The_Ghost_of_Barry_Fairbrother

Little, Brown, 2012

Am așteptat cu mare nerăbdare cartea pentru adulți a lui J.K. Rowling. Seria cu Harry Potter este în continuare una dintre cele mai dragi mie și aș reciti-o pe nerăsuflate oricând. Și, când ajungi să iubești o carte sau un personaj, invariabil te îndrăgostești și de autor. Așa că am fost foarte încântată când am primit The Casual Vacancy. Am încercat să nu-mi fac prea multe așteptări și să-mi scot din minte că Rowling a creat acel univers minunat din cărțile cu Harry Potter.

Din fericire, tipa știe să povestească așa de bine, încât nu a fost nevoie să-mi impun să nu mă gândesc la Harry: odată ce m-am obișnuit cu noile personaje, am pătrus cu totul în lumea lor și nu m-a preocupat nimic altceva. Când am terminat romanul mi-a fost clar că Rowling poate să scrie extraordinar de bine despre orice vrea, fie că e vorba de o școală de vrăjitori, fie că descrie condițiile mizerabile dintr-un cartier rău famat.

Pagford este un orășel pitoresc din Anglia. Și, precum se întâmplă uneori, locuitorii sunt împărțiți în două tabere adverse. Motivul: Fields, cartierul sărăcăcios aflat la marginea orașului. Unii membri ai consiliului orășenesc vor să-i integreze pe cei din Fields, ceilalți vor ca Yarvil, orașul cel mai mare din zonă, să preia cartierul. Pentru unii pagfordieni, oamenii din Fields sunt niște scursuri ale societății, drogați, prostituate, copii fără nici un viitor. Pentru ceilalți, reprezintă oameni care ar putea să-și ia viața de la capăt dacă le-ai da o mână de ajutor.

În acest context social, moartea subită a lui Barry Fairbrother, unul dintre consilierii pro-Fields, deschide lupta pentru putere din micul Pagford. Și ce mai luptă murdară se dovedește a fi! Evident, cei care doresc să ocupe locul vacant fac parte din cele mai influente familii din oraș și fiecare speră să fie ales fie ca să ducă ideile lui Barry mai departe, fie ca să pună capăt, o dată pentru totdeauna, nebuniei cu Fieldsul.

Cartea este cu atât mai bună, cu cât se concentrează pe familiile respective și pe secretele lor bine păzite. În timp ce părinții sunt ocupați până peste cap cu viitoarele alegeri, copiii lor se droghează, se taie cu lama, fac sex neprotejat. În plus, Fats, fiul adoptiv al directorului de școală, bun prieten cu Barry și care speră să devină consilier, se încurcă cu Krystal Weedon, una dintre cele mai sălbatice și needucabile tipe din liceu, un produs 100% Fields.

Cu cât pătrunzi mai mult în intimitatea oamenilor ăstora, cu atât îți dai seama că prima impresie a fost greșită, că nu există personaje doar bune și personaje doar rele. Fiecare are ceva de ascuns, iar unele secrete sunt de-a dreptul groaznice. Cartea de plină de personaje ipocrite: cei care îi arată cu degetul pe locuitorii din Fields, dar care nu sunt cu nimic mai presus decât cei pe care-i disprețuiesc, cei care acasă își terorizează familiile, dar vor să treacă drept oameni importanți ai comunitații, cei care își neglijează copiii etc.

Iar în timp ce bogații se joacă de-a alegerile, tot săracii și cei bătuți de soartă au de suferit. Pe alocuri a fost foarte dură cartea, dar toate scenele mi s-au părut justificate. Nu poți să scrii despre nedreptăți sociale fără să prezinți niște cazuri concrete.

The Casual Vacancy e un roman excelent, doar cei foarte cârcotași nu au cum să îl aprecieze. Acum parcă-mi pare rău că l-am citit așa repede: ce mă fac până când J.K. Rowling se hotărăște să publice o nouă carte?

„Rich or poor, we will keep together and be happy in one another”

Penguin Threads, 2012

Știu că nu e bine să judeci o carte după copertă, dar de data asta nu m-am putut abține. Când am citit pe Bookaholic despre colecția Penguin Threads, am știut că trebuie! să îmi cumpăr cel puțin o carte cu copertă-broderie. Acum, dacă mi-aș aminti în ce roman era ridicată în slăvi Little Women, m-aș simți mult mai bine, dar memoria n-a fost niciodată punctul meu forte… Cert este că îmi doresc de mult să citesc această carte clasică pentru copii (mai exact pentru fete), iar când am văzut ce copertă deosebită are n-am mai stat pe gânduri și am comandat-o.

M-am îndrăgostit de carte încă de la prima pagină, dar cel și cel mai mult mi-a plăcut de Jo. Dintre cele patru surori March, ea este cea mai băiețoasă, cea mai nebunatică, o copilă care încă de mică ține la libertatea ei și căreia nu-i place să se fandosească de dragul societății. Cum să nu te îndrăgostești de ea?! Dar mai bine să o iau de la început. Meg, Jo, Beth și Amy sunt fiicele soților March. Odată au fost bogați, dar au sărăcit între timp, iar fetele nu vor să stea cu mâinile în sân: Meg lucrează ca guvernantă, Jo are grijă de o mătușă bătrână, bogată și enervantă, Beth se ocupă de treburile casnice, iar Amy, cea mai mică, merge la școală.

