„Unde sunt eu, moartea nu este; unde este moartea, nu sunt eu”

Vellant, 2011, traducere din engleză de Ștefania Mihalache

În afară de bunica din partea mamei, care spunea că așteaptă să moară și căreia nu părea să-i fie frică de ce o așteaptă dincolo, nu mai știu pe nimeni care să fie atât de zen când e vorba de moarte. Eu urăsc să merg cu mașina tocmai pentru că nu am încredere în șoferi și, de multe ori, am impresia că acel drum va fi și ultimul.

Nu știu cât mă afectează frica asta de moarte, nu știu dacă mă împiedică să fac anumite lucruri sau dacă, fără să-mi dau seama, îmi controlează anumite aspecte ale vieții, dar un lucru e clar: nu sunt singura care suferă de așa ceva. În 236 de pagini, Yalom povestește despre pacienți de-ai lui care s-au confruntat, și încă se confruntă, cu aceeași problemă. Nu e un subiect plăcut, ba uneori aveam impresia că o să mă sufoc dacă mai citesc un singur rând, dar în cele din urmă m-am relaxat și, zic eu, am reușit să rămân și cu câteva învățăminte.

Până la urmă cum ne afectează frica de moarte? Pe unii nu îi lasă să facă tot ce își doresc, dimpotrivă, pe alții îi împinge la cele mai nebunești lucruri, iar alții încearcă să lase ceva în urmă, încearcă să nu fie uitați. Dar, indiferent în care categorie te afli, nu trebuie să lași această frică să-ți domine viața.

Evident, fiecare reacționează diferit la o asemenea carte și alege situațiile și ideile care i se potrivesc cel mai bine. Pe mine m-a impresionat cum privea Epicur moartea: atunci când mori, totul se sfârșește. Nu există suflet, nu există viață după moarte, totul se termină. Iar din moment ce totul se termină, înseamnă că nu mai „știi” ce se întâmplă cu cei pe care-i lași în urmă. Nu ești responsabil de cum primesc ceilalți moartea ta, de ce se întâmplă cu corpul tău, cu lucrurile tale. Am răsuflat atât de ușurată citind paragrafele respective! Mi se pare atât de liniștitor să mă gândesc la un mare nimic, să cred că odată ce am murit am scăpat de tot și de toate, că nu mai există conștiință, griji, regrete.

Dacă suntem muritori și sufletele noastre nu supraviețuiesc, insista Epicur, atunci nu avem de ce să ne temem în privința vieții de apoi. Nu vom avea conștiință, nici regrete pentru viața pe care am pierdut-o, nici motive să ne temem de zei. […]

Epicur postulează că moartea nu înseamnă nimic pentru noi, pentru că sufletul e muritor și se dispersează în momentul morții. Ceea ce este dispersat nu poate să perceapă, și ceea ce nu poate fi perceput nu reprezintă nimic pentru noi. Cu alte cuvinte: unde sunt eu, moartea nu este; unde este moartea; nu sunt eu. […]

Îmi place de Yalom pentru că se ferește de rețete universal valabile. Totul se bazează pe observații și pe cazuri concrete, dar nu încearcă să le aplice tuturor și în orice situație. El le prezintă așa cum le-a întâlnit și își lasă cititorii să aleagă ce li se potrivește. Ce diferență enormă între modelul ăsta și self-helpurile alea scârboase care susțin sus și tare că dețin adevărul suprem și că dacă le urmezi sfaturile o să îți găsești un iubit, o să ai o naștere perfectă, o să devii o femeie de succes, o să crești niște super copii, o să ai o viață per-fec-tă! Pe naiba!

