Veni, vidi

Premiile revistei Obervator cultural pentru anul 2008 au fost urmatoarele:

  • Premiul pentru debut: Iulian Costache – Negocierea unei imagini, Cartea Romaneasca si Simona Sora – Regasirea intimitatii, Cartea Romaneasca
  • Premiul pentru poezie: Liviu Ioan Stoiciu – Craterul Platon, Vinea
  • Premiul pentru critica/istorie/teorie literara: Eugen Negrici – Iluziile literaturii romane, Cartea Romaneasca
  • Premiul pentru proza: Ion Iovan – Ultimele insemnarii ale lui Mateiu Caragiale, Curtea Veche
  • Premiul pentru eseu/memorialistica: Livius Ciocarlie – Cu dintii de lana, Humanitas
  • Premiul “Gheorghe Craciun” pentru Opera Omnia: Norman Manea
  • Premiul cititorilor: Daniel Banulescu – Cel mai bun roman al tuturor timpurilor, Cartea Romaneasca

Si acum cateva cuvinte despre cum fu de fapt. Inainte sa primesc invitatia (multumesc!) ma gandeam ca mi-ar placea sa merg, dar sigur o sa fie un eveniment prea fancy pentru mine si m-as simti ciudat odata ajunsa acolo. Stiu, stiu, e totusi ceva oficial, cu pretentii, nu are cum sa nu fie scortos. Si cam asa a si fost, noroc cu vreo cateva persoane din sala care, spre deosebire de mine de data aceasta, au venit imbracate cat se poate de normal.

Asa… nu am putut sa vad prea bine cine a participat la eveniment pentru ca Dragos a insistat sa ne asezam in fata, iar ca sa vedem cine mai venea trebuia sa ne intoarcem tot timpul, iar mie nu-mi place sa se vada la cine ma uit. In plus, mi se pare ca de la a-ti intoarce capul ca sa vezi cine a mai venit si pana a arata cu degetul e numai un pas, iar eu stiu ca nu e deloc frumos sa arati cu degetul. Oricum, lume a fost multa si buna, cum altcumva? Am vazut scriitori noi, am zambit unor cunostinte vechi, the usual 🙂

Per total a fost OK, dar se putea mai bine. Eu vad evenimentele de genul asta cu public, cu oameni care merg acolo ca sa-si sustina autorii preferati, care aplauda din tot sufletul, care isi tin pumnii stransi-stransi, sperand sa castige cei care le plac lor mai mult. Le vad ca pe niste evenimente “deschise”, primitoare, placute. Momentan raman tot la stadiul de oficiale, scortoase, inchise. Cum zicea Dragos, “sunt ei intre ei”. Sper ca intr-o zi sa nu mai fie 🙂

Advertisements

Adevarul despre Sascha Knisch

Editura Polirom, colectia Biblioteca Polirom, 2006

In plus, orasul in care locuiam acum nu era Viena, unde oamenii pareau sa traiasca la fel ca in secolul al XIX-lea – pentru domni, jambiere, fracuri si favoriti ca de morsa; pentru doamne, corsaje, umbrele de dantela si lornioane. Noua mea resedinta era leaganul epocii moderne, “New York-ul Europei, caracterizat de diversitate sociala, toleranta etnica si identitati sexuale noi” […]

Asta mai mult teoretic. In roman exista o Fundatie pentru Cercetari Sexologie, un loc fara prejudecati si care incearca sa explice ce este cu “sexul gri” – iar in aceasta categorie intra toti cei cu caracter considerat deviant – dar, de asemenea, mai exista si o Fratie, a carei membri ii urmaresc si ii pedepsesc pe devianti.

