Mansarda cu portocale

Editura Polirom, 2006

Ma gandesc de ce m-am apucat exact de treaba asta noua cu spaniola. Cred ca in primul rand am vrut sa am ceva numai al meu, ceva cu totul diferit de lumea literara in care functionez, diferit de cronicile literare, de colectiile de proza si de polemicile din reviste, ceva diferit chiar si de literatura romana pe care o predau la facultate. Apoi am scris despre asta exact asa cum povestesc sau scriu despre lucrurile care ma entuziasmeaza. Sunt cel mai bun promoter, atata timp cat nu mi se cere sa o fac. Am vrut sa promovez spaniola, Spania din Bucuresti, Institutul Cervantes, profesorii de acolo, pur si simplu pentru ca eu ma bucur de toate astea si m-as bucura sa se bucure si altii.

Si eu chiar m-am bucurat de cartea asta. Daca nu ar fi avut subtitlul de “puzzle spaniol”, poate ca as fi fost putin nedumerita de diversitatea textelor si nu as fi stiut unde sa o incadrez: la jurnal si impresii de calatorie, cronici de carte si articole? Asa nu mai imi bat capul cu asta: are un pic din toate, dar nu atat de mult incat sa te saturi.

Recunosc ca cel mai mult mi-au placut “paginile de jurnal”, dar de impresionat m-a impresionat admiratia asta pe care Luminita Marcu o are pentru Spania, pentru limba si literatura spaniola. Uite un om entuziasmat, care cauta sa citeasca mai multe despre tara pentru care a facut o pasiune, care merge la cursuri de limba spaniola si incearca sa te convinga prin entuziasmul ei sa ii dai si tu o sansa, iar dupa ce citesti ce a scris despre Madrid, nu se poate sa nu iti fie ciuda ca nu ai cum sa ajungi acum! acolo.

Chiar mi-ar placea sa ma mai joc cu asa “puzzle-uri” despre mici obsesii.

Advertisements

Nesuferitele zile de luni


Editura Humanitas, colectia Raftul Denisei, 2008

Stateam printre toti oamenii aia in varsta, cu parfumurile lor grele, cu respiratia lor fornaita si cu porcariile alea pe care si le puneau la gat. Ne spuneam ca noi n-o sa ajungem niciodata asa si ca vom face totul altfel. Asta ne-am promis-o destul de solemn, caci atunci inca nu stiam ca toti babalacii aia isi spusesera si ei odata ca vor face lucrurile altfel. Bineinteles ca si-au spus-o toti si ca toti au crezut in ce spuneau.

“Cum sa nu imi placa o carte cu asa un titlul? Pai si eu urasc zilele de luni, inseamna ca o sa ne intelegem de minune!” Rationament cat se poate de gresit. Sau doar ma asteptam la ceva care sa ma dea pe spate. Nu a facut-o.

Desi prima parte e chiar OK. Arnon si Rosie, Rosie si Arnon. Doi adolescenti care chiulesc de la scoala, se intalnesc pe unde pot, stau ore-ntregi prin crasme, ba merg pentru cateva zile si in alt oras, si-o mai trag, the usual stuff. Asta pana cand Arnon se hotaraste ca vrea sa devina actor si ca scoala nu-l mai intereseaza. Are din ce in ce mai multe absente, isi vinde si manualele, iar in cele din urma este exmatriculat. Cu un tata alcool si cu o mama care sparge farfurii la nervi, lui nu-i ramane altceva decat sa se mute si sa se descurce (aproape) de unul singur.

Iar peste cativa ani, dupa ce Rosie l-a parasit, a schimbat vreo 2-3 locuinte, tatal lui a murit, mama a ramas la fel de neglijenta cu farfuriile, Arnon isi ineaca amarul in vin si, ma scuzati, in curve. Are o regula: nu se duce de 2 ori la aceeasi femeie. Pe unele le cheama acasa, pe altele le viziteaza la locul de munca. Iar cam asta e tot ce se intampla in a doua parte.

Am aflat chestii noi despre prostituate & stuff, dar nu tineam mortis sa le stiu vreodata. Ma consolez cu gandul ca e bine sa stii cat mai multe, din cat mai multe domenii. In rest, Nesuferitele zile de luni s-a transformat in “nesuferita asta de carte!” 