‘I hate to think I’ve got to grow up and be Miss March, and wear long gowns, and look as prim as China aster. It’s bad enough to be a girl, any-way, when I like boy’s games, and work, and manners. I can’t get over my disappointment in not being a boy, and it’s worse than ever now, for I’m dying to go and fight with papa, and I can only stay at home and knit like a poky old woman.’

În familia lor nu există drame, tragedii, nu auzi uși trântite, nu există supărări care să țină zile întregi. Mi se pare fantastică educația pe care o primesc. Părinții nu le dau ordine și nu le impun anumite principii, ci le lasă pe fete să învețe singure din propriile greșeli, ei doar le îndrumă cu răbdare și blândețe. Marmee, mama lor, este mereu acolo când au nevoie de ea: nu le ceartă niciodată, ci încearcă să le deschidă ochii. Sunt zeci de exemple în carte în care fetele învață că mândria, egoismul, răutatea, lenevia nu sunt principii bune după care să-ți ghidezi viața, ci trebuie înlocuite cu bunătatea, blândețea, altruismul unui bun creștin. Stați liniștiți, nu e o carte care să vrea să te spele pe creier sau care să te amenințe cu focul Gheenei dacă nu urmezi principiile pe care autoarea încearcă să ți le insufle.

Ce fac surorile March când sunt acasă? Păi, Meg împletește diverse lucruri, Jo scrie poezii și povești, Beth deretică prin casă, iar Amy stâlcește cuvintele și visează să devină o mare doamnă. Fetele învață că familia este mai importantă decât banii, că mai bine să alegi un soț pe care să-l iubești decât unul bogat, că dacă te porți frumos cu mătușile mai în vârstă o să îți primești răsplata cu vârf și îndesat și că, oricât ai încerca, nu poți să fugi de iubire. Pentru o carte scrisă la 1868, unele principii sunt de-a dreptul moderne.

‘An old maid – that’s what I’m to be. A literary spinster, with a pen for a spouse, a family of stories for children, and twenty years hence a morsel of fame, perhaps; when, like poor Johnson, I’m old, and can’t enjoy it – solitary, and can’t share it, independent and don’t need it. Well, I needn’t be a sour saint nor a selfish sinner; and, I dare say, old maids are very comfortable when they get used to it; but…’

Am fost extraordinar de încântată de carte până la pagina 360. Am spus deja că Jo era preferata mea; ei bine, de când l-a cunoscut pe Laurie, nepotul bogătașului cu suflet mare din vecini, am crezut că o să fie împreună. De fapt, eram atât de convinsă, încât de-abia așteptam să văd cum Laurie o va îmblânzi (doar în ce privește concepția despre iubire) pe Jo. Am fost profund dezamăgită să citesc că Jo îl refuză. Nu-mi venea să cred: preferata mea nu îl vrea pe cel alături de care a crescut făcând toate prostiile din lume, pe cel care o iubește așa zvăpăiată cum e ea, pe cel care i-ar da toată libertatea și de-acum înainte? Rațional, înțeleg alegerea lui Jo, dar tot nu sunt împăcată cu asta… Uneori refuz să cred că personajele mele preferate au o altă soartă decât cea imaginată de mine. Până la pagina 491, când se termină cartea, am citit cu mai puțin interes, mai ales că autoarea și-a pus personajele să formeze niște cupluri total neinspirate din punctul meu de vedere.

Oare mi-ar fi plăcut și mai mult cartea dacă aș fi citit-o când eram mică? E greu de spus. Cred că tot Jo m-ar fi atras și cred că aș fi suferit puuuțin că eu nu am frați sau surori, dar sunt convinsă că ar fi devenit una dintre cărțile mele preferate.

Tocmai am comandat Little Men & Jo’s Boys, continuarea la romanul de față. Sunt foarte curioasă să văd cum evoluează surorile March și, trebuie să mărturisesc, încă nu mă pot despărți de ele 🙂

PS. Pentru cei interesați, am văzut că traducerea în română a apărut la Corint Junior.

PPS. ‘I am not afraid of storms for I am learning to sail my ship’ – ah, ce tatuaj inspirațional ar ieși din citatul ăsta! 😀

Cel care mă așteaptă

Polirom, colecția Proză XXI, 2012, traducere din italiană de Cerasela Barbone

Iranul îl cunosc doar din cărți. De fapt, nu-l cunosc, ci mai corect ar fi să spun că despre Iran știu doar lucruri pe care le-am citit în două cărți autobiografice, Reading Lolita in Tehran și Persepolis, care m-au impresionat la culme.

