„Unde sunt eu, moartea nu este; unde este moartea, nu sunt eu”

Vellant, 2011, traducere din engleză de Ștefania Mihalache

În afară de bunica din partea mamei, care spunea că așteaptă să moară și căreia nu părea să-i fie frică de ce o așteaptă dincolo, nu mai știu pe nimeni care să fie atât de zen când e vorba de moarte. Eu urăsc să merg cu mașina tocmai pentru că nu am încredere în șoferi și, de multe ori, am impresia că acel drum va fi și ultimul.

Nu știu cât mă afectează frica asta de moarte, nu știu dacă mă împiedică să fac anumite lucruri sau dacă, fără să-mi dau seama, îmi controlează anumite aspecte ale vieții, dar un lucru e clar: nu sunt singura care suferă de așa ceva. În 236 de pagini, Yalom povestește despre pacienți de-ai lui care s-au confruntat, și încă se confruntă, cu aceeași problemă. Nu e un subiect plăcut, ba uneori aveam impresia că o să mă sufoc dacă mai citesc un singur rând, dar în cele din urmă m-am relaxat și, zic eu, am reușit să rămân și cu câteva învățăminte.

Până la urmă cum ne afectează frica de moarte? Pe unii nu îi lasă să facă tot ce își doresc, dimpotrivă, pe alții îi împinge la cele mai nebunești lucruri, iar alții încearcă să lase ceva în urmă, încearcă să nu fie uitați. Dar, indiferent în care categorie te afli, nu trebuie să lași această frică să-ți domine viața.

Evident, fiecare reacționează diferit la o asemenea carte și alege situațiile și ideile care i se potrivesc cel mai bine. Pe mine m-a impresionat cum privea Epicur moartea: atunci când mori, totul se sfârșește. Nu există suflet, nu există viață după moarte, totul se termină. Iar din moment ce totul se termină, înseamnă că nu mai „știi” ce se întâmplă cu cei pe care-i lași în urmă. Nu ești responsabil de cum primesc ceilalți moartea ta, de ce se întâmplă cu corpul tău, cu lucrurile tale. Am răsuflat atât de ușurată citind paragrafele respective! Mi se pare atât de liniștitor să mă gândesc la un mare nimic, să cred că odată ce am murit am scăpat de tot și de toate, că nu mai există conștiință, griji, regrete.

Dacă suntem muritori și sufletele noastre nu supraviețuiesc, insista Epicur, atunci nu avem de ce să ne temem în privința vieții de apoi. Nu vom avea conștiință, nici regrete pentru viața pe care am pierdut-o, nici motive să ne temem de zei. […]

Epicur postulează că moartea nu înseamnă nimic pentru noi, pentru că sufletul e muritor și se dispersează în momentul morții. Ceea ce este dispersat nu poate să perceapă, și ceea ce nu poate fi perceput nu reprezintă nimic pentru noi. Cu alte cuvinte: unde sunt eu, moartea nu este; unde este moartea; nu sunt eu. […]

Îmi place de Yalom pentru că se ferește de rețete universal valabile. Totul se bazează pe observații și pe cazuri concrete, dar nu încearcă să le aplice tuturor și în orice situație. El le prezintă așa cum le-a întâlnit și își lasă cititorii să aleagă ce li se potrivește. Ce diferență enormă între modelul ăsta și self-helpurile alea scârboase care susțin sus și tare că dețin adevărul suprem și că dacă le urmezi sfaturile o să îți găsești un iubit, o să ai o naștere perfectă, o să devii o femeie de succes, o să crești niște super copii, o să ai o viață per-fec-tă! Pe naiba!