Scrisori catre fiul meu


Humanitas, 2008

Uite ca nu Declaratie de iubire a fost urmatoarea carte à la Liiceanu pe care am citit-o, ci mult laudatele-apreciatele-cititele Scrisori catre fiul meu. Daca in Usa interzisa am fost fascinata de omul din spatele filosofului, in Scrisori… tatal a fost cel care m-a cucerit.

Tin minte ca intr-o seara, prin clasa a XII-a, m-a strigat mama sa merg repede in sufragerie. Pe ceva post TV era un reportaj despre Stefan Liiceanul si despre viata pe care acesta si-a construit-o in Japonia. Atunci i-am spus mamei ca dl Liiceanu trebuie sa fie foarte mandru de fiul lui si de tot ce a realizat. Acum, dupa ce am citit Scrisorile, sunt convinsa ca Stefan e tare mandru de tatal lui, poate mai mult ca niciodata.

Sunt obisnuit sa citesc bloguri personale, sa ma regasesc in anumite posturi, sa fiu, uneori, de-a dreptul obsedata de viata persoanelor respective. Mi se pare ceva firesc sa citesc despre bucuriile, necazurile, supararile lor pe net. Dar parca simt ca violez intimitatea unui om cand citesc cate-o carte-jurnal. Iar acum sentimentul ca ma bag in viata privata a altor persoane a fost si mai acut. Cand am rasfoit prima data cartea, la Gaudeamus, parca nu-mi venea sa cred ca intr-adevar sunt scrisori adevarate publicate in ea. Parca nici acum nu-mi vine sa cred. Nu ca ar fi ceva rau in asta, dar totul mi se pare atat de intim, iar eu m-am simtit ca o intrusa citindu-le 🙂

Dragos le-a numit bine invataturi. Doar ca nu au nimic din atitudinea aceea superioara de “lasa, stiu eu mai bine ce si cum” pe care le au majoritatea invataturilor parintesti. Stefan nu este fiul care trebuie sa urmeze sfatul tataul, ci este prietenul caruia dl Liiceanu ii impartaseste impresiile de calatorie, spaimele si fricile, gadurile si sentimentele, amintirile si bucuriile. Pe parcursul celor 16 scrisori am fost si eu acel prieten, m-am bucurat de fiecare cuvant din aceste scrisori – mi se intampla iar, ca la toate celelalte carti scrise de dl Liiceanu, sa nu pot citi cuvinte, ci doar cuvant cu cuvant – si am inchis cartea cu zambetul pe buze.

Nu cred ca pot sa o numesc o carte perfecta, de fapt, nu stiu daca exista asa ceva, dar pot sa o trec la categoria Minunatii. Merita sa fie acolo, fara doar si poate 🙂

.

El este gata de o lupta cu mult mai primejdioasa, care de-acum ii va pune in cumpana fiinta la fiecare pas, pentru tot restul vietii. Acest ceva nu este un om anume, nu este o situatie sau alta intruchipata din nepasarea hazardului, ci vartejul patimii si al iubirii, reprezentat de lungul sir de femei care, traversandu-i viata, ii vor fura, in eternitate, linistea: cele care-l vor face sa muste tarana, sa-si piarda somnul, sa-si blesteme clipa in care s-au nascut; cele pe care le va dori atat e aprig incat va bate, pentru a le tine fie si numai o clipa in brate, drumuri care nu pot fi masurate decat prin pasii nerabdatori; cele pentru care va intra, ca hotii in miezul noptii, pe geamuri de case necunoscute; cele carora le va dezmierda obrazul si le va saruta, infiorat de dorinta, degetele trandafirii ale picioarelor; cele pe care le va aseza sub lungul chin si infiorarea asteptarii. In sfarsit, cele de care, asemeni printului nipon Genghi, nu-si va mai aduce aminte ca le-a imbratisat candva.

