Preludes & Nocturnes

Vertigo, 2003

People think dreams aren’t real because they aren’t made of matter, of particles. Dreams are real but they are made of viewpoints, of images, of memories and puns and lost hopes…

Dacă aş fi să compar carte asta cu un vis, atunci aş compara-o cu un coşmar, dar unul în care tu nu iei parte la acţiune, ci doar te uiţi cuminte de pe margine. E una dintre cele mai întunecate, macabre, coşmăreşti cărţi pe care le-am citit. Şi, da, culmea, mi-a plăcut. Se pare că pot să apreciez o poveste bună, chiar dacă se moare în draci şi la unele ilustraţii nu am putut să mă uit pentru că erau prea sângeroase 😀

Acum povestea: În 1916, un grup ocult din Londra încearcă printr-un ritual să pună mâna pe Moarte şi să o facă pe aceasta să li se supună. Din păcate, se trezesc cu fratele acesteia, Sandman. Din momentul în care Prince Morpheus este capturat, unii oameni încep să sufere de tulburări grave ale somnului.

În 1970 acesta reuşeşte să scape şi tot ce vrea este să se răzbune. Dar se trezeşte fără lucrurile sale: punga cu nisip, masca şi rubinul. Deşi Sandman este şi el un prinţ al Întunericului, nu are cum să le ştie pe toate, mai ales că a fost ţinut prizonier în tot acel timp, aşa că ajunge să ceară ajutorul nimeni altuia decât lui Lucifer. Celălat Tărâm e populat de personaje fie biblice (după cum era de aşteptat), fie personaje pe care le-am recunoscut din Infernul lui Dante (singurul volum al Divinei Comedii pe care l-am citit, spre ruşinea mea). M-a amuzat că lupta pe care a trebuit să o poarte cu un demon pentru mască nu a fost una sângeroasă, ci a fost un joc al minţii 🙂

Cartea asta e abia prima dintr-o serie lungă, dar sunt sigură că o să le citesc pe toate.

Advertisements

Azi-noapte

Azi-noapte nu aveam somn. M-am pus pe la 9 în pat şi am citit din Preludes and Nocturnes, apoi a venit el acasă, am mâncat şi în timp ce el lucra, am terminat cartea. Nu ştiu cât era, poate vreo 12 jumate, când ne-am hotărât să ne uităm la Seinfeld, dar nu am apucat să vedem nici măcar un episod că i-a sunat telefonul şi a trebuit să lucreze din nou. Am luat Decât o revistă de lângă pat şi am citit toate articolele care rămăseseră necitite, inclusiv interviul cu Filip Florian.

Şi în timp ce mă gândeam că 25 de lei e mult prea mult pentru o revistă care are 4-5 articole care mi-au plăcut, mi-am dat seama că de mult nu am mai citit cu atâta drag. Era 1 jumate noaptea, nu aveam somn şi tot ce voiam era să încep o nouă carte. Normal, şi faptul că sunt în sesiune şi că ar trebui să scriu proiectele pe care trebuie să le predau a contribuit la nesaţul meu livresc. De când mă ştiu citesc cel mai cu spor şi cu mai mare drag atunci când am teze, lucrări, examene, alte chestii mult mai importante de făcut.

Revenind la interviul cu Filip, mi-am dat seama că mi-e incredibil de dor să recitesc cărţile fraţilor Florian! Nu ştiu, zău, dacă sunt alţi scriitori români care să-mi placă mai mult ca ei. Aşa că am luat de pe raft Degete mici şi o să o recitesc zilele astea.  De-abia aştept! 🙂

Eu şi Kaminski

Editura Humanitas Fiction, colecţia Raftul Denisei, 2009

Pe jurnalistul din carte îl cheamă Sebastian Z. Şi eu am un amic german, care e tot jurnalist, şi pe care îl cheamă Sebastian W. Cel din carte are 30 şi ceva de ani, prietena tocmai l-a dat afară din casă şi nu mai vrea să-l vadă, iar el umblă după Kaminski, un pictor care niciodată nu a fost chiar faimos şi a cărui biografie vrea să o scrie ca să devină el faimos. Amicul meu are 20 şi ceva de ani, colaborează cu cele mai importante ziare nemţeşti, cu M. e doar amic şi nu ştiu să aibă asemenea gânduri despre faimă şi bani. Sebastian Z. mi-a fost antipatic de la primele pagini, cu celălalt Sebastian am petrecut o săptămână cât se poate de mişto.

