Lumânările ard până la capăt

Curtea Veche, Colecția Byblos, ediția a doua, 2011, traducere de Anamaria Pop

Cartea asta am cumpărat-o în aceeași zi cu Bunicuța pierdută. Voiam să mai citesc și alți maghiari în afară de Esterházy, care nu mi-a plăcut deloc.

Povestea din Lumânările ard până la capăt e cât se poate de clasică în comparație cu cea din Bunicuța pierdută, iar asta îi dă un farmec aparte. Nici nu mi se pare că o poveste despre prietenie și trădare, așa cum e asta, ar putea avea loc în vremurile noastre. Prietenii vin și pleacă azi, nu prea găsești oameni care să și rămână, sau care să vrei tu să rămână. Dar e de-ajuns să mă gândesc la mama și la O., care se cunosc și sunt la fel de apropiate de mai bine de 25 de ani, ca să-mi dau seama că they don’t make friendships like they used to… Bine, o am pe Martha, dar ea e așa de departe…

În fine, revenind la carte, am stat cu sufletul la gură ca să aflu de ce generalul și Konrád, odată prieteni inseparabili, ajung să nu-și mai vorbească timp de 41 de ani și de ce așteaptă generalul cu atâta nerăbdare reîntâlnirea cu cel care l-a trădat. Da, avea de gând să se răzbune, dar după ce a așteaptat atâția ani, după ce a ajuns la o anumită vârstă, vrea doar să i se confirme ce a bănuit că s-a întâmplat în acea zi la vânătoare…

Evident, la mijloc e o femeie. Evident, generalul avea prea mare încredere în Konrád și credea că acesta îi este mai apropiat decât în realitate. Evident, unul a dat totul, celălalt a profitat din plin de asta și tot nu i-a fost de-ajuns. Atunci unde e prietenia în povestea asta? E în anii aceia în care generalul nu bănuia nimic și în care Konrád încă se putea preface.

– Ar fi bine de știut, spune generalul de parcă ar vorbi pentru sine, dacă pur și simplu există prietenie. Nu mă refer la bucuria resimțită de doi oameni atunci când se întâlnesc, asta numai pentru că într-o anumită perioadă a vieții au gândit la fel despre anumite lucruri, au avut aceleași păreri și gusturi, aceleași preferințe. Asta nu-i prietenie. Uneori, am impresia că prietenia e cea mai puternică relație din lume… poate din cauza asta-i atât de rară. Ce stă la baza ei? Simpatia? E prea puțin… simpatia nu poate fi suficientă… doi oameni nu pot să rămână împreună doar pentru că se simpatizează. Poate altceva? Poate că la baza tuturor relațiilor dintre oameni există un grăunte de atracție erotică? […] Am crezut că prietenia este relația cea mai nobilă care poate exista între două ființe. […] Omul își imaginează că prietenia este o datorie; și tata a crezut la fel. Dar la fel ca îndrăgostitul, nici prietenul nu așteaptă răsplată pentru sentimentele sale. Nu dorește recompensă și nu-l consideră o persoană perfectă pe cel ales drept prieten, îi cunoaște greșelile și-l acceptă așa cum e, cu toate consecințele de rigoare. Acesta ar fi idealul. […] Dacă un om îi oferă celuilalt întregul optimism al tinereții, devotamentul maturității, iar în final îi dăruiește tot ce poate dărui cineva semenului său, încrederea oarbă, absolută, pasionată, dar vede că celălalt este infidel și ticălos, are oare dreptul să se simtă jignit, să pretindă răzbunare? Dar cel care se simte ofensat și vrea să se răzbune, cel înșelat și părăsit, a fost oare un prieten? Iată, cu astfel de aspecte teoretice m-am ocupat după ce am rămas singur.

A fost cea mai tristă carte despre prietenie pe care am citit-o…

Bunicuța pierdută

Editura Curtea Veche, colecția Inedit, 2011, traducere de Marius Tabacu

În Baia Mare sunt destui maghiari încât să aibă liceul lor și barul lor. Și în acel (fost) bar, B’rux pe numele lui, am ajuns să mă împrietenesc cu o gașcă de maghiari. Am fost la petreceri împreună, am stat în povești, am mâncat înghețată din aia bună, cu alte cuvinte, am fost prieteni. Și așa am reușit să nu mă cramponez de faptul că unii sunt români, iar alții maghiari (urăsc cuvântul „ungur”).