Iar Sascha Knisch se afla intre aceste doua tabere. Proiectionist cu jumatate de norma la cinematograful Apollo din Berlin, Sascha se afla intr-o mare incurcatura, dupa ce prietena lui, Dora Wilms, este ucisa, iar el devine suspectul principal. Hartuit de politie, cu un trecut nu tocmai fara pata, Sascha trebuie sa puna cap la cap piesele acestui puzzle, pentru a iesi basma curata. Dar nu e asa usor. Trecutul Dorei este strans legat de Fundatie, iar Fundatia nu mai e de mult institutia care se rezuma doar la experimente nevinovate si la interpretarea de chestionare.

Oh, e o carte intr-adevar noir! Dar una in care autorul face simple aluzii, iar cititorul este lasat sa-si foloseasca imaginatia. Asa ciudatel cum e Sascha, mi-a placut mult. Iar de carte nu mai spun. E delicios de devianta!

Persepolis

Vintage Books, 2006

Trebuie sa-i multumesc lui L. pentru ca mi-a spus de carte. Eram in Baia Mare, beam un ceai si povesteam despre carti. Mi-a spus ca citise pe un blog o recenzie la o carte foarte interesanta. Era despre viata unei fete din Iran, dar era ca un comic book. Era convinsa ca mi-ar placea.

Saptamana trecuta am fost la Anthony Frost si, in timp ce incercam sa ma hotarasc care editie din The Graveyard Book a lui Gaiman o vreau, am vazut o alta carte, respectiv Persepolis. Dupa ce am rasfoit primele pagini mi-am dat seama ca de fapt pe ea o vreau.

Si a fost o decizie tare buna. Intre timp am gasit cartea lui Gaiman in format electronic *hihi*, iar acum mi-am descoperit o noua pasiune: graphic novels. Incredibil cata viata pot sa dea desenele lui Marjane Satrapi cartii! Si ca tot am pomenit de viata, din pacate e si multa suferinta in cartea ei. Isi incepe povestea in 1980 cand, dupa revolutia islamica, a devenit obligatoriu ca toate persoanele de sex feminin sa poarte valul. Apoi povesteste despre condamnari si executii, despre razboi si asa-zisii martiri, despre ingradirea multor libertati. A descris aceeasi tara si aceleasi vremuri pe care le intalnisem si in Reading Lolita in Teheran.

Chiar daca familia lui Marjane nu o ducea chiar rau, parintii o trimit pe aceasta in Viena, ca sa-si termine studiile acolo. Tot ce i se intampla lui Marjane, de la inceputul pana la sfarsitul cartii, e cat se poate de interesant. Descrie viata de zi cu zi in Iran, povesteste despre familia ei, incearca sa explice pe intelesul tuturor ce au insemnat acele vremuri pentru oamenii “moderni” ai Iranului si cat de greu le-a fost sa accepte noile conditii. Iar experientele ei din Viena nu sunt nici ele mai “vesele”. Ajunge sa aiba prieteni anarhisti, sa ia droguri, abia termina liceul. Iar dupa 4 ani de stat acolo se intoarce in Iran unde, desi razboiul se terminase, puterea era tot in mainile extremistilor.

Cartea e mult mai emotionanta, iar mai sus e o simpla trecere in revista a intamplarilor. M-a impresionat tare mult cartea, iar momentan e “cartea anului” pentru mine. Sper ca o sa fie tradusa si la noi, e pacat sa nu ajunga la cat mai multa lume. Iar filmul il vad in seara asta, am zis.

Generatia X

Editura Humanitas Fiction, colectia Raftul Denisei, 2008

E ciudat ca m-am regasit in carte, dar povestea in sine nu mi-a placut in mod special. Mi-e ciuda ca mi-a fost lene sa o caut in original, desi initial asa spusesem ca o sa fac. Traducerea mi s-a parut putin fortata, prea incerca sa sune “cool”. Dar asta e, vina e a mea, m-am invatat minte.

Culmea, la cursul de American Civilization suntem tot la anii 1950-1960, cu baby boom-ul, generatia Beat, inceputul societatii de consum etc. E muuult mai interesanta materia de semestrul asta decat cea de semestru trecut unde aproape numai despre puritani am vorbit. Oricum, ma bucur ca am contextul istoric care a dus la aparitia acestei generatii X.