Nu am multe de povestit despre cartea asta. La început mi s-a părut cam plictisitoare, iar pe personajul principal nu l-am putut suferi. E un jurnalist lipsit de scrupule, care dacă a ştiu vreodată ce e bunul-simţ, acum a uitat cu desăvârşire acest lucru, care nu ştie să spună “mulţumesc” şi îi tratează pe toţi ca pe nişte proşti, dar, evident, el este deşteptul-deştepţilor. Nici la sfârşit nu mi-a plăcut mai mult, dar cred că autorul l-a făcut atât de nesuferit ca să se răzbune pe toţi cei ca el cu care a avut de-a face.

Ce m-a şocat a fost modul brutal şi nesimţit în care s-a băgat în viaţa lui Kaminski. Bătrânul trăia de ani buni de zile retras într-o casă, la munte, împreună cu fiica lui şi cu femeia care o ajuta la treburile casnice. Iar când Sebastian vine să îi ia interviul, nu ţine cont de condiţia bătrânului, de regulile pe care acesta trebuia să le respecte, ci face tot posibilul să cauzeze neplăceri. Ba mai mult, o mituieşte pe femeie să plece din casă ca să rămână el singur cu bătrânul, iar apoi nu lasă o cameră necercetată, o scrisoare nedeschisă. În numele biografiei pe care urmează să o scrie, el are impresia că trebuie să ştie TOT, iar dacă nu i se spune tot, atunci e musai să caute, să scotocească peste tot ca să afle ce-l interesează. Mai rar aşa om lipsit de scrupule!

În ultima parte a cărţii lucrurile se mai animă şi devin mai interesante. Dar dacă am ales să o citesc pentru că e scrisă de Daniel Kehlmann, m-am lămurit repede că nu are cum să fie la fel de bună ca Măsurarea lumii. Aşa e când te îndrăgosteşti prima data de o carte a unui autor: rar se întâmplă ca altă carte de-a lui să-ţi placă mai mult.

Dispariţia lui Esme Lennox

Editura Nemira, colecţia Damen Tango2009

Sunt o superficială: dacă aş fi văzut din prima cum se numeşte colecţia din care face parte cartea asta, m-aş fi gândit de două ori înainte să o cumpăr. Dar aşa, mi-a sărit în ochi coperta, am citit textul de prezentare, mi-am spus că trebuie să o cumpăr, iar când au expirat cele 4 luni de post livresc, a fost a doua carte pe care am luat-o.

Poate că a fost alta. O masă de prânz la care a fost legată de scaun, cu mijlocul strâns tare. Pentru că — i-a anunţat mama pe cei din cameră — Esme trebuie să înveţe cum să se poarte. Ceea ce, Esme ştia asta, însemna să nu se ridice de pe scaun până când nu se termină masa. Îi plăcea locul de sub masă, şi uite că, vezi Doamne, ei n-o puteau ţine să nu se bage acolo, în intimitatea interzisă de sub faţa de masă. Picioarele oamenilor au ceva foarte înduioşător. Pantofii, tociţi în anumite locuri, fixurile ficăruia când vine vorba despre legarea şireturilor, băşicile, bătăturile, cine îşi încrucişează gleznele, cine stă picior peste picior, cine are găuri în ciorapi, cine şi-a împerecheat greşit şosetele, cine îşi ţine mâna în poală — pe toate le ştia. Aluneca de pe scaun, sprintenă ca o pisică, şi nu reuşeau să o oprească.

Kitty şi Esme sunt mai mult decât surori, sunt cele mai bune prietene. Dar, în acelaşi timp, sunt şi foarte diferite: Kitty este cu 6 ani mare mare şi este fata ascultătoare şi cuminte, cea care nu iese niciodată din cuvântul părinţilor şi care face doar ceea ce trebuie şi când trebuie. Esme, în schimb, este o zvăpăiată şi jumătate, visează mereu cu ochii deschişi şi nu dă doi bani pe toate acele reguli de conduită din anii 1930. Când familia se mută înapoi din India în Anglia, totul se schimbă pentru Esme. În bătrâna Anglie totul e şi mai strict: nu poate să iasă din casă cu capul gol şi fără mănuşi; când este în vizită nu are voie să vorbească neîntrebată; trebuie să meargă la tot felul de baluri plictisitoare.

Îi înnebuneşte pe ai ei cu felul ei nonconformist, cu faptul că nu ţine cont de reguli şi, mai ales, cu dezinteresul pe care îl are faţă de viitoarea ei viaţă de soţie supusă şi mamă bună pe care ei încearcă să i-o vâre pe gât. Ea devine din ce în ce mai rebelă, părinţii ei din ce în ce mai exasperaţi, iar în cele din urmă nici măcar Kitty nu mai este alături de ea. Pentru că nu o mai pot controla, se hotărăsc să o trimită undeva unde să se liniştească. O internează într-un spital de psihiatrie. Are 16 ani când este internată. Va ieşi de acolo abia peste 60 de ani. Numele ei nu va mai fi rostit de nimeni din familie.

