Meine russischen Nachbarn

Wilhelm Goldmann Verlag, 2009

Cât mă bucur când citesc ceva în germană și văd că încă n-am uitat limba, că îmi aduc aminte cuvinte și reguli gramaticale, că, oricât m-am înverșunat prostește să n-o învăț, tot s-a prins de mine.

Nu sunt la prima întâlnire cu Wladimir Kaminer și trebuie să recunosc că Russendisko nu mi-a plăcut la fel de mult ca Alle meine Katzen, scrisă de soția lui, Olga. (Evident, vorbim de o carte cu/despre pisici – orice altceva ar fi trecut din start pe locul al doilea. :D)

Însă Wladimir și-a luat revanșa cu Meine russischen Nachbarn. Nu cunosc nici un rus în carne și oase, dar mi-ar plăcea să beau un păhărel sau două de vodcă cu Andrej și Sergej, vecinii lui Kaminer. Sunt un fel de Dumb and Dumber, care intră în tot felul de situații incredibile (și de multe ori amuzante).

De exemplu, Andrej locuia și lucra de un an în Germania, dar, în afară de o frază pe care o știa de la radio, nu vorbea deloc germana. Cursurile de limbă i se par o pierdere de vreme – vrea o alternativă mai rapidă. Așa că Andrej plătește 159 de euro ca să învețe germana prin hipnoză. Germana prin hipnoză :))

Asta nu ar trebui să mă mire, având în vedere că tatăl său susține că, la o nuntă în Tașkent, a cântat pe scenă alături de John Lennon. Și, după spusele lui, atunci a compus Lennon All you need is love.

Sergej nu e nici el mai prejos: primește o înștiințare din partea poliției rutiere și are impresia că e scrisă în versuri, așa că ține musai să le răspundă pe același ton:

Bezüglich Ihres Schreibens, das ich bekam, möchte ich mich beschweren lam lam lam. Der Brief gibt keine Antwort, wie es dazu kam, dass ich mit 0,26 Promille zwei Stunde in Handschellen lam lam lam. […]

Iar astea sunt doar câteva întâmplări minore.

Nu știu când o să mai am timp să mai citesc ceva în germană (probabil abia în iunie, după ce termin cu disertația), dar cred că încetul cu încetul o să ajung cel mai mare fan român al lui Kaminer 🙂

Advertisements

Fitzgerald & Mateiu

Nu știu cum de am citit două cărți de povestiri una după alta. Încerc mereu să le alternez: o carte în engleză, una în română, rar câte una în germană, poate chiar o carte de non-ficțiune. Dar, după ce am terminat cele câteva povestiri de Fitzgerald și iar nu știam de ce să mă apuc, mi-am adus aminte de mult lăudata carte a lui Mihai Mateiu și mi s-a părut o alegere cât se poate de potrivită. Mateiu nu e Fitzgerald, dar cred că e pe drumul cel bun 🙂

Penguin, 1996

Fitzgerald e la fel de minunat și când scrie povestiri. E fascinant cât de mult a putut să scrie despre flappers și despre petreceri, despre muzica nebună a anilor ’20 și despre bărbați chipeși și bogați. Acum stau și mă gândesc dacă m-am îndrăgostit de acea perioadă datorită lui sau dacă m-am îndrăgostit de el pentru că descria acea perioadă…

Cu adevărat surprinsă am fost de povestirea The Diamond as Big as the Ritz – nu mă așteptam la ceva atât de fantastic din partea lui. Când un personaj spune că tatăl lui este cel mai bogat om din lume pentru că are un diamant mai mare decât Hotelul Ritz, am pufnit și am zis „da, sigur!”. Apoi s-a dovedit a fi adevărat: familia lui descoperise un munte care ascundea cel mai mare diamant din lume. Povestea e destul de ciudată, dar se înscrie în tipicul lui Fitzgerald.

‘I never noticed the stars before. I always thought of them as great big diamonds that belonged to someone. Now they frighten me. They make me feel that it was all a dream, all my youth.’
‘It was a dream,’ said John quietly. ‘Everybody’s youth is a dream, a form of chemical madness.’
‘How pleasant then to be insane!’

Cel și cel mai mult mi-a plăcut Bernice Bobs Her Hair. (O puteți citi aici.) Ah, cât de docilă pare Bernice și ce final neașteptat are povestirea! Iar Marjorie, verișoara lui Bernice, o fi ea cea mai populară fată și toți tipii vor să danseze cu ea, dar e o nesuferită și jumătate! Chiar dacă o ajută pe Bernice, tot ea îi forțează mâna și din cauza ei ajunge Bernice să se tundă bob, să renunțe la pletele ei minunate, singurul lucru cu adevărat deosebit la ea. Dar se răzbună ea cu vârf și îndesat!