Îmi este atât de greu să înțeleg cultura lor, să mă pun în locul lor, dar un lucru e clar: nimeni nu ar trebui tratat așa cum sunt tratate femeile în multe țări islamice. Și, culmea, nu societatea este răul cel mai mare în cartea asta, ci familia! Da, acea mână de oameni care se presupune că trebuie să fie necondiționat lângă tine și să te ajute, tocmai ea e cea care îi face viața un iad lui Musum. În primul rând, fetele erau din start nedorite în familia ei. Frații ei s-au bucurat dintotdeauna de iubire și aprobare, pe când ei i-a fost greu să-și convingă părinții să o lase în continuare la școală.

O fată era tratată aproape ca un animal: era pusă încă de mică la muncă, trebuia să respecte mereu zeci de mii de reguli ca nu cumva să-și facă stăpânii familia de rușine, trebuia să se supună întru totul bărbaților din familie (chiar și fratele mai mic avea dreptul să o lovească, normal, cromozomul ăla în plus îi dădea acel drept) și, când familia considera că a venit vremea măritișului, sub pretextul că îi caută cel mai bun pretendent, o târguiau.

După ce adolescenta Musum încalcă toate acele reguli sacre și schimbă niște priviri cu un tânăr farmacist, care și-a mai și permis să-i scrie un bilet de amor!!!, frații și mama o calcă în picioare, tatăl este fooooarte dezamăgit de ea și o mărită cât de repede pot. Norocul lui Musum e că, prin intervenția unei prietene de familie, nu ajunge cu măcelarul prosper, murdar, scârbos și curvar, ci cu un comunist cult, care o încurajează să-și continue studiile și care îi cere un singur lucru: să-l lase în pace ca să-și vadă de misiunea lui.

În unele părți cartea mi s-a părut prea lacrimogenă. Autoarea o transformase pe Musum într-o superwoman care se ridică, chiar dacă cu lacrimi în ochi, după fiecare lovitură primită de la viață, reușește să iasă din orice situație, să treacă peste toate obstacolele… atât timp cât e vorba de copiii ei. Pentru ei ar face (și chiar a făcut) orice, dar atunci când îi vine rândul să fie fericită… ei bine, atunci jugul acela imbecil format din societate, reguli, cutume și familie se strânge iar în jurul gâtului ei, iar ea trece din nou pe locul doi.

Am fost într-o continuă stare de iritare cât am citit cartea asta. Nu e de mirare având în vedere ce se întâmplă acolo! Și știți ce e mai groaznic? Nu mi se părea deloc că e ficțiune: poate că o singură femeie nu trebuie să poarte singură o povară așa de mare, dar pare al naibii de plauzibil. Și de ce să fi avut dreptul să fie fericită la final? Câte femei din Iran au dreptul ăsta? Nu cred că viața le oferă multora happy endings… Atunci Musum s-a transformat în ochii mei într-un simbol: le reprezintă pe toate acele nefericite care au fost forțate să se mărite, care trebuie să se ascundă în spatele vălului, care au fost bătute de soți, care au suferit din cauza imbecilității umane și a fanatismului religios. Săracele Musume…

Mi-am amintit cuvintele mamei mele. „Ceea ce ni se cuvine fiecăruia dintre noi e deja stabilit și, nici dacă ar cădea cerul pe pământ, nu s-ar schimba nimic.”
Adesea mă întreb ce mi se cuvine cu adevărat și dacă am avut vreodată ceva care să-mi fie destinat mie sau dacă, dimpotrivă, n-am făcut decât să particip, să fiu victima destinului pe care l-au avut bărbații din viața mea, a idealurilor și obiectivelor lor. Fusesem sacrificată pentru onoarea tatălui meu și a fraților mei, plătisem pentru idealurile soțului meu și ale alegerilor lui de erou și, de asemenea, pentru datoriile față de țară ale copiilor mei. Dar eu cine eram? Soția unui criminal, a unui trădător al țării sale sau a unui activist care luptă pentru libertate? Mama unui mujahedin? Sau mama disperată a unui soldat luat prizonier și apoi eliberat? De câte ori, în viața mea, reușisem să mă ridic de jos și fusesem doborâtă din nou la pământ și zdrobită, știind că n-am meritat-o niciodată. Nu fusesem niciodată lăudată și aclamată pentru însușirile mele și forța mea, ci pentru cele ale bărbaților mei și, la fel, reproșurile și acuzațiile nu depinseseră de mine și de greșelile mele, ci de cele presupuse ale soțului și fiilor mei. Era ca și cum eu n-aș exista, ca și cum n-aș avea nici un drept. Când trăisem și muncisem pentru mine însămi? Când avusesem dreptul să decid? Când fusesem întrebată ce îmi doream cu adevărat?

Și, cu toată revolta ei, nu are alte cale decât să se supună…

Astra

Humanitas, colecția Vintage, 2011, traducere din germană de Grete Tartler

O, Astra, cum m-ai cucerit și cu cât drag te-am citit! Nu știu dacă mi-a plăcut așa de mult pentru că Dito și Idem sunt de fapt regina Elisabeta și Mite Kremnitz (citiți În intimitatea secolului 19 de Ioana Pârvulescu și Aminitiri din Junimea de Iacob Negruzzi ca să aflați mai multe despre nemțoaica asta foarte simpatică), dacă m-a atras în special stilul epistolar al cărții, povestea tragică de amor sau iubirea aia mare dintre cele două surori. Sau poate că au fost toate astea la un loc.

