O lansare pe care nu o să o ratez

Am urmărit cu sufletul la gură peripețiile lui Mihai Barbu prin lume, iar acum e rândul să citesc cartea. Prin urmare, joi voi fi la MȚR, la lansare. De-abia aștept! 🙂

Advertisements

Ultimele cărți citite

Încă nu am terminat cu meșterii, dar s-au mai liniștit puțin apele, așa că am timp să scriu pe scurt despre ultimele trei cărți pe care le-am citit. The Plato Papers ar merita un post separat, dar asta e…

HarperCollins, 2009

Am cumpărat cartea din Dublin neputând rezista titlului. Oricum, se știe că am o slăbiciune pentru cărțile cu pisici. Din păcate, asta nu va intra la preferatele mele. E o carte scrisă de Fluffy & Bonkers pentru suratele lor, pisicile de apartament. Se vrea a fi un ghid despre cum să trăiești regește în captivitate și se vrea a fi amuzant, dar abia dacă am zâmbit de două ori. În plus, uRMa mea se pare că e o pisică atipică pentru că nu i se potriveau majoritatea „activităților” recomandate în carte. Bine, nu ratează nici o ocazie să intre în vreo cutie și să foșnească toate plasele de plastic din casă, dar în rest are alte pasiuni. Singurele chestii cu adevărat interesante au fost the facts about cats. În concluzie, ar fi fost mai înțelept din partea mea să fi cumpărat altă carte.

Editura Art, colecția Roman grafic, 2010, traducere de Anamaria Pravicencu

Sunt foarte încântată că Editura Art are o colecție de romane grafice. Deși le-am descoperit recent, îmi plac la nebunie și mi-aș cumpăra o mulțime de romane grafice, dacă mi-aș permite 🙂

Evident că Broderii nu e Persepolis, dar e ușor de recunoscut că a fost scrisă și desenată de aceeași autoare. Pe scurt, în Broderii se întâlnesc reprezentantele sexului feminin din Persepolis și fac ce știu ele mai bine să facă, adică să bârfească. Beau ceai făcut în samovar și își povestesc viețile amoroase sau devin indiscrete și povestesc prin ce au trecut altele, deși juraseră că nu o vor face. E foarte amuzantă și drăguță cartea, numai bună pentru o zi de duminică.

Vintage, 2000

Cartea face parte din seria celor pe care trebuie să le citesc pentru masterat. Deși la început mi s-a părut mai ciudată, din momentul în care mi-am dat seama ce se întâmplă, mi-a fost greu să mă desprind de ea.

E anul 3.700 d.H., iar oratorul Plato le povestește londonezilor despre trecut și despre strămoșii lor. Doar că este destul de greu să vorbești despre ceva ce s-a întâmplat cu 1.500-2.000 de ani în urmă, când informațiile pe care le deții nu sunt complete. Astfel, ajunge să vorbească despre comediantul Sigmund Freud și cartea lui Jokes and their Relation to the Unconscious; îl prezintă pe Charles Dickens ca pe autorul a The Origin of Species, iar din datele pe care le are reiese că E.A. Poe a fost un… poet, care a descris America și pe americani.

We have acquired some information about the actors and comedians of past ages, but our knowledge has been greatly increased by the chance survival of a comic handbook entitled Jokes and their Relation to the Unconscious. The meaning of ‘unconscious’ is by no means clear, but it may be related to the idea of drunkenness, which even in our own time is the object of laughter. The joke book itself is the work of a clown or buffoon who was billed as Sigmund Freud – no doubt pronounced ‘Fraud’ to add piquancy to his stage character. In this volume he has compiled examples of what he calls ‘significant nonsense’, with comic routines concerning people who forget names or misread words, who use the wrong set of keys or knock over pots of black dye. Clearly Freud himself was an incomparable gamester, and it is easy to imagine him reciting these absurd misadventures with a serious face.

Delicioasă interpretare, nu-i așa? 🙂

Până la urmă ajungi să te gândești că poate și noi procedăm așa. Poate că istoria pe care noi o luăm drept bună și după care ne ghidăm nu e altceva decât un lung șir de interpretări, una mai greșită decât cealaltă. Cred că tocmai de asta mi-a plăcut mereu istoria: seamănă foarte bine cu o poveste 🙂




Of!

Aș scrie despre Broderiile lui Marjane Satrapi, aș scrie și despre The Plato Papers a lui Peter Ackroyd, dar renovăm puțin apartamentul și sunt lucruri peste tot, praf care-mi zgârie căile respiratorii și aproape că-mi declanșează crize de astm, doi meșteri fumători și o pisică rea, care nu mă ascultă și care vrea să se bage peste tot.

