Răul

Humanitas, colecția Raftul întâi, 2005, traducere din suedeză de Liliana Donose Samuelsson

Dacă nu ar avea elementul autobiografic, Răul ar fi o variantă mai light la Portocala mecanică. Așa e o variantă mai puternică la Orașul și câinii. Recitind ce am scris despre cartea lui Llosa, îmi dau seama că acolo accentul a fost pus pe viața din internatul militar, cu bune și cu rele. În schimb, la Guillou, cartea se axează pe violență și pe modul în care Erik, personajul principal, îi face față.

Dacă acum ceva timp principiul „bătaia e ruptă din Rai” era la modă în educația copilului, Erik a avut parte de el cu vârf și îndesat. Mai cutremurător mi se pare că bătaia nu era o pedeapsă pe care acesta să o merite, ci un lucru care făcea parte din rutina fiecărei zile: știa clar că după masa de prânz, tatăl lui vitreg o să-l cheme în cameră și o să-l bată fie cu peria de haine, fie cu biciușca, fie cu nuiele sau cu orice altceva îi trecea nebunului prin minte. Exista un ritual al bătăii: tatăl vitreg inventa un pretext stupid ca să-l lovească, iar în timp ce luau masa toți patru (+ mama, fratele mai mic), tatăl îi comunica nonșalat lui Erik că urmează să primească încă 5 lovituri pentru că s-a uitat urât la fratele lui, încă 5 pentru că a vărsat sare pe masă, încă 5 pentru că…

Patruzeci de lovituri cu peria de haine – asta depășea limita toleranței. Până la urmă ar fi început să plângă. Și poate era o zi din acelea când, ațâțat de plânset, Bătrânul pierdea numărătoarea. Și nu trebuia să te zbați prea mult, pentru că și asta ar fi putut duce la lovituri suplimentare și atunci intrai într-un cerc vicios: hohotele disperate de plâns nestăpânit îl ațâțau pe Bătrân în așa hal, încât lovea fără să mai respecte numărul de lovituri stabilite, iar Erik, care ținea tot timpul numărătoarea, se zbătea din ce în ce mai mult, din deznădejde – sau poate din instinct de conservare -, ceea ce-l făcea pe Bătrân, nebun de bucurie, să-i toarne loviturile fără nici un fel de socoteală, că tot nu mai avea nici un sens, și bătaia continua până ce dosul periei îi făcea pielea să plesnească, și sângele țâșnea prin odaie, și doar plânsul mamei îl readucea în cele din urmă pe Bătrân la realitate.

Iar pentru că acasă nu poate să se apere, să dea înapoi, să se plângă (cui? poliției?), Erik nu lasă pe nimeni să-l lovească sau să-l umilească în rest. Este un fel de bătăușul școlii, dar un bătăuș cu cap: nu se bate ca nebunul, nu lovește tare, ci intervine doar atunci când trebuie să le demonstreze celorlalți elevi, și mai ales celor din gașca pe care o conduce, că nu e nimeni mai tare ca el și că ar face bine să-l asculte în continuare. Erik nu lovește niciodată din/cu plăcere, ci doar din nevoie. În plus, e absolut fascinant cum copilul ăsta (are aproape 15 ani) a învățat cum să îi domine pe ceilalți prin frică: știe ce să le spună, pe ce butoane să apese, ca să îi facă și pe cei mai mari ca el să se îndoiască, să le fie frică. Iar apoi e floare la ureche să-i învingă.

Ce m-a mai lăsat mască și m-a făcut să repet de zeci de ori pe parcursul cărții „nu se poate!” au fost regulile nescrise de la școala particulară (cu internat) la care ajunge Erik. Elevii le numeau „educație camaraderească”, eu am considerat-o a fi tortură. Într-un fel înțeleg nevoia elevilor mari de a face pe șefii, dar una e să îi pui pe cei mici să facă diferite servicii pentru tine și alta e să îi calci în picioare, și asta în văzul profesorilor care nu se amestecă în „educația camaraderească”!!! Pe cât de nedrept, inuman și deplasat mi s-a părut comportamentul tatălui vitreg al lui Erik, pe atât de tare m-a revoltat ce se întâmpla în școala aia!

Iar Erik e prins la mijloc în toată povestea asta: nu vrea să folosească violența, dar nici nu vrea să fie umilit de elevii mai mari. Trebuie cumva să găsească o cale de mijloc, ca ceilalți să-i știe de frică și să-l lase în pace și în același timp să nu fie exmatriculat. Am stat cu sufletul la gură în ultima parte a cărții și am așteptat să văd ce va face Erik. Niciodată nu m-a dezamăgit, deși mai mereu m-a surprins. Pentru mine a fost un personaj imprevizibil și foarte puternic. Altul, în locul lui, de mult ar fi clacat și și-ar fi luat lumea-n cap.

Pierre, am impresia că în ochii tăi sunt un sadic. Să știi că nu-i așa. Crezi că-mi face cine știe ce plăcere să-i lovesc pe alții în așa hal încât să rămână cu semne pentru tot restul vieții? […] Ce-au văzut ei azi în careu le-a rămas bine întipărit în minte. E ca atunci când, să zicem, dai cu biciul într-un câine legat. Sigur că poți să dai în el atâta vreme cât e legat; dar ce se întâmplă dacă-și rupe lanțul? Înțelegi ce spun? Violența e înrădăcinată în mintea oamenilor, și nu în pumni, cum crezi tu. Și dacă vrei să știi ce mai cred, ei bine, cred că n-am să mai lovesc pe nimeni atâta timp cât sunt elev în școala asta. Ce caut eu să-ți spun e că poți folosi violența ca să scapi de violență. Uneori e chiar singurul mijloc.

 

Adevarul despre Sascha Knisch

Editura Polirom, colectia Biblioteca Polirom, 2006

In plus, orasul in care locuiam acum nu era Viena, unde oamenii pareau sa traiasca la fel ca in secolul al XIX-lea – pentru domni, jambiere, fracuri si favoriti ca de morsa; pentru doamne, corsaje, umbrele de dantela si lornioane. Noua mea resedinta era leaganul epocii moderne, “New York-ul Europei, caracterizat de diversitate sociala, toleranta etnica si identitati sexuale noi” […]

Asta mai mult teoretic. In roman exista o Fundatie pentru Cercetari Sexologie, un loc fara prejudecati si care incearca sa explice ce este cu “sexul gri” – iar in aceasta categorie intra toti cei cu caracter considerat deviant – dar, de asemenea, mai exista si o Fratie, a carei membri ii urmaresc si ii pedepsesc pe devianti.

Iar Sascha Knisch se afla intre aceste doua tabere. Proiectionist cu jumatate de norma la cinematograful Apollo din Berlin, Sascha se afla intr-o mare incurcatura, dupa ce prietena lui, Dora Wilms, este ucisa, iar el devine suspectul principal. Hartuit de politie, cu un trecut nu tocmai fara pata, Sascha trebuie sa puna cap la cap piesele acestui puzzle, pentru a iesi basma curata. Dar nu e asa usor. Trecutul Dorei este strans legat de Fundatie, iar Fundatia nu mai e de mult institutia care se rezuma doar la experimente nevinovate si la interpretarea de chestionare.

Oh, e o carte intr-adevar noir! Dar una in care autorul face simple aluzii, iar cititorul este lasat sa-si foloseasca imaginatia. Asa ciudatel cum e Sascha, mi-a placut mult. Iar de carte nu mai spun. E delicios de devianta!