‘Don’t you think common kindness…’
‘Oh, please don’t quote ”Little Women”!’ cried Marjorie impatiently. ‘That’s out of style.’
‘You think so?’
‘Heavens, yes! What modern girl could live like those inane females?’
‘They were the models for our mothers.’
Marjorie laughed.
‘Yes, they were – not! Besides, our mothers were all very well in their way, but they know very little about their daughters’ problems.’

Celelalte trei povestiri sunt drăguțe, dar atât. Sunt convinsă că atunci când o să citesc cartea asta o să am noi revelații în ceea ce privește proza lui Fitzgerald, dar mereu mă întristez când îmi aduc aminte că a fost nevoit să scrie povestiri ca să aibă din ce trăi și ca să îi poată face viața la sanatoriu mai bună Zeldei.

Casa de pariuri literare, colecția Minutar, 2011

Sunt de-acord cu recenziile pe care le-am citit despre cartea lui Mihai Mateiu: povestirile sunt faine, dar de ce sunt așa puține? Vorba aia, nu-ți ajung nici pe-o măsea… 🙂

Am trecut de la Fitzgerald, care are un stil destul de încărcat, la ceea ce mi s-a părut a fi un minimalism foarte bine dozat. Majoritatea povestirilor lui Mateiu par scene dintr-un film: intri direct în acțiune, nu știi prea multe despre personaje, iar finalul este mereu deschis.

Marea surpriză mi-a plăcut mult de tot, are la bază o idee năstrușnică. Și, într-adevăr, ce surpriză să descoperi că bătrânii care trăiesc ascunși sunt chiar… eh, dar nu pot să vă stric surpriza 😀 Apoi când am citit Moș Crăciun nu m-am putut opri din chicotit când săracul bărbat deghizat în Moș primește o mamă de bătaie de la niște bețivi. El nu făcuse nimic ca să-i provoace, dar poți să știi ce nu le-a plăcut bețivilor de l-au caftit? Aproape are potențial mare: îmi imaginez un roman în care băiatul merge în continuare la pescuit pe malul Mureșului, mama lui își găsește alți și alți iubiți, Raluca (colega lui de bancă) se îndrăgostește în vacanță de un alt băiat din clasă și el suferă din cauza asta etc. Un alt fel de Rege alb.

Dar o nemulțumire tot am: de ce un volum așa de mic?

Urmează altul mai consistent? Eu așa sper!

Cinci minute pe zi

Casa de pariuri literare, colecția Minutar, 2011

Nu știu de ce n-am scris despre cărțulia asta imediat de cum am terminat-o, mai ales că mi-a plăcut la nebunie. Timp de câteva zile, în metrou și uneori înainte de cursurile de escaladă, m-am amuzat cu povestirile Laviniei.

M-am bucurat când am văzut că e o carte girlie, că personajul principal (mie mi s-a părut că e vorba de ipostaze diferite ale aceluiași personaj) e o fată în care m-am regăsit: pasionată de fotografie, cu iubiți care vin și pleacă (ehe, asta a fost demult), cu părinți cicălitori, traducătoare (I’m working on that), puțin timidă – mi-a fost atât de ușor să mă pun în pielea ei!

Povestirile sunt într-adevăr scurte, se citesc și în mai puțin de cinci minute (unele), dar sunt delicioase. Sau, mă rog, având în vedere că tipa e puțin obsedată de greutate și că încearcă să slăbească și e mereu atentă la ce mănâncă, aș putea zice că sunt ca o tabletă de ciocolată cu chili: amăruie, deci nu îngrașă, puțin iute, deci te ține în priză.

Unele situații descrise în carte m-au amuzat până la lacrimi, cum ar fi tabăra de fotografie în natură la care se înscrie tipa, iar după ce plătește jumătate din taxă află că de fapt este vorba de nud în natură, iar când ajunge acolo e singura fată, restul sunt bărbați care mai că nu salivează în timp ce pozează din toate unghiurile posibile o tipă goală…

Dar ce mi-a plăcut cel și cel mai mult a fost modul în care se termină fiecare povestire. La început mi se părea că e sfârșitul e prea sec, prea brusc, „cuuum, chiar așa se termină?!”,  apoi am ajuns să apreciez mult acele finaluri. Încercam să-mi imaginez ce ar mai urma, dar mi-am dat seama că e perfect cum se termină, că de fapt nu vreau nici o continuare, că nu s-ar putea încheia mai bine.