Aștept să se liniștească apele și apoi o să am timp să scriu și despre cărți. Wish me luck!

Două ore la Gaudeamus

Nu am avut chef de Gaudeamus. Sunt într-o pasă proastă din care nu m-a scos nici târgul de carte. În afară de două-trei lansări nu m-a interesat nimic, iar cărțile care au apărut acum nu m-au dat nici ele pe spate. Prin urmare, nu mi s-a părut esențial să mă învârt toată ziua prin târg. Știam ce voiam să cumpăr, știam câți bani aveam, așa că am mers, am cumpărat, m-am întors acasă.

Am vrut să-mi iau doar cărți scrise de autori români și așa am făcut. (Pe primele două de sus + Patria mea A4 le fac cadou, iar Herta Müller e aproape româncă :D) Nu-mi vine să cred că am dat așa de mulți bani pe așa de puține cărți… dar, noah, susțin literatura română 🙂

Singurele lucruri faine la Gaudeamusul ăsta au fost standurile editurilor Vellant și Curtea Veche. Cochete, frumoase, occidentale. Pe la așa standuri să te tot învârți!

M-am întâlnit cu oompaCapricornk și cu Liviu și am ratat-o la mustață pe White Noise 😦 În rest, am mai schimbat câte-o vorbă, două, cu altă lume faină și cam atât. În mai puțin de două ore aveam geanta plină cu cărți și portofelul gol. Era timpul să plec acasă.

Noapte bună, copii!

Editura Polirom, colecția Ego.Proză, 2010

Am început să citesc cartea în seara de dinainte să zburăm spre Dublin. Voiam să iau cu mine o carte românească și mi-am adus aminte de ea. Ei bine, deși trebuia să ne trezim la 4, am citit cam 100 de pagini în prima noapte. Povestea era atât de captivantă, încât nu-mi venea să merg la culcare. Cu greu, cu mare greu m-am despărțit de carte până a doua zi, în avion. Iar în Dublin, în timp ce ne plimbam pe străduțele din centru și încercam să trag cât mai mult cu urechea la ce se vorbea în jur (doar ca exercițiu de limbă, vă jur!), mă gândeam neîncetat la Noapte bună, copii! De-abia așteptam să ajungem la hostel ca să mă bag în pat și să citesc iar. Prin urmare, am terminat cartea în trei zile. Noroc că îmi cumpărasem o carte și de-acolo, altfel aș fi recitit-o pe asta.

Povestea mi s-a părut a naibii de reală! Îmi era așa de ușor să mă pun în pielea personajelor, să intru în carte. Capitolele despre copilăria personajelor principale (Marius, Paulică, Cristina și Leo) mi-au fost cele mai dragi. Și eu am crescut la țară și până să ajung la liceu nu concepeam să rămân în weekend în oraș. La bunica aveam prieteni cu care mă jucam cât era ziua de lungă: mergeam la pescuit, jucam fotbal, mâță (de-a prinselea) și tupu (de-ascunsele), iar când era vreme urâtă jucam cărți și țări, orașe, munți, ape. Vara mergeam la furat de corcodușe și ne urcam în toții copacii din jur. Au fost niște ani cât se poate de minunați pentru mine! Iar citind cartea asta mi-am adus aminte de toate năzdrăvăniile pe care le-am făcut atunci și de prietenii pe care i-am avut, dar cu care nu mai păstrez legătura. Nu ne-am certat, nu ne-am propus să nu rămânem prieteni, ci pur și simplu așa s-a întâmplat.

Dar cei patru mușchetari din carte au rămas prieteni și după ce trecuse vremea vacanțelor la țară. Marius și Paulică erau din Oravița, iar Cristina și Leo locuiau în Timișoara. Era normal ca cei doi să ajungă să fie împreună, chiar dacă lui Marius i-a plăcut dintotdeauna de Cristina. Ba mai mult, pe la 17 ani plănuiesc să fugă toți în America (partea asta se petrece în comunism). Încă mă înfior toată când mă gândesc la paginile în care este descrisă tentativa lor eșuată de fugă… Dar Cristina și Leo nu s-au dat bătuți și peste câteva luni chiar au reușit să ajungă în America. După căderea comunismului, în 1990, îl cheamă pe Marius la ei.