Astra m-a purtat înapoi în timp, în epoca în care se călătorea doar cu trăsură, în care mai existau slujnice și vizitii, când doamnele întrețineau atmosfera cântând la pian și când trimiteai scrisori dacă voiai să-i spui mamei ce mai faci.

Cele două surori din carte, Astra și Margo (nemțoaice) se întâlnesc după o despărțire lungă, de câțiva ani. Margo s-a căsătorit cu Sander și s-a mutat în România, la moșia acestuia de la Burda, și au trei copii. Astra vine pentru prima dată în România și e impresionată de moșie, de nepoți, dar mai ales de Sander. Aici e toată intriga cărții: Astra se îndrăgostește de cumnatul ei. Dar, pentru că nu vrea să își facă sora să sufere, acceptă să se căsătorească cu Paul Morosh, proprietarul moșiei învecinate pe care oricum nu-l place. Dar așa e ea, se sacrifică pentru cei dragi.

Cele două moșii nici că pot fi mai diferite! Dacă la Burda cântau la pian, pictau, totul era ordine și armonie (cât de nemțesc!), la Moroschka e doar noroi în curte, adevărata stăpână e mama lui Paul, o femeie cu apucături fanariote. Nici vorbă de cântat la pian, de poezii, de liniște (cât de românesc!). Cartea mi s-a părut că pendulează mereu între spiritul nemțesc și cel românesc, între acolo și aici. Nu pot decât să-mi imaginez ce șocant a fost pentru regina Elisabeta și pentru Mite Kremnitz să se trezească dintr-odată într-o țărișoară ca România… În vară m-am plimbat prin Tübingen și Reutlingen și am văzut ce case aveau ei pe la 1700, așa că nu-i de mirare că, oricum ai citi cartea asta, spiritul nemțesc e cel mai prețuit.

I-am spus că la Moroschka poate să mă tot sărute și să mă pieptene, dar aici aș prefera să merg la Belvedere. Însă lui i se pare plictisitor. Eu vorbesc despre teatru și de concepția asupra unui rol sau a altuia, el abia își reține, din nări, un ușor căscat. Nu vrea decât să mă iubească. Dar să-mi mai iubească și spiritul, să stea de vorbă cu mine, să se bucure împreună cu mine de ce e frumos. […]

Îmi merge, desigur, bine; pe cât de bine îi poate merge cuiva care se află cu domn străin, într-un loc străin, uitându-se pe fereastră dintr-o casă străină.

Am petrecut o zi foarte interesantă și tristă cu cele două surori. Mi-ar fi plăcut să se fi terminat cu bine, dar poate că e mai bine așa, oricum nu erau acasă aici, iar după ce Margo a aflat ce fel de om e Sander, nu cred că ar mai fi putut fi fericită cu el.

Îmi place mult de tot colecția Vintage, după Memorii/Jurnale e preferata mea. Iar traducerea Gretei Tartler e minunată. O mică observație totuși: prefața e atât de explicită, încă nu au mai existat surprize când am citit romanul. Poate ar fi trebuit trecută ca postfață. Astfel ai fi citit romanul fără să afli 90% din acțiune, iar la final, din postfață, ai fi putut să afli mai multe despre perioada în care a fost scris, despre influențe, simboluri etc. Zic și eu…

 

Purificare

Polirom, colecția Biblioteca Polirom, 2012, traducere din finlandeză de Adela Victoria Korshin

Wow, ce carte puternică! Povestea m-a ținut cu sufletul la gură, m-a făcut să dau neîncrezătoare din cap, să închid ochii de scârbă sau de frică, să respir ușurată la final, când toată nebunia s-a sfârșit.

Aliide a trăit mereu în umbra surorii ei, Ingel: nu era la fel de frumoasă, deșteaptă, fâșneață, bună gospodină ca ea. Când îl vede pe Hans Peek, nu-și dorește nimic altceva decât să îl cucerească, dar evident că flăcăul nu are ochi decât pentru Ingel. Aliide trebuie să sufere în tăcere în timp ce cei doi îndrăgostiți se căsătoresc și trăiesc sub același acoperiș cu ea. Gelozia și iubirea bolnăvicioasă pentru Hans o transformă pe Aliide și o împing să facă niște lucruri abominabile. Pentru ea nimeni nu e mai important ca el, nici sora ei, nici fiica acesteia și a lui Hans, nici, mai târziu, soțul ei. Inițial am crezut că Aliide a înnebunit, dar totul era atât de bine calculat, fiecare mișcare era cât se poate de bine gândită, de la faptul că s-a măritat cu un lider comunist de la ei din sat, ca nimeni să nu mai cuteze să se apropie de casa în care-l ținea ascuns pe Hans, până la denunțul mincinos pe care-l face împotriva surorii ei, ca să scape de ea și de fetiță o dată pentru totdeauna, sperând ca astfel să-l facă pe Hans să se îndrăgostească de ea. Atâtea vieți distruse pentru o manie! Brrr!

