A doua seara de literatura

Toti de la masa am fost de acord ca a doua seara a festivalului a fost mai misto ca prima. Aceeasi formula: doi autori straini, trei autori romani, dar scriitorii au fost mai deschisi si mai zambareti, textele mi-au placut toate mult de tot si discutiile au fost mai interesante.

Normal, putini dintre cei care s-au bulucit in prima zi a festivalului au revenit si in a doua (presupun ca azi iar o sa fie plin), dar parca mai bine. M-am simtit ca intre prieteni, ca sa zic asa. La masa din spatele nostru statea Filip Florian si mai trageam cu ochiul la el, la masa din dreapta noastra erau Elena Vladareanu si Matei Martin si mai trageam cu ochiul si la ei, iar pe scena erau doar fete cunoscute.

Pe Philip Ó Ceallaigh l-am mai vazut pe la diverse lansari de carte, dar acum l-am si auzit vorbind. Romana lui e adorabila, iar povestile lui sunt cat se poate de amuzante. Mi-a placut mult mai mult textul pe care l-a citit in engleza decat traducerea lui, asa ca ultima lui carte o sa o citesc in original.

Nu-mi amintesc exact ordinea in care s-a citit, dar cred ca Alek Popov a fost urmatorul pe lista. Mi se parea cunoscut si abia dupa ce am auzit ca fusese la European Borderlands mi-am adus aminte de el. Nu mai stiu ce citise atunci, dar stiu ca mi-a placut. Iar acum fragmentul din romanul Missiya London m-a facut sa pufnesc in ras si sa astept cu interes sa apara si la noi. Si ca veni vorba de asta, traducerea lui Stylian Deyanov m-a impresionat. Invata romana de 5-6 ani si textul pe care l-a citit in romana a sunat tare, tare bine! Normal, nu perfect, dar foarte bine. Sper mult ca el sa fie cel care va traduce cartea lui Popov 🙂

Cel si cel mai mult asteptam sa aud fragmente din cartea lui Matei Florian. Stiam doar ca scria la noua carte, dar nu stiam despre ce scria. Ei bine, ieri am aflat ca a scris despre pitici peltici si spiridusi ghidusi si taramuri cu nume greu de pronuntat. Iar in timp ce Matei citea peltic ca sa dea viata piticului din cartea, toata lumea asculta cu zambetul pe buze. Pe mine una m-a vrajit fragmentul respectiv si nu cred ca sunt singura 🙂 De-abia astept sa apara cartea si sa o citesc pe nerasuflate. Altcumva nici nu pot sa-mi imaginez ca se poate citi 🙂

Razvan Petrescu a fost “scriitorul cuminte” al serii. A citit prologul cartii Foxtrot XX si o povestire despre un jaf. Imi pare rau ca nu am apucat sa-i spun ca avea cea mai misto rubrica de recenzii de carti proaste 🙂

Last but not least, Radu Pavel Gheo a fost la fel de binedispus si cu povesti la fel de faine ca intotdeauna. Am cumparat Numele mierlei abia acum (mea culpa, voiam sa iau cartea de cand a aparut, dar noah, m-am luat cu altele…), dar promit sa recuperez timpul pierdut. Radeam de numa’ cu oompa cand Gheo a citit o povestire din carte si presimt ca o sa rad si singura cand o sa incep cartea 😀

Cat despre discutii, well, ar fi trebuit sa fiti acolo 😛 Chiar daca nu au fost asa multe intrebari din public, Marius Chivu s-a descurcat de minune punand el intrebarile. S-a vorbit mai mult, mai animat, mai cu drag parca. Cel putin asa s-a vazut din sala 🙂 Iar vinul de la final a fost bun si el :))

Imediat ma duc la ultima seara de literatura. Nu-mi vine sa cred ca se termina asa repede 😦 De ce nu dureaza toata treaba asta cel putin o saptamana? Ufff…

Advertisements

.