Și am mai observat încă o chestie: trebuie să fii într-o anumită stare de spirit ca să citești și să reacționezi la astfel de cărți. Poate că în urmă cu un an aș fi ridicat neîncrezătoare din sprânceană dacă cineva mi-ar fi recomandat cartea asta. Acum însă învăț să fiu mai tolerantă și mai receptivă. Poate că înainte un pasaj de genul

Nicio schimbare pozitivă nu se va produce în viața voastră atâta timp cât vă agățați de gândul că motivul care vă împiedică să trăiți se află în afara voastră. Atâta timp cât plasați responsabilitatea în totalitate pe umerii celor care vă tratează nedrept – un soț necioplit, un șef pretențios și care nu vă încurajează, gene deficitare, constrângeri imposibil de evitat -, atunci situația voastră va rămâne în impas. Voi și numai voi sunteți responsabili pentru aspectele esențiale care vă marchează viața, și numai voi aveți puterea să le schimbați. Și chiar dacă vă confruntați cu limitări exterioare majore tot aveți libertatea să alegeți diferite atitudini față de aceste limitări.

m-ar fi enervat și m-aș fi gândit că e foooarte ușor să spui asemenea lucruri, dar ia să văd cum le pune în practică. Acum am învățat să accept că 99% dintre lucrurile care mi se întâmplă țin de mine și doar de mine; că nu are rost să caut vinovați în afară, nici să aștept ca alții să ia decizii în locul meu. În continuare mi se pare că o asemenea responsabilitate apasă greu pe umerii mei, dar îmi dă și un sentiment incredibil de libertate. Ce poate fi mai plăcut decât să fii propriul tău stăpân?

Cât despre frica de moarte… încă nu pot să o controlez mereu, dar mă străduiesc 🙂

(A scris și Raul despre carte.)

O după-amiază cu Iv cel naiv

Vellant, 2011

Cum Moș Nicolae a venit mai repede anul ăsta, am petrecut o super zi cu poeziile lui Iv. De mult nu am mai primit o carte atât de frumoasă: de la conținut, la ilustrații, albumul ăsta e perfect! Dap, e per-fect!

Nu sunt o cititoare înrăită de poezie, dar cele scrise de iv mi-au mers drept la inimă. Sunt amuzante, ironice, frumoase, ritmate – un deliciu! Iar ilustrațiile se potrivesc de minune! Poeziile lui Iv sunt despre lucruri mărunte de care fie ne lovim zi de zi („o obse drăgu”), fie despre lucruri la care nu ne gândim („și bacteriile plâng câteodată”).

Nu știu ce aș mai putea să spun despre carte decât faptul că merită toți banii! Bravo, Vellant! Bravo, Iv! Bravo, Vali!

sms51
cine iubește și lasă / vorbim noi disear’acasă//

sms23
iubita mea gazelă/
ți-aș scrie o nuvelă/
însă ar fi o chestie cam nefirească/
căci cine-a mai văzut gazele să citească//

celor doi tineri de la cora, din fața frigiderelor cu carne de porc, ea purtând un trening albastru cu dungi, el – tuns unu, cu jeanși prespălați
ca o focă hăcuită de un urs flămând,
ca mirosul unui crematoriu fumegând
ca nonșalanța unui puști de 9 ani care fumează
sau cearcănele unui optimist cu metastază

ca o privire în tavan în timpul actului
sau ca rutina implacabilă a tic-tac-ului
precum instantaneul flegmei părăsind o gură
sau ca un panda crescut special pentru friptură

ca o licitație pentru chiloții unei dive
ca o bunicuță beată cu mișcări lascive
ca un chip angelic înmuiat în apă fiartă
așa urâți sunt oamenii când se ceartă

Dispariția lui Richard Taylor

Editura Vellant, 2010, traducere de Cristina Patricia Gheorghe

Richard are 30 de ani, e căsătorit, are o fetiță nou-născută și tocmai s-a mutat într-un apartament minunat din centrul Londrei. Mama lui e mulțumită de el, soția lui e mulțumită de el, toată lume e mulțumită de el. Dar nu și el. Uneori ajungi să îți dai seama destul de târziu că ai trăit după cum ți-au dictat ceilalți și că e timpul să faci ceva până mai poți.

Așa că Richard pleacă. Pur și simplu nu se mai întoarce acasă. Îi trimite mamei lui o scrisoare în care îi spune că urmează să ia avionul spre Tokio și gata. Nu e primul și nici ultimul care își abandonează familia, dar să dispari? Just like that? Mi s-a părut tare dubioasă alegerea lui, lașă de-a dreptul. Pe de altă parte, nu știu dacă el credea că există o altă șansă ca să scape de viața aia care-l făcea nefericit.