Punându-și lucrurile la locurile lor, dădea impresia că acea casă era a ei și a lui Hans. Casa noastră. Aliide putea să stea de-o parte a mesei, iar Hans de cealaltă, și aproape ar fi fost soț și soție. […] Hans ar fi putut vedea că putea coace mai bine, putea împleti șosete mai bune și că putea găti mâncăruri mai gustoase. Hans putea să vadă în sfârșit cât de frumoasă era, cât de dulce putea fi, acum, când Ingel nu-și mai flutura tot timpul cozile spre el. Acum trebuia să vorbească cu ea, nu cu Ingel. Trebuia să o vadă pe ea.

Am încercat să mă pun în pielea ei, dar nu am reușit. E clar că Aliide e o femeie puternică… sau, cine știe, poate nebunia e cea care a împins-o de la spate. Oricum, am avut impresia că citesc o poveste despre o familie blestemată, dar al cărei ghinion nu a venit din afară, ci dinăuntrul ei. Iar pentru că un blestem nu atinge numai prima generație, ci și generațiile următoare, nici nepoata lui Hans, fiica fiicei lui și a lui Ingel, nu scapă de o viață chinuită.

Dar focul din final m-a bucurat. Era purificarea de care avea nevoie carte asta.

Home

Virago Press Ltd, 2009

La master am avut o profă minunată. Cursul ei se numea „atelier de traduceri” și chiar asta făceam: traduceam câte 4-5 pagini de texte din diverse romane și la curs citeam ce am tradus, discutam de ce nu sună bine, veneam cu propuneri, iar la final ieșea o traducere super (așa e când colaborează mai multe minți luminate :)) ). Am tradus dintr-o grămadă de autori contemporani, majoritatea femei, și nu țin minte să fi fost vreun fragment care să nu-mi fi plăcut.

Am cumpărat Home la recomandarea ei, dar și pentru că luase Orange Prize în 2009, iar ăla e un premiu în care am încredere. Dar nu știu ce n-a mers de data asta, că oricât m-am chinuit să-mi placă romanul și chiar dacă am lăsat o săptămână să treacă până să scriu despre el, crezând că dacă mă gândesc retrospectiv o să iasă mai mult în evidență părțile lui bune, pe mine m-a lăsat pur și simplu rece.

Acțiunea se petrece în Gilead, un orășel de provincie din America anilor ’60, unde toată lumea cunoaște pe toată lume și unde nimeni nu uită și nu iartă prostiile pe care le-ai făcut în adolescență. Reverendul Boughton are opt copii, dintre care Jack e singurul care-i dă de furcă. Este cel mai retras, cel care se furișează noaptea din casă și fură mărunțișuri de la vecini, cel care în facultate lasă o minoră însărcinată, după care rupe legăturile cu familia și dispare pentru 20 de ani.

Povestea mi se pare că, până la un punct, se mulează perfect pe pilda fiului risipitor, doar că Jack nu se cumințește nici după ce se întoarce spășit acasă. 20 de ani înseamnă mult, chiar foarte mult, iar când Jack ajunge înapoi în Gilead nu știe cum să se poarte cu tatăl și cu sora lui mai mică, Glory, care și ea își părăsise viața de dinainte, după ce așa-zisul logodnic o părăsise pe ea, iar acum stă în casa părintească și are grijă de tatăl lor, care e bătrân și bolnav. Le este greu să lase garda jos și să se apropie unul de altul – dar oare mai e posibilă o apropiere după atât timp? -, nu știu ce să își spună ca să nu pară că răscolesc trecutul. Din cauza asta atmosfera e sufocantă, am urât toate acele lucruri nespuse, dar care pluteau în aer, mănușile pe care le purtau când interacționau…

‘Yes’, her father said, ‘whenever I thought of him, he was always alone, the way he used to be, and I would wonder what kind of life he could have, with no one even to care how he was, what he needed. I realized that was the one thing I thought I knew, that he would be alone.’ He laughed. ‘Yes, that cost me a lot of grief, and I never thought to question it. I prayed about that more than any one thing, I believe.’

Iar apoi mai e problema religiei. Pe bătrân îl doare că Jack a renunțat la biserică, la religie, că a dispărut, și nu îi este greu să își imagineze că nu a dus o viață tocmai fără de păcat. Ar vrea ca fiul lui să se pocăiască, să revină pe calea cea bună, ca să poată muri împăcat că sufletul lui Jack va fi salvat. Dar evident că acesta nu poate și nici nu vrea să-l mintă, așa că atunci când Jack pleacă din nou, tatăl lui este tare amărât. Mă gândesc că e destul de frustrant pentru un reverend să aibă un fiu așa de „păcătos” și să nu poată să-l aducă pe drumul cel bun. De fapt, toți au ceva de regretat, toți sunt măcinați de frustrări, dar, în același timp, nu pot să se schimbe. Și cred că asta m-a deranjat foarte tare: că personajele nu se schimbă, că au același comportament de la început până la sfârșit. Eu cred că oamenii se schimbă, fie în rău, fie în bine, dar se schimbă.

Îmi pare rău, Marilynne Robinson, dar nu o să mă mai întorc niciodată în Gilead.

