Teorema lui Almodóvar

Editura Vellant, 2010

Înainte de a ieşi, beau o votcă. Am nevoie de o tărie ca să cobor cele şapte etaje şi să ajung în stradă. Întotdeauna este o încercare. Îmi trebuie cel puţin o jumătate de oră ca să-mi intru în ritm. E ca şi cum m-aş mişca într-o altă lume. Un univers paralel, cu alte legi, o altă structură fizică, poate asta este teorema lui Almodóvar: forţa lumii divizate de incapacitatea mea de a da ochii cu ea.

Nu îl ştiu pe autor ca să spun cât din el se regăseşte în personajul cu acelaşi nume din carte, dar din câte am citit, ambii au aceeaşi poveste tristă: în urma unui accident de maşină, au rămas desfiguraţi. Chirurgia plastică nu le-a fost de mare folos, aşa că îşi trăiesc viaţa izolaţi, departe de oamenii care s-ar speria dacă ar vedea un asemenea “monstru” în libertate.

Chiar zilele astea am văzut un documentar care se numea I shouldn’t be alive pe unul dintre posturile Discovery şi în care trei alpinişti britanici povesteau cum au scăpat cu viaţa de pe muntele McKinley: fiecare s-a ales cu degete amputate, iar unul dintre ei şi-a pierdut chiar şi piciorul. Dar asta nu i-a împiedicat pe nici unul să ducă o viaţă cât se poate de normală după accident. Ceea ce nu s-a întâmplat şi în cazul lui Antoni Casas Ros.

El a ales să se izoleze, să îşi limiteze pe cât de mult posibil intereacţiunea cu semenii. Şi-a luat o slujbă care-i permitea să lucreze de acasă, iar în oraş ieşea doar noaptea, când era mai uşor să-şi ascundă chipul sau ce a mai rămas din el. Unii îşi fac probleme când le apare câte-un coş, iar alţii…

Corpurile noastre rămân înlănţuite toată noaptea. Ce mi-a lipsit în mod sfâşietor, mai mult decât sexul, este acest contact. Mă strecuram în fiecare noapte ca un hoinar halucinat. Indiferent de emoţiile pe care le trăiam, bucurii, speranţe toate sfârşeau prin a se zdrobi de obstacolul singurătăţii. Există în această plăcere animalică de a te ghemui lângă un alt animal o satisfacţie primară. Chiar fără iubire, ar trebui să existe comunicare nocturnă între fiinţe.

Mi s-au părut interesante şi triste paginile în care îşi descria viaţa; trebuie să fie îngrozitor de greu să înveţi să te accepţi aşa cum eşti, după un astfel de accident. Să te redescoperi fără să te recunoşi în oglindă. Dar ce a urmat nu prea a fost pe gustul meu. Nu am înţeles ce căuta Almodóvar în carte. Mă rog, regiza un film bazat pe viaţa lui Antoni, dar tot nu mi-au plăcut paginile în care apărea. În schimb, m-am bucurat că Antoni cel din carte şi-a găsit pe cineva: Lisa, travestitul. Nu e genul de relaţie la care te-ai fi aşteptat, dar dacă asta îl face fericit după 15 ani de singurătate, de ce nu?

Nu m-a dat pe spate cărticica, dar măcar m-a făcut să mă întreb “cum ar fi dacă…?”

Umbra vantului

Editura Polirom, colectia Biblioteca Polirom, 2005

– De fapt, ce vreau sa-ti arat face parte dintr-o poveste. Nu mi-ai spus tu deunazi ca iti place sa citesti?
Bea incuviinta, inaltandu-si sprancenele.
– Ei bine, e vorba de o poveste despre carti.
– Despre carti?
– Despre carti blestemate, despre omul care le-a scris, despre un personaj care a iesit din paginile unui roman ca sa-l arda, despre o tradare si o prietenie pierduta. E o poveste despre dragoste, ura si despre visele care traiesc in umbra vantului.

O poveste de la care ma asteptam la multe si care in final m-a cam dezamagit. Pe la pagina 200 inca mai asteptam ca sa ma prinda actiunea; abia ultima treime din carte mi s-a parut captivanta, in ciuda izului telenovelistic.

Nu imi plac povestile astea cusute cu ata alba sau poate ca doar m-am acrit peste masura in ultimul timp si nu mai pot sa savurez cum ar trebui o carte de aventuri si mister. Inceputul era chiar promitator: Daniel este dus de tatal sau intr-un Cimitir al Cartilor Uitate, unde este incurajat sa adopte o carte. Si, ce sa vezi, micul Daniel alege dintre miile de carti tocmai o carte considerata a fi blestemata. Este apoi urmarit de un om cu fata distrusa de arsuri si care mirosea a pagini arse, care ii cere sa-i vanda lui cartea; normal ca pustiul refuza. Intre timp mai creste si se mai indragosteste de o oarba superba, ca apoi sa o vada in bratele profesorului ei de pian. Oh, tragedie! Omul cu fata arsa il urmareste din umbra, iar dupa ce salveaza un cersetor si il face ajutor de librar in anticariatul tatalui sau, isi face aparitia un personaj malefic, un inspector de politie, cel mai crud din cati avusese Barcelona pana atunci. Ca sa nu ma mai lungesc, Daniel vrea cu tot dinadinsul sa afle ce s-a intamplat cu misteriosul Julián Carax, asa ca incepe sa isi bage nasul unde nu-i fierbe oala, dezgroapa secrete de mult ingropate, zgandareste oameni pe care ar fi trebuit sa-i lase in pace, ba mai si incaseaza un glont, ca la final cei rai sa fie pedepsiti, misterul dezlegat si el salvat.

