Ich fühle mich in beiden Welten zu Hause

Wilhelm Goldmann Verlag, 2007

Eram cu Vio la talciocul din Bad Homburg și deja îmi cumpărasem vreo 3 cărți în germană, dar când am văzut-o pe asta a spus că trebuie neapărat să o citesc și mi-a dat-o cadou. Am strâmbat puțin din nas când am văzut coperta, dar i-am mulțumit și am pus cartea în geantă, alături de celelalte.

Și uite că, dintre cărțile cumpărate atunci, pe asta am citit-o prima. Recunosc că m-a atras subtitlul (Leben în zwei Welten) și eram curioasă să văd cine e acel Hans din titlu. Începutul e minunat:

Mein Name ist Hatice. Ich bin Türkin mit deutschem Pass, für Politiker ein Paradebeispiel einer gelungenen Integration, für deutsche Männer die verbotene, exotische Frucht und für deutsche Frauen der Grund, ihre Haare zu hassen.

Nu am citit multe cărți în germană; unele au fost traduceri, iar altele au fost scrise de imigranți. Dar parcă nu mă satur să citesc despre diferențele culturale cu care se confruntă atât cei care aleg să locuiască în Germania, cât și despre cum reacționează germanii la tot ce înseamnă „altceva”. Iar dacă am citit despre ruși și greci care s-au mutat acolo, cum să nu citesc și despre turci? (Mai ales că vara asta, cât am stat în Berlin, am mâncat mai mult pe la restaurante turcești, m-am îndopat cu falafel și ayran.)

Mărturiile din carte sunt sincere, amuzante, delicioase – am avut impresia că stau și ascult cum o prietenă dragă și nonconformistă îmi povestește ce-a mai făcut de când nu ne-am văzut.

Astfel am aflat că există trei tipuri de imigranți turci: cei ca părinții ei, care s-au mutat în Germania ca să aibă o viață mai bună, dar n-au renunțat la obiceiurile lor, și care trăiesc cu un picior în Germania și cu celălalt în Turcia, care nu vorbesc aproape deloc germană (cum e mama ei) și care visează să se întoarcă în satul natal când ies la pensie; cei ca surorile ei și frații ei, care încă își acoperă capul cu batic și sunt musulmani practicanți, dar au adoptat destule obiceiuri de la germani; și apoi sunt cei ca Hatice, care s-au emancipat, vorbesc perfect germană, au pașaport german, care spun despre ei că sunt germani de origine turcă.

Turcii le spun nemților Hans și Helga, iar familia lui Hatice o întreabă mereu dacă nu cumva și-a găsit un Hans. Doar are 30 și ceva de ani, cum se poate să nu fie căsătorită încă??? 🙂 Tatăl ei are obiceiul să o invite la o plimbare cu mașina (un Mercedes pe care-l schimbă o dată la patru ani, când apare noul model) și Hatice știe când urmează să vorbească despre situația ei de femeie nemăritată pentru că taică-său începe mereu cu aceeași întrebare: Și, câți ani ai acum? Pe când avea vreo 25 de ani i-a spus că soțul ei trebuie să fie neapărat turc și musulman. Pe la vreo 30, i-a zis că e OK și dacă nu e turc, dar măcar să fie musulman. Iar acum vreo 2-3 ani i-a spus că poate să se mărite și cu un neamț, doar să se mărite odată!

M-au amuzat la nebunie situațiile astea! Uneori diferențele dintre generații sunt atât de mari, încât nici n-are rost să încerci să-i faci pe părinți să te înțeleagă. E mai ușor să-i lași să vorbească, să-ți dea sfaturi, să-și facă griji pentru tine, și tu să-ți vezi de ale tale. Cam așa cum face Hatice: când merge în vizită la ai ei se schimbă înainte să intre în oraș, își ia o rochie lungă în locul celei mini pe care o purtase până atunci. Iar când ai ei vin la ea în Berlin, îi lasă să-i umple frigiderul cu mâncare turcească și o lasă pe mama ei să gătească ce vrea și să o îndoape cu mâncare.

De fapt, despre asta e vorba în carte: despre diferențe. Dintre o țară și alta, dintre o cultură și alta, dintre generații, dintre frați, despre diferențele pe care le observăm zilnic. Dar mai e și despre cum trecem peste ele sau despre cum le acceptăm, despre cum încercăm să fim noi înșine în ciuda lor. Și, din ce povestește Hatice, nu e ușor să fii o nemțoaică de origine turcă în Germania, dar măcar scrie cu mult umor și ironie despre viața ei și știe să ia ce e mai bun din ambele culturi.

Ich fühle mich in beiden Welten zu Hause, der deutschen und der türkischen, bin weder in der einen noch in der anderen nur Gast und schöpfe aus vollen Zügen aus zwei reichhaltigen Kulturen. Ich bin Hatice, mit all den Erfahrungen, Erlebnissen und Wünschen aus beiden Welten, und ich schätze gerade die Andersartigkeit von Deutschen und Türken. […]

«Fühlst du dich deutsch oder türkisch?», werde ich oft gefragt. Ich kann diese Frage nicht eindeutig beantworten, denn ich schlage immer dort Wurzeln, wo ich gerade glücklich bin. Bis vor einigen Jahren waren sie in Duisburg, dann in Berlin. Irgendwann blühte ich kurz in New York auf, das Jahr darauf in einem türkischen Ferienhotel, wo ich gearbeitet habe, um mein Türkisch aufzubessern. Ein Hans war einmal meine Wurzel, und vielleicht verwurzel ich mich bald in einem anderen Hans, je nachdem, wohin der Wüstenwind mich als Nächstes treibt.