In the UK the term was first used in a 1964 study of British youth by Jane Deverson. Deverson was asked by Woman’s Own magazine to interview teenagers of the time. The study revealed a generation of teenagers who “sleep together before they are married, don’t believe in God, dislike the Queen, and don’t respect parents,” which was deemed unsuitable for the magazine because it was a new phenomenon.

De aici

Reprezentantii livresti ai generatiei X sunt Andy, Dag si Claire. Primii doi sunt corporatisti, baieti cu joburi bune, cu posibilitati de avansare si cu o viata care se desfasoara in acelasi ritm in fiecare zi. Iar Claire provine dintr-o familie numeroasa, dar care nu o duce rau din punct de vedere financiar. Privilegiati? Da. Satui si dezamagiti de viata lor perfect aranjata si privilegiata? Da. Cum rezolva problema? Pleaca. Pur si simplu pleaca. Isi dau demisia, isi parasesc familiile si pleaca intr-un oras uitat de lume din desert. Traiesc in bungalow-uri mici, unul langa celalalt, au renuntat la atasamentul pentru lucrurile materiale, au slujbe de barmani, respectiv vanzatoare, si au devenit eco.

Problema e ca nu se simt cu mult mai bine nici cu noile lor vieti. Asa ca dupa ce stau o perioada in orasul acela mic, ajung sa lase iar totul in urma si sa plece mai departe.

Spuneam ca m-am regasit in carte, dar, cum bine a observat un prieten cand i-am povestit ce si cum, eu nu am cum sa fac parte din generatia X. Eu din start nu-mi doresc sa fiu o corporatista, pe cand ei au trecut prin acea experienta. Da, incerc sa fiu cat mai eco, sa am cat mai mult timp pentru mine, ma gandesc cum sa fac sa nu ajung sa lucrez ca un sclav pe plantatie, dar tot nu fac parte din generatia lor. Trebuie sa existe pe undeva un nume pentru oamenii astia ca mine, care habar n-au ce vor sa faca “atunci cand o sa fie mari”, dar stiu exact ce NU vor sa fac. Mai ramane doar sa aflu care e acela 🙂

Viata bate cartea

Coboram scarile la metrou. Ma duceam la un curs. Ca de obicei, ma grabeam. Era cat pe ce sa trec de primele usi cand l-am vazut. Purta palarie, ochelari mari, cu lentile negre, intr-o mana avea o plasa, iar cealalta o tinea in fata. Mi-am dat seama ca e orb.

– Pot sa va ajut?
– Da, multumesc! Trebuie sa ajung la Unirea.
– Va duc eu pana acolo.
– Multumesc.

Era mic, indesat, cu parul grizonat. Avea in jur de 48-50 de ani. M-a prins cu putere de brat.

– Vedeti ca aici incep scarile. Sunt 5 trepte. Asa. Inca una. Si inca una… Asa, asta e ultima.
– Tu ai bilet?
– Nu, am abonament. Dumneavoastra nu aveti bilet? Vreti sa mergem la casa sa va luati?
– Nu… am abonament special…

Am ajuns la punctele de verificare a abonamentelor. A lasat plasa jos si a scos dintr-un buzunar un portofel mare, galben.
– Acolo e abonamentul, il gasesti tu.

Am apucat sa-i vad poza din legitimatia de nevazator, daca asa se numeste. Era mai tanar, dar purta aceeasi ochelari cu lentile negre.

– Sa imi pui abonamentul inapoi.
– Da, vi l-am pus.
– Sigur? Stii… astea se obtin greu… E mult de umblat, mai ales pentru cineva ca mine.
– Nu va faceti probleme, va rog, vi l-am pus inapoi. Nu am nevoie de el!

Mi-a raspuns cu un “bine” nu prea convins.