Gabriel Liiceanu – Scrisori catre fiul meu

Mic tratat de pisicologie


Editura Humanitas, 2008

Prima data mi-am luat si Viata si opiniile filozofice ale unei pisici, de la Art, desi era subtirica rau si scumpa pe masura. Deh, o carte fancy pentru iubitorii de pisici. Nu zic ca imi pare rau ca am cumparat-o, dar mi s-a parut ca s-a terminat prea repede 🙂

Asa ca atunci cand am vazut la luciat ce carte urmeaza sa apara la Humanitas, am si trecut-o in fruntea listei de TBB. Trebuia sa o am, doar era inca o carte-jucarie despre pisici 😀

Bun titlu are cartea, desi nu pot sa spun acelasi lucru si despre coperta. Noah, acum nu pot sa mint si sa spun ca mi-au placut chiar toate textele/poeziile din carte, dar per total, e un must have, daca nu, macar un must read, evident, de catre cat lovers. Textele sunt diferite, fiecare vorbind despre alt comportament pisicos. Asa ca am dat peste pisici lenese, pisici jucause, despre pisici care mediteaza la numele lor propriu, despre concertele date de pisici noaptea, pe strada si cate si mai cate.

Ca mandra intretinatoare de pisica, mi-am regasit Bestia in textele pe care le-am citit. Am exclamat de destule ori “ha, si a mea e exact la fel!”, pacat ca in afara de faptul ca a dormit intr-o zi pe carte, nu a avut si alte curiozitati in legatura cu ea.

O antologie mai pisicoasa ca asta, mai rar 😀

Cand esti pisica nu esti vaca
nu mi te uiti lung dupa tren
pascand pascute cu antren
ci mustacind iti spui ce daca
(cand esti pisica esti pisica)
Cand esti pisica nu esti caine
nu-i iesi stapanului in prag
aproapele nu-ti e prea drag
chit ca-ti mai da laptic cu paine
(cand esti pisica nu esti caine)
Iarna sub plapuma dormi daca
ti-e frig iar primavara sui
pe stresini pasarile sui
si cutre sa le faci sa taca
Esti cea care o iei de una
singura – unde ti-e totuna
(cand esti pisica esti pisica)

Jacques Roubaud – Poema pisicoidala

Ps. Alte citate pisicesti gasiti si la postul despre The unadulterated cat a lui Terry Pratchett.

Cea care alina


Editura Polirom, 2008

S-a ciocnit de soferi de taxi, mese in familie, scrisori-capcana, diferente de fus orar, insomnii, debandade, concursuri pierdute, santiere noroioase, o injectie cu Valium/potasiu/morfina, cimitire, morgi, cenusa, cabarete care se inchid, o abatie in ruine, renuntari, renegari, rupturi, doua supradoze, un avort, contuzii, prea multe enumerari, hotarari judecatoresti si chiar coreeni isterici.

Dar povestea nu e chiar asa de tragica. Lucrurile rele si urate se intampla in prima parte, apoi, de pe la mijlocul cartii, iti dai seama ca totul o sa fie bine. Recunosc, mi-a placut mai mult Impreuna. Povestea din Cea care alina e prea fantastica, prea frumos se leaga toate.

Asa… in prima parte ni se prezinta o familie relativ tipica pentru zilele noastre: el, 40 si ceva de ani, arhitect, mereu pe drumuri, mereu pe santiere; ea, frumoasa, businesswoman, il insala de cate ori are ocazia; fata ei, adolescenta cu probleme specifice. El, Charles, primeste la un moment dat o scrisoare din partea unui vechi prieten, Alexis, in care era anuntat ca mama acestui prieten, Anouk, a murit. Si de aici incolo urmeaza pagini pline de amintiri, nopti nedormite, sentimente care revin dupa atatia ani etc, etc, etc. Partea intai se termina cu Charles incercand sa se impace cu his inner demons.

Pana aici totul parea plauzibil, imi puteam cu usurinta imagina ce si cum. Dar ce se intampla apoi parca e desprins dintr-o poveste pentru copii. Si habar n-am de ce m-a deranjat asa mult ultima parte, cand eu sunt pro-povesti fericite. Poate pentru ca totul era exagerat, pentru ca nimic nu parea real. Era ca o telenovela in care stii sigur ca in ultimul episod, tipa saraca si frumoasa ajunge sa se marite cu tipul frumos si bogat. Sau poate ca m-am acrit de tot si nu mai cred ca “minuni” se pot intampla si la 40 de ani; ca persoana potrivita poate sa apara la orice varsta. Hai sa zicem ca se poate, dar cand are si ea o poveste de necrezut, pfff, pe bune ca e prea mult 8-|

Per total, nu prea mi-a placut, asta-i clar.