Uhm, sunt putin ametita de vinul pe care l-am baut dupa dezbateri and stuff (un pahar, clar?! 😛 ), asa ca mai bine scriu maine despre ce s-a intamplat :))

PS. A fost FOARTE faina seara de azi!!! Am ras de m-am prapadit, scriitorii invitati au fost foarte simpatici, iar traducatorul bulgar are o romana incredibila! Si, bineinteles, cartea lui Matei Florian o sa KICK ASS! 😀

Prima seara de literatura

Dupa ce am biciclit vreo ora cand pe strada, cand pe piste, cu fularul portocaliu bine infasurat in jurul gatului, cu Radiohead pe repeat si pentru prima oara nepasandu-mi daca se ia vreun caine dupa mine, am ajuns acasa unde Martha ma astepta cu masa pusa si cu apa pentru ceai gata fiarta. Asa ca satula, cu un sencha fierbinte in fata si cu Bangers and Mash pe repeat sunt gata sa scriu despre prima seara a Festivalului International de Literatura – Bucuresti.

Am ajuns la Clubul Taranului devreme dupa cum imi calculasem eu (pe la 18 fara 25), tarziu dupa cum aveam sa vad (toate mesele erau deja ocupate). Am avut o tentativa de a sta undeva in spate, dar cum mereu ma plang ca nu vad bine am cautat locuri undeva mai in fata, ca doar voiam sa-i si vad pe oamenii aia, nu doar sa-i aud vorbind. Pana la urma am gasit niste scaune in fata de tot si pe lateral, dar macar vedeam bine 😀

Oompa, Liviu si Dragos au aparut si ei si apoi a inceput petrecerea. Era multa lume pe scena, unii zambitori, altii deja cu o fata plictisita. Dar dintre toti cel mai simpatic mi s-a parut José Luís Peixoto: tatuaje, bratari de la concerte la mana (aveam sa aflu ca de fapt multe erau de la meciuri de wrestling :)) ), cercei, adidasi misto, ehe, asta da scriitor :)) In plus, fragmentele din cartea sa (Nici o privire) care au fost citite mi-au placut mult de tot, iar raspunsurile pe care le-a dat pe parcursul serii m-au facut mereu sa zambesc. Dap, asta da scriitor!

Zahar Prilepin mi s-a parut in schimb destul de plictisit. Adevarul e ca nici nu avea un traducator langa el, asa ca nu cred ca a inteles mare lucru din ce vorbeau ceilalti. A fumat, a mestecat guma, a raspuns la obiect, dar fragmentul din carte (care mi s-a parut putin cam lung) nu m-a impresionat.

Si acum ai nostri 🙂 Trebuie sa recunosc ca in seara asta Florin Iaru mi-a fost cel mai simpatic. Cum ce se intampla acolo nu avea legatura cu Internetul si cu blogurile :P, domnul Iaru a ras mult si a citit niste povestioare incredibil de hazlii (cand pot sa cumpar volumul??? 😀 ). Cred ca tuturor din sala le-a placut ce au auzit, ca de ras sigur au ras!

Vasile Ernu a tinut sa precizeze ca se afla acolo “80% in calitate de organizator si doar 20% in calitate de scriitor”, asa ca a citit numai cateva fragmente scurte din Ultimii eretici ai Imperiului (carte care se arata a fi misto, doar timp sa am), a facut putin pe interpretul (ciudata limba e si rusa asta!) si cand l-am salutat inainte sa plec era ocupat cu treburi organizatorice.

Radu Aldulescu a fost cel mai cuminte si mai tacut dintre toti. A citit dintr-un roman in lucru, dar nu pot sa spun ca am fost impresionata. Mai vad eu.

Cat despre discutiile de dupa, Criz era cam suparata pentru ca s-a vorbit despre orice si in acelasi timp despre nimic, ca nu s-a tinut cont de structura serii: “prima seara a Festivalului vrea sa analizeze ponderea cailor vechi urmate de tinerii scriitori: cit de mult cintareste traditia in romanele lor, cit de mult este experimentalism?” Well, intrebarea nici macar nu a fost pusa 🙂 Pe mine nu m-au deranjat asa de mult “discutiile libere”, m-am multumit si cu raspunsuri la “De ce va este cel mai frica?” – “de nimic” (Radu Aldulescu), “de tacerea dintre ora 3 si 4 dimineata” (Florin Iaru) “de faptul ca Rusia s-ar putea sa dispara” (Zahar Prilepin) – si “Care este personajul literar preferat?” – “Mantaua” de Gogol (Vasile Ernu), “cititorii” (José Luís Peixoto). Iar apoi au urmat intrebarile din public, bineinteles. Totusi, daca nu pot/nu vor sa se tina de un program, mai bine nu fac unul. Simplu, nu? 😀