Am mai pățit-o o dată cu o întâlnire pe nevăzute sau cum se zice, o prietenă de-a mamei avea un fin, student la medicină, un tip liniștit (mama zice că așa și trebuie, bărbatul să fie un mototol, ca să faci tu ce vrei din el, ăsta era proverbul ei preferat, nu știu dacă se potrivește în context, în fine, mama credeam că se pricepe la bărbați, lol), când m-a sunat ăsta prima dată, Cosmin sau așa ceva, din background se auzeau găini și ceva străchini răsturnate și doar îmi spusese că locuiește în oraș. Am stabilit să ne întâlnim în după-amiaza următoare la o intersecție, lângă o sifonărie, nu era departe de unde stăteam. Mama a zis că pleacă mai repede de la serviciu și vine și ea să-l vadă, murea de curiozitate, să vedem pe cine trimite Nuți, era și o stație de tramvai acolo, mă fac că stau în stație și aștept. Pe mine mă îmbrăcase frumos, scrobită toată și cu pantofi albi și el venise în pantaloni scurți și papuci. Era de fapt student la medicină veterinară, nu chiar același lucru, mi-a povestit cum spălau grajduri în orele de practică. A propus să ne așezăm undeva, eu am zis să luăm înghețata din mers, și după aia ne-am plimbat înspre casa mea, unde, în fața porții, mi-a zis să-l mai sun.
Nu din disperare făceam asta, numai că aveam multe femei binevoitoare în familie, iar eu sunt mult prea lipsită de energie pentru a mă împotrivi, așa, în viață în general.

Iar pentru o editură formată din doi oameni, Casa de pariuri literare scoate niște cărți tare faine – de la copertă până la font, de la format până la hârtie.

Trei cărți și o inițiativă lăudabilă

Într-o lume ideală aș avea destul timp ca să citesc o carte la două-trei zile și să scriu despre ea. În lumea în care trăiesc, mă trezesc la 7, merg la serviciu până la 17, iar luni, miercuri și vineri mai petrec două ore (fără a mai contabiliza și drumul) cățărându-mă pe pereți – la propriu. Sunt foarte încântată de această nouă pasiune și mă bucur că măcar acum, în ceasul al treișpelea, m-am apucat de un sport. În schimb, citesc mai puțin, mai dezorganizat, mai pe fugă. Poate o să găsesc la un moment dat echilibrul între serviciu – cățărat – citit – timp pentru mine, dar până atunci o să o țin dintr-un heirupism într-altul.

Lăsând văitatul la o parte, în ultima lună am citit trei cărticele pe care vreau să le consemnez pe blog. Să încep deci cu începutul.

Penguin, 2002

Aventurile lui Adrian continuă. Dacă la 13 3/4 ani viața i se părea grea, problemele lui erau cele mai importante și grave, la 15 ani totul e și mai complicat, mai ales când află că mama lui e însărcinată, iar fosta amantă a tatălui său tocmai a născut. În plus, Pandora, iubita lui, nu prea știe ce vrea – ba se despart, ba se împacă. Un lucru e cert însă: nu vrea să pună capăt suferințelor lui Adrian și să facă sex :))

Adrian e la fel de adorabil ca înainte. Îmi place tare mult de puștiul ăsta cu crize existențiale și cu suflet mare. Nu pot să nu râd de aerele lui de intelectual, dar și de naivitatea lui. De-abia aștept să mai crească un pic nepotul meu și să-i fac cunoștință cu Adrian. Sunt convinsă că o să se înțeleagă de minunte, mai ales că D. vrea să devină om de știință 😀

It’s all a big waste of time, though, because intellectuals like me don’t need qualifications to get jobs or worldly success: it just comes automatically to us. It is because of our rarity value. The only problem is getting influential people to recognize that you are an intellectual. So far nobody has recognized it in me, yet I have been using long words like ‘multi-structured’ in my daily intercourse for ages.

Art, colecția Prima dată, 2011

Asta e prima mea carte din colecția Prima dată 😀 Sincer, mă așteptam la o antologie mai drăguță, mai practică (să stau cu creionul și cu caietul în mână și să notez titluri pe care le-am ratat și pe care mi-ar plăcea să le citesc chiar și acum), dar mulți dintre autorii textelor mi-au dat impresia că nu au luat în serios tema propusă. Pot să număr pe degetele de la o mână textele care mi-au plăcut, care mi s-au părut că au ce căuta aici. Sau poate că nu sunt eu așa de hip și open-minded ca să accept că într-o antologie despre „prima mea carte” poți să bați câmpii cât vrei și să atingi subiectul doar tangențial.

Din punctul ăsta de vedere, vă recomand mai degrabă Care-i faza cu cititul?, o carte frumoasă, frumoasă, cu texte drăguțe și cu multe recomandări bune.

