de boală și moarte. Asta până când îl cunoaște pe Eliot Riley și devine ucenicul lui. E drept că Riley îl introduce în fascinanta lume a tatuajelor, dar a plătit din greu acei ani de ucenicie. Riley e foarte bun tatuator, dar are o personalitate oribilă și e un bețiv notoriu. Așa că Cy trebuie să-i suporte ieșirile, să-l care acasă beat mort, să îl schimbe, să curețe după el etc.

Cartea asta prea puține pagini „normale”. M-am încruntat așa de mult, încât sunt sigură că am făcut niște riduri. Nu am reușit să ies deloc din atmosfera aia apăsătoare, în care oamenii fie mor, fie sunt niște scârbe, și chiar după ce Cy a plecat în America și părea că, într-un final, îi merge și lui bine nu am putut să nu fiu suspicioasă și să nu mă gândesc la ce-i mai rău. Și, evident, ce a fost mai rău s-a întâmplat, nu cumva cartea să se abată de la drumul ăsta întunecat pe care apucase…

Singurele pasaje care au destins cât de cât atmosfera și mi-au descrețit fruntea au fost cele despre tatuaje și însemnătatea lor. Știu că în viață nu au cum să fie toate bune și frumoase, dar măcar personajele din cărți să aibă o viață extraordinară.

Tatuajul înseamna să înțelegi că oamenii, în misterul lor confuz, vor doar să-și revendice trupurile ca fiind ale lor, ca să-și construiască un far sau să-și ridice o grindă, să elaboreze un manifest, să avertizeze, să sărbătorească, să povestească despre ei. Tatuajul însemna să înțelegi că pentru ca trupul să renască și să fie din nou subjugat, trebuie mai întâi să fie distrus și eliberat. El însemna emancipare și robie, cenușă și pasărea Phoenix. Frumusețe și distrugere, vechiul truc. Acesta era contractul.

 

Advertisements

A Room With a View

Vintage, 2009

Evident că am folosit sintagma din titlu de câte ori am avut ocazia, zicându-mi că ar trebui totuși să văd ce e cu cartea din care vine…

Se pare că cele mai bune cărți se citesc neprogramate, „din greșeală” chiar. Eram în metrou, în drum spre serviciu, când am terminat cartea pe care o citeam. Am strâmbat din nas la cărțile de pe reader pe care îmi propusesem să le citesc și m-am uitat la ce aveam prin celelalte fișiere, mulțumită lui Béranger 🙂 Așa am văzut A Room With a View și mi-am spus că acum chiar trebuie să o citesc.

Nu pot să descriu cât de încântată am fost încă de la primele pagini! Știam că din când în când e bine să mai faci câte-o pauză de la ce citești în mod obișnuit, dar nu credeam că un „clasic” o să îmi placă așa de mult! Cred că Forster m-a cucerit cu limbajul și abia apoi cu subiectul propriu-zis. (Și tocmai din cartea asta nu o să pot scrie nici un citat pentru că readerul e foarte mofturos atunci când e vorba de „îndoit colțurile” paginii și deși spune că bookmark added successfully, îți dai seama că de fapt e unsuccessfully când vrei să recitești paragrafele care ți-au plăcut și nu ai cum să le mai găsești 😦 Gata, nu mă mai plâng, revin la carte.)

Lucy Honeychurch vizitează Italia însoțită de verișoara ei mai în vârstă, Charlotte. Cred că însoțitoare e termenul cel mai potrivit, din moment ce pe vremea aia (cartea a fost publicată în 1908) o domnișoară avea nevoie de cineva care să o supravegheze mai mereu… În timp ce se aflau în Florența ajung să-i cunoască pe domnul Emerson și pe George, băiatul lui. Domnul Emerson are idei cam liberale și e obișnuit să își spună mereu părerea, fără să țină cont de etichetă, și l-a crescut pe George să facă ce-i spune inima, și nu societatea. Evident că Charlotte încearcă să o țină pe Lucy cât mai departe de cei doi… Mi s-au părut foarte faine paginile alea de început, în care era descrisă atmosfera din pensiunea de acolo, modul scorțos în care interacționau oamenii, eticheta care trebuia respectată pentru că altfel erai privit de sus și vorbit pe la spate etc., toate într-o engleză absolut minunată!