Și am mai observat încă o chestie: trebuie să fii într-o anumită stare de spirit ca să citești și să reacționezi la astfel de cărți. Poate că în urmă cu un an aș fi ridicat neîncrezătoare din sprânceană dacă cineva mi-ar fi recomandat cartea asta. Acum însă învăț să fiu mai tolerantă și mai receptivă. Poate că înainte un pasaj de genul

Nicio schimbare pozitivă nu se va produce în viața voastră atâta timp cât vă agățați de gândul că motivul care vă împiedică să trăiți se află în afara voastră. Atâta timp cât plasați responsabilitatea în totalitate pe umerii celor care vă tratează nedrept – un soț necioplit, un șef pretențios și care nu vă încurajează, gene deficitare, constrângeri imposibil de evitat -, atunci situația voastră va rămâne în impas. Voi și numai voi sunteți responsabili pentru aspectele esențiale care vă marchează viața, și numai voi aveți puterea să le schimbați. Și chiar dacă vă confruntați cu limitări exterioare majore tot aveți libertatea să alegeți diferite atitudini față de aceste limitări.

m-ar fi enervat și m-aș fi gândit că e foooarte ușor să spui asemenea lucruri, dar ia să văd cum le pune în practică. Acum am învățat să accept că 99% dintre lucrurile care mi se întâmplă țin de mine și doar de mine; că nu are rost să caut vinovați în afară, nici să aștept ca alții să ia decizii în locul meu. În continuare mi se pare că o asemenea responsabilitate apasă greu pe umerii mei, dar îmi dă și un sentiment incredibil de libertate. Ce poate fi mai plăcut decât să fii propriul tău stăpân?

Cât despre frica de moarte… încă nu pot să o controlez mereu, dar mă străduiesc 🙂

(A scris și Raul despre carte.)

La grămadă

Humanitas, 2008

Cartea asta, pe care mi-a împrumutat-o Andreea, a avut parte de un ghinion fantastic! În prima zi când am luat-o în drum spre muncă, m-a prins ploaia prin parc și m-am trezit că s-a udat și cartea. Apoi, peste câteva zile, în timp ce ieșeam din metrou, am băgat cartea direct în banana puțin prea coaptă pe care o aveam în geantă… De obicei sunt foarte atentă cu cărțile pe care le împrumut de la alții, dar acum nu știu ce s-a întâmplat. Bad mojo!

Într-un fel mi se pare că ghinionul ăsta se leagă de ghinionul personajelor din carte. Din cercul intelectualilor care se întâlnesc seara la vin, mulți simt că se pierd în slujbe mărunte, în iubiri care-i țin pe loc, în căsnicii nefericite și nu își pot împlini dorința de a scrie, de a studia, de a publica. Existența asta omenească este ca o povară – toți vor ceva de la ei, toți le spun cum să trăiască, la ce să aspire, unde să lucreze -, dar nu se pot desprinde de ce se întâmplă în jur ca să își împlinească menirea.

Introspecția mi s-a părut cât se poate de bine-venită. Mi-a adus aminte de Jeni și al ei jurnal, în care am citit pentru prima dată despre această generație chinuită. Mulți glorifică interbelicul, dar cei de atunci nu știau cum să scape de povara vremurilor în care trăiau. Mă gândesc dacă nu cumva ni s-au bagatelizat visurile: dacă ei visau să facă lucruri mărețe, să creeze, noi visăm să… fim fericiți, indiferent ce înseamnă asta. Și chiar dacă e greu să fii fericit, uneori tot mi se pare puțin 🙂

Angry Robot, 2011

Vai, ce m-a amuzat cartea asta! Recunosc că și IRL am o afinitate pentru pămpălăi, dar Chesney m-a dat gata! Imaginați-vă un tip pe care mulți îl consideră autist, care a fost crescut de o mamă super religioasă și în fața căreia nimeni nu cuteza să se răzvrătească și care se simte bine doar când este în lumea cifrelor. Ei bine, tipul ăsta puțin șui invocă din greșeală un demon care insistă că odată invocat, trebuie să încheie un pact și să-i ia sufletul. Încă de mic Chesney a auzit povești despre ce loc groaznic e iadul, așa că refuză cu încăpățânare orice fel de pact. Iar de aici până la greva care se declanșează în iad nu e decât un mic pas. Mi s-a părut foarte ingenioasă ideea grevei: păcatul există din timpuri imemoriale, nu? Rolul demonilor e să-i ducă pe oameni în păcat, iar în zilele noastre e foarte ușor să păcătuiești. Demonii sunt tot atâția ca la început, ceea ce înseamnă că trebuie să lucreze mult mai mult ca să facă față numărului din ce în ce mai mare de damnați. Iar când Chesney refuză să semneze pactul, ei văd în asta o șansă să se facă auziți de Satana și să ceară condiții mai bune de muncă. Cum? Simplu: nelucrând demonii, oamenii nu păcătuiesc. Fără lăcomie, invidie, ură și alte asemenea sentimente, oamenilor nu le mai vine să păcătuiască, devenind dintr-odată apatici, lipsiți de orice dorință. Așa că lui Chesney nu-i rămâne decât un singur lucru: să semneze naibii pactul! :))