Drumul egal al fiecărei zile

Polirom, colecția Fiction Ltd, ediția a V-a revăzută, 2008

La târgul din vară tocmai terminasem de citit Dimineață pierdută și cum eram fascinată de carte, am zis că trebuie să mai citesc și altceva de Gabriela Adameșteanu, așa că am cumpărat Drumul egal… și Provizorat. Dar după bunul meu obicei, le-am cumpărat, le-am pus în bibliotecă și acolo au rămas până acum.

Bună carte Drumul egal al fiecărei zile, dar al naibii de sufocantă! Am citit-o cu noduri în gât și cu sentimentul că nu am aer, că devin claustrofobică. Și cum să nu simt asta când personajul principal, Letiția, trăiește în aceeași cameră cu mama și cu fratele acesteia, unchiul Ion? De mică, până când a mers la facultate în București, cei trei au locuit la comun pentru că mama ei și-a părăsit soțul și nu avea altundeva unde să se ducă. Iar după ce acesta ajunge în închisoare pentru că cei din familia lui „au făcut politică”, nici nu mai au cum să spere la ceva mai bun.

Dacă s-ar face un audiobook după romanul ăsta, vocea care ar citi din carte ar trebui să fie cât se poate de monotonă: să nu urce și să nu coboare, nici bucuroasă, nici tristă, ci cât se poate de plată și de neschimbată. Nu zic asta ca pe ceva rău, dimpotrivă, mi s-a părut fascinant cum povestirea curgea, dar era în așa fel scrisă încât eu nu am văzut nici un suiș și nici un coborâș: totul a fost egal, de la prima până la ultima pagină. Iar asta a contribuit semnificativ la senzația de apăsare, de sufocare pe care mi-a dat-o cartea.

Cu dosarul meu prost, aveam, într-adevăr, toate șansele să nu intru. Într-un fel, chiar speram asta și-mi promiteam să plec în alt oraș și să intru într-o fabrică, așa cum scria în multe cărți pe care le citeam și în ziare. N-aș mai fi stat atunci cu unchiul Ion și cu mama, nu m-aș mai fi gândit că, picând la admitere, i-am făcut de râs în tot orașul. Dar, mai ales, în mod sigur, acolo aveau să mi se întâmple mereu lucruri neprevăzute și zilele mele n-aveau să se mai înece, ca acum, în obișnuință. Și-atunci teama de încercările care m-ar fi așteptat se ascundea imediat în îndoială și îmi spuneam repede că ar fi un lucru prea deosebit ca să mi se întâmple mie.

Dar Letiția intră la facultate și se mută din camera cu două persoane, într-una cu cinci. Viața ei de la cămin seamănă foarte mult cu ce știu de la mama: fetele își schimbă hainele între ele, au grijă una de alta, se leagă prietenii pe viață. Doar că Letiția pare mereu cea mai rezervată dintre ele, cea mai retrasă. Asta poate și pentru că știe ce vrea: să scape din lumea aceea cu zile egale. Iar când îl întâlnește pe Petru, cel care o va ajuta să publice lucrările bazate pe studiile unchiului Ion, știe ce are de făcut.

Având în vedere că nu știu ce se putea publica și ce nu în 1975, anul apariției cărții, am fost surprinsă să citesc o carte atât de încărcată politic: tatăl Letiției fusese închis de către comuniști, cariera unchiului Ion avusese de suferit din cauza aia, Letiția este chemată la Cadre, are loc o ședință unde se propune scoaterea din UTC a unui coleg de-al Letiției etc. Dacă poate cineva să mă lămurească sau să-mi recomande vreo carte despre cenzura din perioada respectivă, îi mulțumesc anticipat 🙂

Letiția mi se pare reprezentativă pentru mulți din generația aceea: oameni care vedeau salvarea în București, în a merge la facultate, în a deveni cineva. Pe de altă parte, generația respectivă ne-a format pe noi, ne-a crescut să vrem și noi mai mult, mai bine, mereu mai mult, mereu mai bine, tot mai mult, iar acum mi se pare greu să-i conving că se poate și cu mai puțin 🙂

Cimitirul de piane

Editura Polirom, colecția Biblioteca Polirom, 2010, traducere de Clarisa Lima

Am știut eu bine de ce am tot amânat să citesc cartea asta. Nu pentru că aș fi crezut că nu va fi pe gustul meu, ci pentru că mă așteptam să fie ca Nici o privire, foarte bine scrisă, intensă și cât se poate de apăsătoare. Și chiar așa a și fost.

Cum să nu fie tristă când cei doi naratori, tată și fiu, sunt morți? Primul moare în spital, iar al doilea moare după ce aleargă 30 de kilometri la maratonul de la Jocurile Olimpice din Stockholm (acest alergător nefericit chiar a existat). Viața celor doi este foarte asemănătoare și la fel și stilul de a povesti, așa că de multe ori trebuia să fac o pauză și să stau să mă gândesc cine este cel care povestește: tatăl sau fiul? Am observat asta și în Nici o privire – o anumită ciclicitate a întâmplărilor, aceleași nume purtate de mai multe personaje, aceleași gesturi repetate la anumite intervale de timp etc. Ai impresia că povestea se reia la infinit, cu mici schimbări pe ici, pe colo.