Găselnița care mi-a plăcut, e că nu Richard e cel care își deplânge soarta de marionetă, ci fiecare capitol e povestit de câte-o femeie cu care el a intrat în contact: soția lui, mama, o colegă de serviciu, o tipă care l-a luat la un moment dat cu mașina etc. Singurul Richard pe care ajungi să-l cunoști e cel din poveștile și amintirile lor. Așa că nu poți să-l judeci până nu afli și versiunea lui. Doar că nu există o asemenea versiune.

Uneori am nevoie de o carte din asta, care să meargă rapid. Mă destinde.

Teorema lui Almodóvar

Editura Vellant, 2010

Înainte de a ieşi, beau o votcă. Am nevoie de o tărie ca să cobor cele şapte etaje şi să ajung în stradă. Întotdeauna este o încercare. Îmi trebuie cel puţin o jumătate de oră ca să-mi intru în ritm. E ca şi cum m-aş mişca într-o altă lume. Un univers paralel, cu alte legi, o altă structură fizică, poate asta este teorema lui Almodóvar: forţa lumii divizate de incapacitatea mea de a da ochii cu ea.

Nu îl ştiu pe autor ca să spun cât din el se regăseşte în personajul cu acelaşi nume din carte, dar din câte am citit, ambii au aceeaşi poveste tristă: în urma unui accident de maşină, au rămas desfiguraţi. Chirurgia plastică nu le-a fost de mare folos, aşa că îşi trăiesc viaţa izolaţi, departe de oamenii care s-ar speria dacă ar vedea un asemenea “monstru” în libertate.

Chiar zilele astea am văzut un documentar care se numea I shouldn’t be alive pe unul dintre posturile Discovery şi în care trei alpinişti britanici povesteau cum au scăpat cu viaţa de pe muntele McKinley: fiecare s-a ales cu degete amputate, iar unul dintre ei şi-a pierdut chiar şi piciorul. Dar asta nu i-a împiedicat pe nici unul să ducă o viaţă cât se poate de normală după accident. Ceea ce nu s-a întâmplat şi în cazul lui Antoni Casas Ros.

El a ales să se izoleze, să îşi limiteze pe cât de mult posibil intereacţiunea cu semenii. Şi-a luat o slujbă care-i permitea să lucreze de acasă, iar în oraş ieşea doar noaptea, când era mai uşor să-şi ascundă chipul sau ce a mai rămas din el. Unii îşi fac probleme când le apare câte-un coş, iar alţii…

Corpurile noastre rămân înlănţuite toată noaptea. Ce mi-a lipsit în mod sfâşietor, mai mult decât sexul, este acest contact. Mă strecuram în fiecare noapte ca un hoinar halucinat. Indiferent de emoţiile pe care le trăiam, bucurii, speranţe toate sfârşeau prin a se zdrobi de obstacolul singurătăţii. Există în această plăcere animalică de a te ghemui lângă un alt animal o satisfacţie primară. Chiar fără iubire, ar trebui să existe comunicare nocturnă între fiinţe.

Mi s-au părut interesante şi triste paginile în care îşi descria viaţa; trebuie să fie îngrozitor de greu să înveţi să te accepţi aşa cum eşti, după un astfel de accident. Să te redescoperi fără să te recunoşi în oglindă. Dar ce a urmat nu prea a fost pe gustul meu. Nu am înţeles ce căuta Almodóvar în carte. Mă rog, regiza un film bazat pe viaţa lui Antoni, dar tot nu mi-au plăcut paginile în care apărea. În schimb, m-am bucurat că Antoni cel din carte şi-a găsit pe cineva: Lisa, travestitul. Nu e genul de relaţie la care te-ai fi aşteptat, dar dacă asta îl face fericit după 15 ani de singurătate, de ce nu?

Nu m-a dat pe spate cărticica, dar măcar m-a făcut să mă întreb “cum ar fi dacă…?”