Dar cartea nu se rezumă la un fir narativ atât de simplu precum cel descris mai sus. Romanul ăsta m-a ţinut în suspans, cu degetele încleştate pe carte până la ultimele pagini. Citeam şi citeam, şi făceam ochii tot mai mari şi mai mari şi îmi spuneam că “nu se poate să fie aşa!” Ba uite că s-a putut!

Nu am luat-o ca pe o poveste de dragoste, ci ca pe una despre cât de mult îi judecăm pe cei de lângă noi şi cât de greşit îi percepem. Lumea asta chiar ar fi un loc mai bun dacă fiecare şi-ar vedea de treaba lui şi ar învăţa să-i lase în pace pe cei din jur. Da’ mai avem până să ajungem la o asemenea performanţă…

The Forty Rules of Love

Viking, 2010

Nu mi s-a mai întâmplat până acum să îmi placă o carte pe bucăţele, dar per total să mă facă să strâmb din nas. Ceva din Bastarda Istanbulului se regăseşte şi în cartea asta, dar nu sufiecient cât să mă facă să o trec pe o eventuală listă cu “I love”.

Ce mi-a plăcut:

Mi-a plăcut ideea celor două poveşti spuse integral în aceeaşi carte. Prima se întâmplă în zilele noastre, a doua este o poveste dintr-un manuscris şi se întâmplă pe la 1200 şi ceva. Ella este cea care citeşte manuscrisul pentru a-l recenza, iar acesta ajunge să îi schimbe complet viaţa. Dintre cele două poveşti, cea contemporană şi cea de demult, o prefer pe a doua. Dervişul Shams este un personaj cât se poate de plin de farmec, iar cele 40 de reguli ale iubirii pe care le propune ar trebui urmate de toată lumea. Avem multe de învăţat de la el, doar că nu ştiu cine ar putea să înveţe în ziua de azi ce înseamnă toleranţa şi minding one’s business de la un personaj.

Ce nu mi-a plăcut:

Povestea din zilele noastre este cât se poate de trasă de păr. Sunt o visătoare, mereu am recunoscut asta, dar sunt o visătoare în limita bunului-simţ. Când autoarea o descrie pe Ella ca pe o casnică neîmplinită, care ştie de aventurile soţului, dar niciodată nu-l confruntă, care trăieşte să îşi vadă copiii ajunşi la caselor lor şi care se refugiază în gătit, mi-e greu să mi-o imaginez pe aceeaşi Ella lăsând în urmă viaţa pe care o ducea de 20 de ani şi plecând în lume cu un om întâlnit pe internet. Mi se pare puţin cam multă fantezie în povestea asta deşi mi-ar plăcea să ştiu că există oameni care au puterea să plece şi să o ia de la început chiar şi după 20 de ani de obişnuinţă.

Oricum, îi mulţumesc lui Octavian care mi-a dăruit această carte care m-a făcut să mă gândesc de două ori (sau să citesc mai mult de o singură carte a unui autor) până să declar sus şi tare că “ioi, ce-mi place autorul X!” 🙂

Troica amintirilor

Editura Cartea Românească, ediţia a II-a, 2007

În ultimii anii am devenit din ce în ce mai interesată de aceste cărţi de memorii, jurnale, mărturii ale unor epoci pe care nu le-am prins, dar mult mi-ar mai fi plăcut să le fi trăit. Nu pot să dau timpul înapoi, nu pot să mă renasc într-un alt secol, aşa că nu-mi rămâne decât să sorb fiecare frază din astfel de cărţi.

Gh. Jurgea-Negrileşti a avut norocul să se nască din doi oameni de familie bună: tatăl său era un moşier moldovean, iar mama era fata consulului rus din Galaţi. A primit o educaţie bună, i-a cunoscut pe cei mai importanţi oameni ai secolului trecut, toate zvonurile importante îi treceau şi lui pe la ureche, făcea parte din lumea bună a Capitalei etc.

Cel şi cel mai mult mi-au plăcut descrierile vremurilor de atunci, a obiceiurilor, a hainelor, a oamenilor. Este o diferenţă enormă între toate regulile şi constrângerile acelei epoci şi libertatea aproape totală din ziua de azi. Sunt atâtea pagini minunate în carte despre prima plimbare a autorului cu automobilul, despre petrecerile luxoase de pe vasul consulatului şi chiar despre familiile excentrice la care a stat împreună cu mama lui în Ucraina.

Mereu mi s-a părut cât de poate de interesant să citeşti despre personalităţile unei epoci nu în cărţile de istorie şi nici în cărţile istoricilor, ci în astfel de memorii/jurnale. Din astfel de cărţi afli despre oameni şi nu despre mituri şi parcă unii îţi devin mai puţin antipatici, alţii dimpotrivă.