Povestea de familie începuse bine: tatăl lui Francisco (alergătorul) lucra cu unchiul său în atelierul de tâmplărie al tătălui său. Se îndrăgostește nebunește, se căsătorește cu cea pe care o iubește, au patru copii împreună și apoi… Apoi parcă iubirea dispare; nu mai vine acasă imediat după ce termină munca în atelier, ci se oprește pe la cârciumă întâi, se certă cu fiul lui cel mare, o repezește pe soție de față cu copiii – din tinerii îndrăgostiți care erau, ajung să fie doi străini. Îmi imaginez că așa ceva se întâmplă destul de des, dar tot foarte trist mi se pare.

Povestea tristă a căsniciei părinților este urmată de poveștile triste ale căsniciilor copiilor. Marta are un soț care o înșală, Maria are un soț care o bate, Simão pleacă de acasă și nu se mai întoarce, iar Francisco iubește două femei în același timp și nu se poate hotărî pe care să o aleagă.

Nu e nici o diferență între ce s-a întâmplat cu adevărat și ceea ce am deformat treptat cu imaginația mea, în mod repetat, repetat, de-a lungul anilor. Nu e nici o diferență între imaginile tulburi pe care mi le amintesc și vorbele crude, pline de cruzime, pe care cred că mi le amintesc, dar care sunt doar reflexe pe care le formează vina. Timpul, ca un zid, ca un turn, ca o construcție oarecare, face să dispară diferențele dintre adevăr și minciună. Timpul amestecă adevărul cu minciuna. Ceea ce s-a întâmplat s-a amestecat cu ce aș fi vrut eu să se întâmple și cu se mi s-a povestit că s-a întâmplat. Memoria mea nu e a mea. Memoria mea sunt eu distorsionat de timp și amestecat cu mine însumi: cu frica mea, cu vina mea, cu remușcarea mea.

Mie mi se pare că adjectivul „amuzantă” nu avea ce să caute în descrierea făcută de editură cărții. Nu am zâmbit deloc pe parcursul lecturii, dar era cât pe ce să lăcrimez de mai multe ori. E o carte impecabil scrisă, dar atâââât de tristă. Nu mă miră că a luat Premiul Literar José Saramago.

Micuța vânzătoare de proză

Editura Polirom, colecția Biblioteca Polirom, traducător Cecilia Ștefănescu2004

Pe la sfârșitul lui iulie eram la vio pe terasă, în Bad Homburg, beam Weissbier și vorbeam, evident, despre cărți. vio m-a întrebat dacă am citit ceva de Daniel Pennac și i-am spus că doar Domnilor copii, carte care nu prea m-a impresionat. Ei bine, vio a început să-mi povestească despre seria Malaussène și până să decid de una singură dacă vreau sau nu să citesc vreo altă carte de Pennac, m-am trezit cu Micuța vânzătoare de proză în brațe.

Primele 100 de pagini le-am citit în trenul de Baia Mare-București și nu puteam să mă decid dacă îmi place la nebunie sau dacă e doar drăguță. Îmi amintea de Darul unei zile, doar că povestea era mai puțin credibilă. A doua zi am fost leneșă și am citit vreo 40 de pagini, iar în a treia zi nu m-am dus la culcare până nu am terminat restul de 290 de pagini. De mult nu mi s-a mai întâmplat să nu vreau să mă culc până nu termin cartea. Erau cărți unde spuneam că mai citesc un capitol și gata și ajungeam să citesc vreo două, trei până să mă fure somnul, dar acum am stat de după-masă până noaptea pe la 1 ca să o citesc pe toată. Trebuia să știu ce se întâmplă, eram atât de prinsă de subiect încât nu puteam să o las pe mâine.

Chiar dacă Micuța vânzătoare de proză nu e prima din saga Malaussène, autorul are grijă să nu te facă să te simți un outsider. Îți dă suficiente explicații încât să ai habar ce s-a întâmplat până acum și să vrei să citești și celelalte peripeții ale acestei familii cât se poate de ciudate. Benjamin Malaussène, fratele cel mare, este capul familiei: mama i-a lăsat în grijă pe frații și pe surorile lui (să tot fie vreo cinci), care, culmea, sunt făcuți cu tot atâția bărbați diferiți. Iar dacă săracul Benjamin e mereu la locul nepotrivit, la momentul nepotrivit, îndeplinind la editura pentru care lucra rolul de țap ispășitor, nici frații lui nu sunt cu mult mai prejos: unul dintre ei are coșmaruri care se adeveresc, o soră prezice viitorul, iar cea mică, încă un bebeluș, te ținutuiește pe loc doar uitându-se la tine.

Dar Malaussènii nu sunt singurii care dau savoare cărții: prietenii lor din cartierul Belleville sunt niște personaje memorabile. În carte nu există diferențe de rasă sau de cultură, Malaussènii sunt prieteni cu toți: arabi, afro-americani, vietnamezi, iar toți aceștia și-ar da viața pentru acești copii fără tată. Acțiunea e și ea incredibil de faină, mai ales partea în care Julie, iubita lui Benjamin, pornește să-l răzbune pe acesta și îi pedepsește pe vinovați rând pe rând. Asta pentru că, din nou, Benjamin a intrat în bucluc.