Retorno 201

Editura Vellant, 2010

Înainte de lansarea cărţii am scris pe Ginger Group despre această “carte însemnată”: 186 de cititori au primit o pagină din carte şi au fost rugaţi să o deseneze, să o corecteze, să o mâzgălească după pofta inimii. Rezultatul? Două ediţii ale aceleiaşi cărţi: una însemnată de toţi acei cititori şi una “normală”, doar cu textul autorului.

Normal că m-a entuziasmat de când am auzit de proiect, iar când am ţinut cartea în mână pentru prima dată am fost cât se poate de încântată de rezultat! Cititorilor mai, hmmm, “clasici”, cartea însemnată ar putea să li se pară obositoare, dar eu zic că ea trebuie măcar răsfoită – ideea cărţii este prea drăguţă ca să treacă neobservată.

Nu sunt genul care să facă însemnări pe cărţi, dar mi-a plăcut să mă joc cu pagina primită. Din păcate, nu am deloc talent la desen, aşa că m-am rezumat la a colora semnele de punctuaţie şi de a face o floare pricăjită între două paragrafe. Oricum, îmi place la nebunie cum arată paginile cărţii şi mai că-mi vine să mă apuc să desenez şi să subliniez cărţile pe care le voi citi de-acum înainte 🙂

Cartea este o culegere de povestiri, 14 mai exact, care mai de care mai dură şi mai dark. Nu tocmai în spiritul desenelor drăguţe de pe margine, dar uitându-mă la ele şi încercând să le descifrez însemnările, m-am rupt de acţiunea povestirilor şi nu le-am trăit la fel de intens ca atunci când aş fi citit varianta simplă a cărţii. Iar uneori aveam nevoie de astfel de momente, pentru că personajele lui Arriaga sunt de multe ori fără milă, animalice de-a dreptul. Şi toate aceste personaje locuiesc pe strada Retorno 201. Unii sunt acolo dintotdeauna, alţii pleacă. Unii sunt doar în vizită, alţii se mută acolo.

Mi-a plăcut stilul lui Arriaga: direct, fără perdea. Iar personajele păreau cât se poate de reale. În plus, traducerea făcută de Liliana Pleşa Iacob mi s-a părut foarte bună. All in all, o carte pe care am citit-o pe nerăsuflate şi care o să-mi rămână ceva timp în minte.


Manualul canibalului

Editura Vellant, 2008

Manualul de bucătărie din Mările Sudului, savuroasa capodoperă a fraţilor Lucioano şi Ludovico Cagliostro a trecut din mână în mână şi a întreţinut focul interior al mai multor generaţii care s-au dedicat nobilei arte a gastronomiei artizanale.

Pentru un vegetarian, minunatele reţete descrise în carte sunt un reminder al gusturilor şi diversităţii la care a renunţat de bunăvoie. În timp ce citeam cartea, am avut momente în care îmi venea să alerg la frigider şi să mă îndop cu orice fel de carne aş fi găsit, dar mă calmam repede, când îmi aduceam aminte că e de-ajuns să văd o pulpă de pui sau o costiţă ca să mi se facă rău, nici vorbă să le pot mânca. Aşa că citeam şi suspinam şi măcar savuroasele deserturi le înlocuiam cu noua Milka Amavel.

Mai mult, nu e vorba despre o simplă carte de bucate şi despre nişte bucătari foarte pricepuţi, ci despre generaţii de bucătari, care au moştenit acea carte. Iubesc poveştile care se întind pe zeci de ani şi în care afli nu doar despre personajele de acum, ci şi despre stră-străbunici, în care vezi cum un sat, un oraş, o ţară se schimbă sub ochii tăi încât simţi că faci parte din istoria acelui loc. Urmaşii fraţilor Cagliostro nu moştenesc doar restaurantului Almacén Buenos Aires, din Mar del Plata, şi cartea lor de bucate, ci şi un fel de blestem: când afacerile merg cât se poate de bine şi localul e plin în fiecare noapte, când descoperă noi reţete şi lumea le laudă incredibilele abilităţi în ale gătitului, trebuie să se întâmple ceva rău şi să moară. Apoi restaurantul se închide pentru o perioadă, urmând ca viitorul moştenitor să-l redeschidă, să se bucure de succes şi să moară tânăr.