Mi-a plăcut modul în care au fost construite personajele: știi din prima care îți sunt antipatice și care nu și poți să ghicești cam cum o să se desfășoare acțiunea, dar fără să pierzi ceva din farmecul lecturii. Astfel, am simpatizat-o pe Lucy și am strâmbat din nas de fiecare dată când Charlotte își făcea apariția. L-am detestat pe Cecil, logodnicul lui Lucy, pentru că era un snob și jumătate și ar fi vrut să facă din ea o… o domnișoară de salon și mi-au plăcut Emersonii tocmai pentru că erau diferiți, ciudați, nelalocul lor pentru vremurile alea.

Cartea asta a fost ca a shortbread cookie (care sunt cei mai buni biscuiți din lume!!!): cu vreo 80% unt, dar și cu puțiiină sare; clasică până-n pânzele albe, dar cu o doză de nonconformism 🙂

Muzeul inocenței

Editura Polirom, colecția Seria de autor Orhan Pamuk, 2010, traducere de Luminița Munteanu

Până la romanul ăsta credeam că sunt un om cu multe obsesii. Ei bine, după ce l-am citit mi-am dat seama că nu o să pot concura niciodată cu Kemal pentru simplul motiv că nu sunt masochistă.

Kemal a mers timp de opt ani de zile, de patru-cinci ori pe săptămână, în casa lui Füsun, luând cina și uitându-se la televizor cu cea pe care o iubea, dar care era căsătorită, și cu părinții ei, uneori chiar și cu soțul acesteia. OPT ani de zile în care a sperat că Füsun își va părăsi soțul și că, într-un final, vor putea fi din nou fericiți (avuseseră o mică aventură înainte de logodna lui Kemal). OPT ani în care el a adunat mucuri de țigară, solnițe, ace – orice atingea Füsun. OPT ani în care ea nu i-a dat nici un semn concret că va putea fi din nou ceva între ei. Mie mi se pare că asta ține de masochism.

Mi-a fost foarte greu să citesc despre obsesia asta. La început a mers bine, a fost interesant, dar apoi, pe sute de pagini (vreo 400), Kemal descrie fiecare gest al lui Füsun, notează fiecare întrebare pe care aceasta i-a pus-o, povestește despre filmele pe care le vedeau și ce mâncau la cină etc. Au fost prea multe descrieri pentru mine. Simțeam că nu o să mai termin niciodată cartea, că ne-relația celor doi nu o să se schimbe niciodată, că și peste 50 de ani o să meargă la ea la cină sperând că ea o să-i spună că se desparte de soțul lor și că vor fi împreună.

Dar ce mi-a plăcut mult a fost prezentarea societății turcești din anii 1970-1980. În carte Pamuk descrie încercările de modernizare a țării, apariția produselor europene și, odată cu acestea, adoptarea unor obiceiuri mai… open-minded. Oamenii încă se căsătoreau cu pețitoare, dar femeile începuseră să se rujeze, să poarte pantofi cu tocuri, iar despre cele care mergeau să studieze în străinătatea se știa că-și făcuseră de cap pe acolo. A fost foarte, foart fain să citesc despre o societate în dezvoltare, prinsă între două lumi.

Încă nu pot să mă hotărăsc dacă mi-a plăcut cartea sau dacă doar am citit-o în virtutea inerției. Cred că a fost un pic din amândouă: au fost și pasaje care mi se păreau minunate, și pagini de descrieri care mă lăsau complet rece. Cert este că nu o să renunț la Pamuk și data viitoare când o să am chef de o carte de 500+ pagini o să citesc Zăpada.

Orice om deștept știe că viața e ceva frumos și că scopul ei e să fii fericit, a spus tata, privindu-le pe cele trei fete fermecătoare. Numai că, mai apoi, doar proștii sunt fericiți. Cum se explică asta?