Editura Trei, colecția Psihologie practică, 2010, traducere din franceză de Delia Șepețean Vasile

Nu m-a prins dintr-odată dragul de copii, dar sunt câteva lucruri pe care vreau să le lămuresc pentru copilul din mine. Am înțeles că Françoise Dolto chiar știe despre ce vorbește, așa că am început cu ea.

Cărțulia de față mi-a deschis ochii în multe privințe, dar e ciudat să compari modul în care vezi cum majoritatea părinților își cresc copiii și cum spun specialiștii că ar trebui să-i crească. Dolto s-a axat foarte mult pe limbaj și a dat exemple de multe cazuri în care situația copiilor s-a îmbunătățit după ce au vorbit despre problemele lor. Și cu asta sunt și eu de-acord: din moment ce vorbești despre ceva, ești conștient de acel ceva și poți să găsești un mod de a rezolva problema.

În schimb, am fost surprinsă să aflu că ea recomanda ca părinții să le spună copiilor doar adevărul: că bunica a murit, nu că e în vacanță, că s-au născut cu o dizabilitate și că nu sunt la fel ca ceilalți copii și că le va fi greu în viață, dar că împreună o să treacă peste orice obstacol, că părinții au divorțat pentru că nu se mai înțeleg, dar asta nu înseamnă că nu îl iubesc în continuare etc. Sunt așa multe lucruri pe care le intuim când suntem mici, pe care pur și simplu le știm, dar Dolto insistă că trebuie să le și auzim, indiferent de cât de mici suntem. Și mai dă un sfat foarte de bun-simț, dar pe care mulți îl ignoră: copiii trebuie lăsați în pace. A, nu ți-e foame, foarte bine, o să mănânci când simți că ai nevoie. Nu îți place să mergi la dans/înot/balet/fotbal, bine, poate găsim altă activitate care să-ți placă. Copiii nu trebuie să facă lucrurile pe care părinții lor n-au avut șansa să le facă, ci trebuie lăsați să-și aleagă singuri interesele, sporturile, lucrurile care le fac plăcere. Dar asta nu înseamnă că trebuie să fie răsfățați. Nici vorbă! Dar una e să îi obligi să facă ceva care nu le place doar pentru a-ți satisface ție, părintelui, o dorință neîmplinită, și alta e să-i lași să devină mici tirani pe care să-i servești 24/7.

Spre deosebire de nevoi, dorințele pot fi rostite și satisfăcute la modul imaginar. Nevoile sunt necesare pentru supraviețuire, pentru sănătate, pentru corp. Nu mă refer numai la nevoile care aduc ceva: a mânca corespunde nevoii de a lua; dar există și nevoia de a face, adică de a îndepărta urina sau excrementele, ca și nevoia de a îndepărta murdăria prin spălat. Copiii simt foarte bine acest lucru și, chiar dacă nu sunt obligați să se spele, vor fi întotdeauna curați dacă li se dă acest exemplu când sunt mici. […] acesta va reuși să facă singur tot ce valorizează în propriii săi ochi și îl va face să fie la fel de plăcut ca și toate acele persoane care îi plac lui.

Joi dimineață o să fiu deja în Germania. Mi-am luat o lună de concediu ca să am timp să îmi văd prietenele și să străbat Berlinul la pas, nu doar cu bicicleta, ca data trecută. Poate că o să am chef să mai scriu, poate că nu, dar în orice caz, o să încerc să citesc cât pot de mult.