Și dacă știam versiunea „noastră” – „ioi, ungurii sunt așa și pe dincolo, naționaliști, nu vorbesc românește, ioi, vor Ardealu’ pentru ei, ioi!” -, era timpul să aflu și versiunea „lor”. Iar Bunicuța dispărută tocmai asta a făcut – mi-a prezentat viața de zi cu zi din perspectiva unei fetițe maghiare, care locuiește în România anilor ’70-’80.

Nu știu de unde să încep cu laudele pentru carte: traducerea mi s-a părut atât de bună, încât de multe ori uitam că originalul e în maghiară. Stilul cărții e jucăuș, melancolic, direct și mi-a plăcut la nebunie. Normal, a fost puțin ciudat să citesc cum copiilor maghiari li se spunea să nu se joace cu cei români, cum fetița nu a știut românește când a fost mică, cum mereu-mereu se făcea deosebirea între „ei” și „noi”. Dar lăsând la o parte chestiile care ar putea să ducă la dispute naționaliste și deloc binevenite, cartea mi s-a părut minunat de sinceră.

Sunt câteva scene care o să îmi rămână întipărite în minte mult timp : cum s-a pierdut fetița la mare și a ajuns pe plaja pentru nudiști și nu înțelegea ce-i spuneau bărbații ăia goi; cum maghiarii serbau Anul Nou la 1 noaptea ora României pentru că atunci era ora 12 în Ungaria; cum aveau o scrumieră cu capul lui Petőfi Sándor și erau foarte mândri de ea, dar nu trebuia să se afle că dețin un astfel de instrument subversiv etc.

Starea în care venea tata acasă se vedea de departe, măsuram din obișnuință din ochi unghiul de înclinare sau amplitudinea sau ce avea el și, din numărul de căzături de la crâșma de pe strada Pata până pe strada Albini 41, puteam deduce și cât de tare pute. De duhoarea lui depindeau multe, dacă puțea prea tare, atunci, în principiu, puteam să o implorăm pe bunica să nu ne lase să dormim în aceeași cameră cu el, cel mai rău era atunci când era doar potrivit de puturos, adică puțea suportabil, adică puțea insuportabil de tare, dar nu atât cât să o înduplece pe bunica.

Nu știu cum e să nu vorbești aceeași limbă cu cei din jurul tău, nu știu cum e să te simți străin (la propriu) în orașul în care ai crescut și nu știu cum e să faci parte dintr-o minoritate. Am citit, mi-a plăcut, zic eu că am mai învățat ceva din cartea asta: uneori chiar dacă tu crezi că ești la fel ca ceilalți, ei tot diferit o să te privească.

 

Regele alb


Polirom, 2008

De ce mi-a placut de Dzsátá mai mult decat oricare alt personaj-copil:

  • pentru ca e un copil tare sensibil, bine-crescut si curajos
  • pentru ca s-a trezit o data la 5 dimineata ca sa mearga sa fure lalele pentru mama lui, pentru ca stia ca tatal sau mereu ii aducea lalele la aniversarile casatoriei lor
  • pentru ca ii este dor de tatal sau, care a fost dus la Canal, dar chiar si dupa ce nu mai primeste nici o veste de el, Dzsátá tot crede ca se va intoarce acasa
  • pentru ca este cat se poate de naiv; atat de naiv incat sa ii creada pe muncitori cand i-au spus ca un anume Csákány este tatal lui
  • pentru ca desi ii este frica de Prodan cel Mare, nu arata asta
  • pentru ca s-a indragostit de Iza, tocilara clasei
  • pentru ca nu a vrut sa triseze la concursul dintre scoli, chiar daca stia care sunt consecintele daca face mai mult de 60 de puncte
  • pentru ca nu si-a judecat niciodata bunicii, chiar daca acesti o urau pe mama lui si refuzau sa vorbeasca despre tatal lui, fiul lor
  • pentru ca avut aceleasi sentimente de furie si egoism pe care le-as fi avut si eu, cand mama lui i-a dat din tunelul de piure de castane si baietelului care venise sa vanda linguri si umerase
  • Mi-a placut mai mult decat Luca, ceea ce e ceva. Daca o sa am un baiat, mi-ar placea sa-l cheme Luca si sa fie ca Dzsátá. Si nu glumesc.