Am coborat apoi celalalt rand de trepte. Am asteptat metroul. La un moment dat i-a sunat telefonul. L-a dus foarte aproape de ochi si a apasat mai multe taste pana cand a nimerit-o pe cea buna. Iar la sfarsitul conversatiei la fel a procedat, apasand vreo patru butoane in acelasi timp.

Mi-am luat inima-n dinti si l-am intrebat:
– Sunteti… sunteti orb?
– Cu dreptul vad ceva, dar foarte putin. Cu stangul nu vad deloc.
– Ah… imi pare rau.

L-am urcat in metrou, iar o tipa i-a spus prietenului ei ca “da-te, ba, sa stea domnu’ jos”. Si s-a dat. Pana la Unirii am stat vizavi de el, citind. La Unirii m-am ridicat si l-am intrebat daca o sa se descurce.

– Da, ma descurc. Si multumesc, doamna!

Pentru cele 20 de minute de cand l-am intalnit si pana l-am urmarit coborand la Unirii mi-am imaginat ca sunt sotia doctorului din Eseu despre orbire lui Saramago. In timp ce se tinea strans de bratul meu ma gandeam ca sunt acel personaj, ca am intrat in carte. M-am simtit tare ciudat. Abia atunci, dupa ce am vazut mana aceea intinsa, dupa ce am vazut felul in care “incerca” pamantul cu picioarele, modul ezitant in care se deplasa, neincrederea in oamenii care-l ajuta, abia atunci mi-am dat seama ca exercitiile mele de imaginatie sunt fix zero in fata realitatii.

Realitatea e mult mai cruda si viata bate cartea. Acum chiar cred asta.

Don Camillo

Editura Vellant, 2008

Ce m-a mai amuzat cartea asta! Era exact ce aveam nevoie: o lectura usoara, funny, care sa ma destinda. In plus, sunt povestiri, asa ca nu am avut probleme de genul “hmmm, da’ nu mai tin minte ce s-a intamplat pana acum, iar trebuie sa recitesc ultima pagina!”, lucru de care mi-e rusine si care ma enerveaza la culme, dar asta e, se intampla.

Intr-un sat din Italia, preotul si primarul comunist sunt la cutite. Si cum sa nu fie, cand sunt amandoi niste namile, unul mai incapatant ca celalalt, si carora le place sa se calce reciproc pe coada. O fi don Camillo preot, dar accepta toate provocarile lui Peppone, primarul. Nu exista lucru care sa se intample in sat si sa nu fie cunoscut de amandoi, iar fiecare sa aiba un alt mod de abordare a problemelor. Eh, se mai si ajuta, dar doar cand nu au de ales si dupa ce si-au masurat pentru a mia oara puterile.

Peppone ca Peppone, e un comunist convins si mecanic de meserie. Nu e foarte destept de felul lui, e asa, un om simplu, dar e puternic ca un taur si nu poate sa-l inghita pe cleric, desi il admira pentru siretenia si puterea de care da dovada. Don Camillo, in schimb, e un personaj minunat. Si e un preot taaare atipic. Cel mai mult m-au amuzat conversatiile pe care le avea cu Hristos in biserica si cum trebuia El sa il potoleasca si sa-l opreasca pe Don Camillo din a face traznaile care-i treceau prin minte, mai ales ca preotul are face mai degraba dreptate cu pumnii decat cu vorba buna.

– Atentie, Isus, i-a raspuns don Camillo. Candva cineva chiar v-a sarutat pe obraz si apoi, pentru treizeci de arginti, v-a vandut. Cel ce v-a sarutat este acelasi tip care, mai inainte cu trei minute, imi spusese ca in ziua revolutiei nu va prididi sa gaseasca o arma de 75 ca sa traga asupra casei Domnului!
– Si tu ce i-ai raspuns?
– Ca si eu voi gasi musai un mortier de 81, ca sa-i raspund tragand in Casa Poporului.
– Inteleg, don Camillo: necazul e ca tu mortierul de 81 chiar il ai.

Acum mai trebuie sa fac rost de film, vreau sa-l vad pe don Camillo in carne si oase 😀