Asta până la venirea lui César Lombroso pe lume, cel care avea să încheie ciclul bucătarilor talentaţi, dar blestemaţi, de la Almacén Buenos Aires. Oh, el e cu totul şi cu totul special – un mic canibal în devenire: “Când s-a înfruptat pentru prima dată din carne de om, şi aici vorbim de carnea propriei lui mame, César Lombroso nu aveam mai mult de şapte luni de viaţă.” Asta e fraza de deschidere a romanului şi chiar dacă am citit repede-repede următoarele pagini ca să văd ce se întâmplă cu el după ce mama lui moare, Carlos Balmaceda nu se grăbeşte deloc cu povestea micului canibal. Dar nu contează, cartea asta se savurează în adevăratul sens al cuvântului, aşa că mi-a fost uşor să aştept reîntâlnirea cu César.

Şi lăsând la o parte reţetele şi toate acele nume de condimente de care nu am auzit, dar care mi-au lăsat gura apă, nu am putut să nu remarc trei asemănări cu alte cărţi/filme de care mă bucurasem înainte:

  1. Un veac de singurătate – care m-a făcut să mă îndrăgostesc de aceste poveşti de familie
  2. Parfumul lui Süskind – pentru nebunia patologică a personajului şi pentru simţul extraordinar pe care-l avea (în cazul lui César, cel al gătitului)
  3. filmul Sweeny Todd: The Demon Barber of Fleet Street – în ceea ce priveşte modul ingenios de a scăpa de cadavre 😀

Anul ăsta o să intre cam multe cărţi în top5, asta-i clar! 🙂

Sora Katiei

Editura Vellant, 2009

In ultimul timp parca am citit numai carti cu copii care mai de care mai psihopati, mai cu probleme, mai… M-am bucurat sa dau peste un personaj-copil care m-a facut sa zambesc, care mi-a dat o stare de bine.

Sora Katiei, copilul din carte, are 14 ani, aproape 15, traieste cu mama ei care este prostituata si cu Katia care este dansatoare intr-un club de noapte. Poate tocmai pentru ca sora Katiei este putin inceata nu poate sa se supere pe cei din jurul sau, iar daca se supara, atunci ii trece repede. Vede mila celorlalti fata de ea, dar nu o deranjeaza asta. Spala, curata, gateste pentru cele doua femei pe care le iubeste nespus de mult. Noi vedem lumea prin ochii ei, dar ea ii vede prin ochii mamei si ai Katiei.

E asa de amuzanta cand foloseste limbajul celor din casa. Nu cred ca e constienta de ce spune; ea ia lucrurile asa cum sunt, nu infrumuseteaza nimic. Daca o aude pe mama spunand ca “barbatii vor doar sa si-o traga”, la momentul potrivit sora Katiei repeta vorbele ei. Si apoi cum sa nu te induioseze o asa fetita inocenta intr-o lume asa rea? Mama si Katia se cearta mereu, iar ea trebuie sa faca pe intermediarul intre cele doua.

Nici cand il intalneste pe John Turner, un fel de pastor fara patalma, sora Katiei nu are noroc. Se indragosteste de el, se vad aproape in fiecare zi, ea bea un pahar cu suc de rosii, el o bere, vorbesc putin despre familiile lor si mult despre Dumnezeu – surorii Katiei nu ii plac discutiile despre Dumnezeu – ca in cele din urma sa descopere ca fiecare voia altceva: sora Katiei voia acea apropiere dintre o femeie si un barbat care se iubesc, asa cum ii povestise Katia ca se intampla, pe cand John Turner voia sa-i mantuiasca sufletul.

Si m-am mai bucurat ca se termina cu bine cartea 🙂 Nu as fi vrut sa o vad pe sora Katiei suferind. Iar acum urmeaza sa vad filmul candva, cumva 😀