 

Muzeul inocenței

Editura Polirom, colecția Seria de autor Orhan Pamuk, 2010, traducere de Luminița Munteanu

Până la romanul ăsta credeam că sunt un om cu multe obsesii. Ei bine, după ce l-am citit mi-am dat seama că nu o să pot concura niciodată cu Kemal pentru simplul motiv că nu sunt masochistă.

Kemal a mers timp de opt ani de zile, de patru-cinci ori pe săptămână, în casa lui Füsun, luând cina și uitându-se la televizor cu cea pe care o iubea, dar care era căsătorită, și cu părinții ei, uneori chiar și cu soțul acesteia. OPT ani de zile în care a sperat că Füsun își va părăsi soțul și că, într-un final, vor putea fi din nou fericiți (avuseseră o mică aventură înainte de logodna lui Kemal). OPT ani în care el a adunat mucuri de țigară, solnițe, ace – orice atingea Füsun. OPT ani în care ea nu i-a dat nici un semn concret că va putea fi din nou ceva între ei. Mie mi se pare că asta ține de masochism.

Mi-a fost foarte greu să citesc despre obsesia asta. La început a mers bine, a fost interesant, dar apoi, pe sute de pagini (vreo 400), Kemal descrie fiecare gest al lui Füsun, notează fiecare întrebare pe care aceasta i-a pus-o, povestește despre filmele pe care le vedeau și ce mâncau la cină etc. Au fost prea multe descrieri pentru mine. Simțeam că nu o să mai termin niciodată cartea, că ne-relația celor doi nu o să se schimbe niciodată, că și peste 50 de ani o să meargă la ea la cină sperând că ea o să-i spună că se desparte de soțul lor și că vor fi împreună.

Dar ce mi-a plăcut mult a fost prezentarea societății turcești din anii 1970-1980. În carte Pamuk descrie încercările de modernizare a țării, apariția produselor europene și, odată cu acestea, adoptarea unor obiceiuri mai… open-minded. Oamenii încă se căsătoreau cu pețitoare, dar femeile începuseră să se rujeze, să poarte pantofi cu tocuri, iar despre cele care mergeau să studieze în străinătatea se știa că-și făcuseră de cap pe acolo. A fost foarte, foart fain să citesc despre o societate în dezvoltare, prinsă între două lumi.

Încă nu pot să mă hotărăsc dacă mi-a plăcut cartea sau dacă doar am citit-o în virtutea inerției. Cred că a fost un pic din amândouă: au fost și pasaje care mi se păreau minunate, și pagini de descrieri care mă lăsau complet rece. Cert este că nu o să renunț la Pamuk și data viitoare când o să am chef de o carte de 500+ pagini o să citesc Zăpada.

Orice om deștept știe că viața e ceva frumos și că scopul ei e să fii fericit, a spus tata, privindu-le pe cele trei fete fermecătoare. Numai că, mai apoi, doar proștii sunt fericiți. Cum se explică asta?

 

The Forty Rules of Love

Viking, 2010

Nu mi s-a mai întâmplat până acum să îmi placă o carte pe bucăţele, dar per total să mă facă să strâmb din nas. Ceva din Bastarda Istanbulului se regăseşte şi în cartea asta, dar nu sufiecient cât să mă facă să o trec pe o eventuală listă cu “I love”.

Ce mi-a plăcut:

Mi-a plăcut ideea celor două poveşti spuse integral în aceeaşi carte. Prima se întâmplă în zilele noastre, a doua este o poveste dintr-un manuscris şi se întâmplă pe la 1200 şi ceva. Ella este cea care citeşte manuscrisul pentru a-l recenza, iar acesta ajunge să îi schimbe complet viaţa. Dintre cele două poveşti, cea contemporană şi cea de demult, o prefer pe a doua. Dervişul Shams este un personaj cât se poate de plin de farmec, iar cele 40 de reguli ale iubirii pe care le propune ar trebui urmate de toată lumea. Avem multe de învăţat de la el, doar că nu ştiu cine ar putea să înveţe în ziua de azi ce înseamnă toleranţa şi minding one’s business de la un personaj.

Ce nu mi-a plăcut:

Povestea din zilele noastre este cât se poate de trasă de păr. Sunt o visătoare, mereu am recunoscut asta, dar sunt o visătoare în limita bunului-simţ. Când autoarea o descrie pe Ella ca pe o casnică neîmplinită, care ştie de aventurile soţului, dar niciodată nu-l confruntă, care trăieşte să îşi vadă copiii ajunşi la caselor lor şi care se refugiază în gătit, mi-e greu să mi-o imaginez pe aceeaşi Ella lăsând în urmă viaţa pe care o ducea de 20 de ani şi plecând în lume cu un om întâlnit pe internet. Mi se pare puţin cam multă fantezie în povestea asta deşi mi-ar plăcea să ştiu că există oameni care au puterea să plece şi să o ia de la început chiar şi după 20 de ani de obişnuinţă.

Oricum, îi mulţumesc lui Octavian care mi-a dăruit această carte care m-a făcut să mă gândesc de două ori (sau să citesc mai mult de o singură carte a unui autor) până să declar sus şi tare că “ioi, ce-mi place autorul X!” 🙂