Din păcate, astfel de cărţi sunt destul de dure pentru o sentimentală ca mine (războaie, oameni care au fost şi nu mai sunt, venirea comuniştilor etc.), aşa că nu-mi permit să citesc prea multe într-un an. Nu ştiu când o să am din nou chef de un jurnal, dar ştiu care va fi următorul: partea a doua din Timpul ce ni s-a dat.

Leapşă de la Octavian

Pentru că îmi era dor de o leapşă şi pentru că e de la Octavian 🙂

Câte cărți ai citit până acum în 2010?

Foarte puţine în comparaţie cu alţi ani: 22. Mi s-a schimbat programul cu care eram obişnuită (acum am cursuri la masterat doar după-masa) şi nu pot să mă obişnuiesc cu cel nou. Până acum citeam de pe la 6-7 seara până târziu, acum abia reuşesc să citesc maximum 1h/zi, ceea ce mi se pare foarte trist.

Câte cărți de ficțiune și câte de non-ficțiune?

17 cărţi de ficţiune şi 5 de non-ficţiune. Sincer, mă mir cum de de am citit atâtea de non-ficţiune, de obicei prefer ficţiunea pentru că pot să evadez din non-ficţiunea mea zilnică.

Care e proporția de scriitori bărbați vs. femei?

11 scriitori, 8 scriitoare şi 3 antologii (dar nu stau acum să număr câte texte au fost scrise de bărbaţi şi câte de femei). În general citesc mai mult cărţi scrise de bărbaţi, nu ştiu de ce 🙂 Femeile îşi iau revanşa în muzică, măcar atât 😀

Care e cartea preferată citită până acum în 2010?

Ca de obicei, nu pot să dau un singur titlu, deşi îmi stă pe limbă V for Vendetta. Dar au fost şi alte cărţi care o să intre în topul final, de la sfârşitul anului, aşa că le trec şi aici: Fried Green Tomatoes at the Whistle Stop Cafe, Dumnezeul lucrurilor mărunte,  Măsurarea lumii.

Care e cartea care ți-a plăcut cel mai puțin până acum în 2010?

Din păcate, Juliet, Naked. Cred că aşteptările mele de la Nick Hornby erau prea mari.

Ai început vreo carte și n-ai putut să o termini?

Nope. Anul ăsta am fost cuminte şi nu am lăsat nici o carte neterminată.

Care e cea mai veche carte citită?

Argh, mi-e lene să caut prin toate cărţile ca să văd când au fost publicate, aşa că-mi dau cu presupusul: Portocala mecanică, Harun şi Marea de Poveşti sau Die Brüder Löwenherz.

Dar cea mai nouă?

The Forty Rules of Love, cea pe care o citesc acum.

Cel mai lung și cel mai scurt titlu?

The Hollow Chocolate Bunnie of the Apocalipse şi Omoară-mă!

Cea mai lungă și cea mai scurtă carte?

Fried Green Tomatoes at the Whistle Stop Cafe şi Harun şi Marea de Poveşti.

Câte cărți împrumutate și/sau de la bibliotecă?

6 cărţi împrumutate şi O de la bibliotecă. Nu-mi place să împrumut cărţi de acolo, nu-mi place să fiu condiţionată de o dată de restituire a cărţilor. Prefer să le împrumut de la prieteni şi să le dau înapoi după ce le-am citit în linişte.

Câte cărți citite sunt traduceri?

Se pare că stau bine la capitolul “cărţi citite în original”, având în vedere că am citit doar 5 traduceri anul ăsta.

Care e cel mai citit autor anul acesta?

Deocamdată nici unul 🙂 Abia la sfârştitul anului o să văd pe cine am citit de mai multe ori.

Ai recitit vreo carte?

Da, Portocala mecanică, pentru că a trebuit să fac un proiect la masterat despre ea.

Care e personajul preferat din cărțile citite până acum în 2010?

Fără să stau pe gânduri şi fără urmă de-ndoială, personajul de care m-am îndrăgostit iremediabil anul ăsta e V, because “ideas are bulletproof“.

Ce țări ai vizitat prin cărțile citite?

Oooo, grea întrebare! Un răspuns simplu ar fi multe. Unul mai complicat ar include India, Germania, UK, America.

Ce carte nu ai fi citit dacă nu ți-ar fi fost recomandată?

Mai toate cărţile mi-au fost recomandate.

Ce scriitori descoperiți în 2010 ai vrea să citești mai mult?

Fannie Flagg, Guillermo Arriaga şi Alan Moore.

E vreo carte a cărei lectură îți pare rău că ai amânat-o?

Hah, ce simplu ar fi dacă ar fi doar o carte…

oompa, raulnecesar, aveţi legătura 😛