Mi-a parut asa bine sa vad Clubul Taranului plin de lume. Multi au stat cele 2 ore, cat a tinut intalnirea cu scriitori, in picioare, in spate (poate ca pe viitor festivalul o sa se mute intr-un loc mai mare sau o sa aiba niste scaune in plus, pentru orice eventualitate). Si poate ca in anii urmatori daca o sa se faca publicitate evenimentului mai din timp o sa vina si mai multa lume 🙂

Cele doua cele mai misto momente ale serii au fost 1) cand Oana Boca a scos un tricou pe care era scris (cu aproximatie) “Cartea lui Matei Florian se numeste Si Hams si Regretel, cu M, OK?” (noah, recunosc, m-am topit! :)) ) si 2) cand am realizat ca José Luís Peixoto sta de vorba cu fiecare persoana care merge sa-i ceara autograf. Mi-a spus ca lui ii place sa dea autografe, dar ca nu i-ar placea doar sa mazgaleasca ceva acolo, asa ca mereu vorbeste putin cu cei care-i cer autograful. Ah, si ne-a mai si pupat pe toate de doua ori: o data cand ne-am prezentat si o data la despartire. (Oare ma mai pupa si maine? :)) )

Cu multe bune si cu putine rele (sala care mie mi s-a parut a fi mica, cataloagele cam inexistente – pe al meu l-a substituit Liviu dintr-un teanc de pe o masa ‘oficiala’, ca acolo unde stateam noi nu era nici urma de catalog), festivalul asta e un eveniment care NU trebuie ratat. Cine locuieste in Bucuresti, se da iubitor de literatura si nu vine la festival, vorba unui prieten, “e degeaba”.

Atonement

Vintage Books, 2007

Se pare ca la masterat se leaga mai usor prietenii decat in facultate daca inca din prima saptamana de cursuri o colega imi imprumutase deja o carte, iar vinerea care tocmai a trecut am facut lista cu cine ce carti cumpara, ca nu cumva sa avem doua la fel.

Toate retinerile pe care le-am avut pana acum fata de McEwan au disparut odata cu primele pagini din Atonement. Nu am mai citit de mult o carte plina de detalii si cu descrieri minutioase, o carte care mie mi s-a parut cat se poate de clasica prin forma.

Nu credeam ca o sa dau peste o povestea asa de captivanta a unei tradari (a lui Briony si a Lolei), a unei iubiri care este mai puternica decat statutul social si decat toate acuzatiile nedrepte (cea dintre Cecilia si Robbie) si a unei ispasiri (cartea-marturisire pe care Briony o scrie). Era doua jumate noaptea si eu nu puteam sa las cartea din mana. Trebuia sa citesc in continuare, sa vad ce se intampla, nu puteam sa ma opresc tocmai atunci!

Asa e toata carte: descrieri si introspectie, descrieri si introspectie, si cand ai impresia ca poti sa inchizi linistit cartea ca nimic surprinzator nu se intampla in urmatoarele pagini, apare o propozitie care-ti da presupunerea peste cap si te face sa mai citesti cel putin un capitol. Mi-nu-nat!

Cel mai mult mi-a placut de Cecilia. A studiat la Girton College, Cambridge, fumeaza cand si unde o taie capul, se indragosteste de prietenul ei din copilarie, Robbie, fiul menajerei, iar cand acesta este acuzat de Briony ca ar fi violat-o pe verisoara acestora, Lola, Cecilia este singura care inca crede in el si rupe orice legaturi cu familia, decisa sa-l astepte pe Robbie oricat va fi nevoie. Sunt curioasa daca numai in carti se intampla asa ceva 🙂

Cartea mi-a placut asa mult incat m-as uita si la film, dar am auzit ca e cam siropos. Poate totusi mai bine citesc inca un roman de McEwan 🙂

Oranges are not the only fruit

Recunosc, coperta de la editia in romana imi place mai mult. Si voiam sa cumpar cartea numai pentru coperta. Si pentru cuvantul “portocale”. Dar nu am luat-o. Apoi am citit la Octavian despre Jeanette Winterson. Si am citit cartea.