Carte e un amestec de intrigă polițistă, prietenii pe viață, personaje de care te îndrăgostești pe loc și multe alte lucruri mici care te fac să nu poți lăsa cartea din mână. Singura problemă e că toate cărțile din seria asta nu mai pot fi comandate de pe site-ul Polirom și nu pot decât să sper că o să le găsesc în librării.

Casa de la Riverton

Editura Humanitas fiction, colecţia Raftul Denisei, 2009

Amintiri îndelung ascunse în cotloane întunecate ale memoriei au pornit a se strecura printre crăpături. Din ele au început să ţâşnească imagini clare, imaculate, de parcă n-ar fi trecut o viaţă întreagă de atunci. Conversaţii întregi, cuvânt cu cuvânt, nuanţă cu nuanţă, scene retrăite ca într-un film.

Grace şi-a petrecut o mare parte din viaţă încercând să uite ce s-a întâmplat la Riverton, dar nu mai are mult de trăit şi simte că a venit momentul să spună cuiva adevărul despre acea noapte îngrozitoare din iunie, 1924.

La 14 ani Grace a început să lucreze la Riverton ca simplă servitoare. Era 1914 şi orice casă respectabilă era plină de servitori, bucătari, cameriste. Iar aceştia se simţeau mândri să lucreze pentru asemenea familii de vază. Toţi îşi ştiau locul şi ce aveau de făcut, nimeni nu concepea ca situaţia să se schimbe vreodată. Nimeni nu se gândea la aşa ceva. Familia lordului Ashbury, stăpânul Rivertonului, era împărţită în două: fiul cel mare, conservator şi care respecta întru totul eticheta şi obiceiurile, cel care ar fi moştenit întreaga avere dacă nu ar fi murit în războiul care urma să izbucnească. Şi, pe de cealaltă parte, domnul Frederick, fiul cel mic, care prefera să se ocupe de afaceri decât de tradiţii şi care şi-a crescut singur cei trei copii, permiţându-le mai multe libertăţi decât s-ar fi cuvenit (după cum se plângea mai mereu lady Ashbury).

Din nou, am citit fascinată despre acea perioadă în care femeile nu aveau alt scop în viaţă decât să îşi găsească un pretendent cât mai bun cu care să se mărite şi căruia să îi toarne nişte plozi; în care eticheta era totul şi orice abatere de la ea atrăgea după sine ruşine veşnică. O perioadă în care o domnişoară nu se putea îmbrăca de una singură, ci doar cu ajutorul unei cameriste, în care existau aşa multe reguli şi cutume că mă doare capul doar gândindu-mă la ele. Şi totuşi, savurez fiecare carte plasată în acele vremuri, bucurându-mă că doar citesc despre ele şi că nu le-am trăit.

În schimb, le-au trăit Hannah şi Emmeline, fiicele domnului Frederick. Hannah nu era făcută pentru acele timpuri; spiritul ei rebel şi aventurier nu se potrivea cu imaginea de domnişoară supusă şi drăgălaşă pe care ar fi trebuit să o afişeze. A făcut greşeala să creadă că dacă se va mărita se va bucura de mai multă libertate, va putea să călătorească după pofta inimii, va întâlni oameni interesanţi, mişcările nu îi vor mai fi urmărite de babe stafidite. Oh, cât de mult s-a înşelat! Odată măritată, i-au revenit alte responsabilităţi – dineuri şi petreceri la care să îl însoţească pe Teddy, soţul ei, zile în care să primească vizite, întrebările agasante despre neputinţa ei de a-i “oferi un moştenitor” lui Teddy etc. Nici vorbă de călătorii şi aventuri! A dat plictiseala de la Riverton pentru casa ca o închisoare din Londra. De divorţat nu putea să divorţeze – în familiile respectabile aşa ceva nu e cu putinţă.

Dar nu are nici un farmec dacă povestesc eu mai multe. Trebuie să o ascultaţi pe Grace pentru că ea a fost alături de Hannah de la început şi din cameristă i-a devenit confidentă. Povestea pe care o spune Grace te face să stai lipită de carte şi să nu mai existe altceva în afară de Riverton, de frământările lui Hannah, de cum era să trăieşti atunci. Iar cu muzica de rigoare (Rat Patrol Radio) chiar nu mai ştii în care lume trăieşti de fapt.

Cartea mi s-a părut că seamănă foarte mult cu The Remains of the Day şi cu Atonement , dar nu m-a deranjat deloc asta, ba acum mi-am dat seama că aş putea oricând să citesc poveşti plasate în acei ani nebuni. Am făcut o listă cu astfel de cărţi şi o să le comand pe rând, dar orice altă sugestie e binevenită 🙂

Încă nu-mi vine să cred că nu mai sunt la Riverton, că am închis cartea şi am pus-o înapoi pe raft. Îmi vine să o recitesc acum, la nici o zi după ce am terminat-o. Uneori mi-e greu să accept că anumite poveşti nu pot fi spuse la infinit, că trebuie să se termine.