Stiu, stiu, romanele de genul asta nu prea au cum sa fie realiste, dar spre deosebire de Vanatorii de zmeie, care si cartea aia spre sfarsit a fost cat se poate de telenovelistica, asta nu m-a prins de la inceput; am citit-o mai mult ca deja apucasem sa trec de jumatate si nu-mi vine sa las cartile necitite dupa atatea pagini. Poate daca as fi citit-o pe la 15-16 ani mi-ar fi placut intr-adevar 😀

Dar cititi si parerea lui Dragos, care pur si simplu s-a indragostit de cartea asta. Cine stie, poate chiar sunt eu prea acra.

Sora Katiei

Editura Vellant, 2009

In ultimul timp parca am citit numai carti cu copii care mai de care mai psihopati, mai cu probleme, mai… M-am bucurat sa dau peste un personaj-copil care m-a facut sa zambesc, care mi-a dat o stare de bine.

Sora Katiei, copilul din carte, are 14 ani, aproape 15, traieste cu mama ei care este prostituata si cu Katia care este dansatoare intr-un club de noapte. Poate tocmai pentru ca sora Katiei este putin inceata nu poate sa se supere pe cei din jurul sau, iar daca se supara, atunci ii trece repede. Vede mila celorlalti fata de ea, dar nu o deranjeaza asta. Spala, curata, gateste pentru cele doua femei pe care le iubeste nespus de mult. Noi vedem lumea prin ochii ei, dar ea ii vede prin ochii mamei si ai Katiei.

E asa de amuzanta cand foloseste limbajul celor din casa. Nu cred ca e constienta de ce spune; ea ia lucrurile asa cum sunt, nu infrumuseteaza nimic. Daca o aude pe mama spunand ca “barbatii vor doar sa si-o traga”, la momentul potrivit sora Katiei repeta vorbele ei. Si apoi cum sa nu te induioseze o asa fetita inocenta intr-o lume asa rea? Mama si Katia se cearta mereu, iar ea trebuie sa faca pe intermediarul intre cele doua.

Nici cand il intalneste pe John Turner, un fel de pastor fara patalma, sora Katiei nu are noroc. Se indragosteste de el, se vad aproape in fiecare zi, ea bea un pahar cu suc de rosii, el o bere, vorbesc putin despre familiile lor si mult despre Dumnezeu – surorii Katiei nu ii plac discutiile despre Dumnezeu – ca in cele din urma sa descopere ca fiecare voia altceva: sora Katiei voia acea apropiere dintre o femeie si un barbat care se iubesc, asa cum ii povestise Katia ca se intampla, pe cand John Turner voia sa-i mantuiasca sufletul.

Si m-am mai bucurat ca se termina cu bine cartea 🙂 Nu as fi vrut sa o vad pe sora Katiei suferind. Iar acum urmeaza sa vad filmul candva, cumva 😀

Memoriile vacutei Mu

Editura Humanitas, colectia Cartea de pe noptiera, 2005

“Nimic nu-i mai natang pe lume ca vaca natanga.”

Mu este o vaca, dar nu una natanga. Nu se rezuma ca suratele ea la a manca, a rumega si a dormi. Nu, nu! Lui Mu ii place sa exploreze pajistile din jurul fermei unde care s-a nascut, este prietena cu rebela cirezii, La Vache qui Rit, si mai are si un Nesuferit, o voce interioara, un Inger Pazitor, un ceva, care mereu o tempereaza si incearca sa o scoata din bucluc.

Si tot Nesuferitul e cel care o indeamna sa-si scrie memoriile. Asa ca Mu, vrand-nevrand, se conformeaza si povesteste despre viata de la ferma, de cum a fugit de acolo si a umblat de nebuna prin munti cu prietena ei si cum a cunoscut-o pe soeur Pauline Bernardette. Acum, la batranete, lui Mu ii merge bine: la couvent are parte de zile linistite, iarba din belsug, caci soeur Pauline o iubeste mult de tot si pentru Mu ar fi in stare sa coseasca toti Pirineii! Singurele probleme existentiale pe care Mu le are sunt legate de conditia ei de vaca. De ce e vaca si nu e cal? De ce vaca si nu pisica? Iar Nesuferitul incearca din nou sa o impace, sa ii explice care sunt partile bune a vietii de vaca.

Tare simpatica a fost cartea asta. Uite ca se poate scrie ceva fain si din perspectiva unei vaci, atata timp cat vaca nu este una natanga 🙂