Pentru Jeanette din carte, portocalele erau singurele fructe. Este crescuta intr-o familie evanghelista, are o mama habotnica, isi doreste sa devina misionara, prietenele ei sunt tot din cadrul bisericii. Atmosfera cartii mi s-a parut sufocanta: asa multe reguli de respectat, atatea tipare in care trebuie sa te incadrezi, asa multe repercusiuni de suportat. Bleah!

Dar apoi Jeanette o cunoaste pe Melanie si dintr-odata portocalele nu mai sunt singurele fructe. Normal, din momentul in care ceilalti afla ca e diferita, ea devine o paria. Ba chiar are loc un fel de slujba de “exorcizare”. Diferit nu e bun. Trebuie sa fim toti la fel, uniformizati de aceleasi vise si idealuri si daca se poate purtand cu totii acelasi tip de haine. Bleah!

Pe langa ca a reusit sa starneasca revolta asta in mine, Jeanette Winterson mi-a mai placut mult pentru ca face ca relatia celor doua sa para cat se poate de normala. Sentimentele lui Jeanette-personajul, asa cum sunt descrise ele, nu jignesc pe nimeni, sau cel putin nu ar trebui sa o faca. Pana la urma e vorba tot de iubire.

What could I do? My needlework teacher suffered from a problem of vision. She recognised things according to expectation and environment. If you were in a particular place, you expected to see particular things. Sheep and hills, sea and fish; if there was an elephant in the supermarket, she’d either not see it at all, or call it Mrs Jones and talk about fishcakes. But most likely, she’d do what most people do when confronted with something they don’t understand:

Panic.

Bomboane pentru cititori

Ieri-seara ma intorceam fericita de la un concert Kumm. Eram cu Martha si vorbeam despre biciclete. Am luat metroul de la Universitate si de cum ne-am asezat, tipa care statea vizavi de noi a inceput sa ne zambeasca. Era tare draguta si nu semana deloc cu o romanca 😀 Ii zambeam si noi, mai povesteam, mai zambeam, tot asa. Apoi mi-am adus aminte ca eu mereu am bomboane-n geanta (se numesc Mint Chocs si sunt cele mai bune!!! :X) asa ca am cautat o bomboana pe fundul gentii, am gasit-o, m-am ridicat de pe scaun si i-am intins-o. A luat-o tot cu un zambet si a dat din cap a multumesc. Probabil credea ca sunt tot straina din moment ce vorbeam in engleza cu Martha. La statia urmatoare ea a coborat, dar nu inainte sa ne faca semne ca ii place bomboana.

Cum mai aveam bomboane la mine m-am gandit sa mai fac si alti oameni sa zambeasca, asa ca m-am uitat sa vad cine citeste in metrou. In partea dreapta, in celalalt vagon, citea o tipa. In partea stanga, destul de departe, citea un tip. Am mai luat doua bomboane si am mers sa le impart. Prima a fost tipa. Citea o carte de la Adevarul (am recunoscut-o dupa inconfundabilele coperte verzi). Am stat in fata ei cu bomboana intinsa si i-am spus sa o ia.

– Dar de ce?
– Pentru ca citesti! 🙂

A luat-o, mi-a multumit, iar eu m-am intors spre vagonul din stanga. Stateam deja cu bomboana intinsa in fata tipului cand am vazut ca citea Constitutia Romaniei. Nu tocmai genul de cititor caruia voiam sa-i dau bomboane, dar era prea tarziu ca sa-mi retrag oferta :)) I-am dat bomboana si i-am spus ca e pentru ca citeste. A dat din cap a multumesc si a luat-o.

M-am intors la Martha fericita de numa’. Facusem trei oameni sa zambeasca 🙂 Asa ca acum, cat timp o sa mai am bomboane la mine si o sa fiu fortata sa circul cu metrou, am de gand sa “premiez” toti cititorii pe care-i vad. De ce? Pentru ca si ei ma fac sa zambesc 🙂 E un fel de quid pro quo.