Capitolele în care ei sunt în America sunt destul de dure… evident, nu avea cum să le fie ușor unor puști să își câștige existența acolo, iar în cele din urmă doar Marius pare să fie singurul care o duce cât de cât OK. Cristina acceptă să joace în filme porno, iar Leo vinde droguri. Nu e chiar împlinirea visului american, nu? Cât timp ei încearcă să supraviețuiască în America, Paulică termină filologia în Iași, primește un post de profesor, se însoară, divorțează etc.

Mi-a plăcut faptul că nici un personaj nu rămâne cu povestea spusă doar pe jumătate; nu m-am întrebat ce s-a întâmplat cu x sau cu y și nu mi-am făcut griji în legătură cu ce li s-ar putea întâmpla. Se pare că îmi plac cărțile cu final închis 🙂 Sunt mai liniștită după ce le termin, nu mă frământ degeaba pentru personajele pe care le las în urmă.

Cartea asta a fost pe gustul meu de la prima până la ultima pagină. Nu cred că o să citesc o altă carte românească, anul ăsta, care să-mi placă mai mult. Poate doar dacă recitesc Zilele regelui, dar tot nu se pune 🙂 Nu știu ce altceva să mai zic, poate doar să-i mulțumesc din nou lui Gheo pentru încă o carte minunată.

Ministerul durerii

Editura Polirom, colecția Biblioteca Polirom, 2010, traducere de Octavia Nedelcu

Mi-a plăcut foarte mult de Dubravka Ugrešić și de-abia am așteptat să-i citesc cartea. Știam cam despre ce e vorba, dar tot am citit-o cu mare plăcere.

Din nou, mi se pare ciudat să vorbesc de plăcere referindu-mă la o carte destul de tristă. O carte cu personaje bântuite de trecutul lor, personaje care nu pot scăpa de „tâmpita de țară”, care vor să uite.

Tania Lucić ajunge din fosta Iugoslavie în Amesterdam, unde predă timp de două semestre un curs de sârbo-croată. Studenții ei sunt, la rândul lor, emigranți din fost țară, fiecare cu etnia și cu povestea lui. Cursurile Tanei sunt atipice: nu le predă literatură, ci încearcă să-i împace pe studenți cu războiul, cu țara, cu trecutul. Le cere să își aducă aminte, să povestească despre ce a însemnat pentru ei Iugoslavia. Iar la început jocul pare să fie pe placul tuturor: fiecare scrie câte-o poveste despre cel mai „iugoslav” lucru pe care și-l aduc aminte și adună aceste povești într-o imaginară sacoșă de rafie cu dungi roșii, albe și albastre. Dar Tania nu își dă seama că nu toți vor să își aducă aminte. Nu există o rețetă pentru uitare; fiecare uită și trece mai departe în ritmul său. Aici cred că a greșit Tania: i-a băgat pe toți în aceeași oală cu nostalgie, când nu avea de unde să știe ce vrea fiecare.

Și după toate acestea, cum te poți dezbăra de trecut, mă întrebam eu… Le ceream studenților mei să se împace cu trecutul, mi se părea că în acest fel se puteau desprinde de acesta. Le-am oferit teritorii nedureroase din acel trecut, insistând să le păstrăm, așa cum își păstraseră părinții copiii, copiii pe copiii lor, la fel cum face mama cu mine și Tata cu Goran. Nu, nu există desprindere. Există doar uitare, ajutați fiind de radierele miloase din creierele noastre.

O carte cu un asemenea subiect nu are cum să nu fie apăsătoare, tristă, deprimantă uneori. Dar Dubravka Ugrešić nu a dus subiectul la extrem. În plus, pasajele despre Amsterdam sunt minunate. Nu am fost încă acolo, dar îmi doresc ca într-o zi să mă plimb cu bicicleta pe toate străduțele acelea 🙂

Și asta e o carte pe care o citești dintr-o suflare, dar, din nou, am apucat să o citesc pe sărite, câteva pagini într-o seară, altele peste două seri. Mi-e dor de zilele alea în care nu mă ridicam din pat pentru că nu puteam să mă desprind de vreo carte…


Frații Florian

Habar n-aveam de filmărilea astea, până când nu mi-a spus Iulia într-un comentariu. Având în vedere că pentru mine toamna e singurul anotimp în care le-aș putea citi cărțile și că tare mi-e dor de Zilele regelui, o să mă mulțumesc deocamdată cu aceste două filmări.

Cea cu Filip o găsiți aici, iar cea cu Matei aici.