 

Back Bay Books, 2011

Nici cartea asta nu m-a încântat. Sunt povestiri de câteva pagini, sau oare să le zic fabule?, în care toate animalele o sfârșesc rău. David Sedaris este necruțător cu personajele sale. Știu că fabulele au scopul de a îndrepta un anumit comportament, o anumită pornire, dar eu cred că lui Sedaris nu-i place natura umană. Da, există lăudăroși, egocentrici, aiuriți, fraieri, răutăcioși, jigodii, dar vorba aia, să arunce el primul piatră dacă e fără de păcat… Nu mi-au plăcut niciodată cei care arată cu degetul și se cred mai buni decât ceilalți – mi se pare o atitudine de rahat. Și tocmai asta mi se pare că face Sedaris în povestirile lui: îi judecă pe ceilalți, îi taxează, îi face de râs, iar apoi îi pedepsește. Bleah!

 

Trecând la ultimul punct de pe lista de azi, dacă nu ați aflat deja, cei de la Editura All au o campanie foarte faină: vALLuntar. Pe scurt: voi citiți cărțile lor, le recenzați, iar cei de la editură le transformă în ore de voluntariat. Fain, nu? Puteți să citiți mai multe la ei pe blog. Eu zic să vă înscrieți și să le dați cât mai mult de muncă!

 

Votca-Cola

Editura Curtea Veche, colecția Byblos, 2007, traducere de Denisa Fejes

Nu știu cine sau ce m-a convins să cumpăr cartea asta, dar sigur nu a fost descrierea „un Trainspotting à la russe”. Nu mi-a plăcut deloc, deloc filmul respectiv și nu mă dau în vânt după povești cu drogați & sex.

Săptămâna trecută, după aproape patru ani de când am cumpărat cartea, am luat-o dintre celelalte zeci de cărți necitite și am început să o răsfoiesc cu scepticism. Apoi, când mi-am dat seama că nu o să fie așa de hard pe cât mă așteptam, am citit-o.

Nu mi-a venit să cred ce mult m-am regăsit în cartea asta, în personajele ei. Parcă eram din nou în liceu și eram îndrăgostită de tipul ăla din a X-a A (eu eram a VIII-a) și mergeam aproape în fiecare pauză să vorbesc cu colegele lui, sperând că o să mă observe. Evident, m-a ignorat complet. Apoi mi-am adus aminte de vacanțele de vară când mergeam seară de seară la aceeași terasă, beam bere ieftină și eram ultimii care plecau de acolo.

Povestirile din Votca-Cola sunt pline de adolescenți, iubiri, dezamăgiri și mult alcool. O singură povestire nu am fost în stare să termin pentru că mi s-a părut prea scârboasă. Era despre niște oameni verzi care arătau îngrozitor și care omorau alți oameni – brrrr. Pe celelalte le-am citit cu sufletul la gură să văd dacă Mașka o să îl impresioneze pe Sablin, dacă Valerocika o să găsească un mod de a se răzbuna pe puștii care l-au bătut crunt de două ori, dacă… Ah, ce dor mi-e de vremurile în care aveam și eu probleme 🙂

– Uite, și acest Song for Lovers. Probabil așa li se întâmplă întotdeauna amanților. Vine, nu vine, pune muzică, nu pune. La MTV l-au tradus Cântec pentru îndrăgostiți. Dar cântecul este despre amanți. N-au tradus bine.
– Și care-i diferența?
– Îndrăgostiți înseamnă soț și soție. Asta așa, vulgar exprimat. Pe când amanții se află într-o situație ilegală…
– Nu sunt cu nimic datori unul altuia?
– Da, răspunse Oleg zâmbind și-și aprinse o țigară. În general, oamenii nu sunt datori cu nimic unul altuia.

Russendisko

Goldmann, 2002

Dacă tot mi-au plăcut așa de mult povestirile Olgăi Kaminer, vio s-a gândit că e timpul să mai pun mâna pe o carte în germană, așa că mi-a trimis Russendisko, scrisă de soțul Olgăi.

Povestirile mi se par mai OK de citit în germană: sunt ușor de urmărit, nu îmi fac probleme că o să pierd firul acțiunii și, cel mai important, nu îmi pierd răbdarea. Așa că m-am bucurat când am văzut că Russendisko e alcătuită din povestiri de cel mult trei pagini. Daaar, eu cred că povestirile astea au apărut prin ceva ziare, reviste etc., pentru că în multe dintre ele se repetau aceleași lucruri: cum a emigrat Kaminer din Rusia în Germania, la începutul anilor 1990. Hai o dată, hai de două ori, dar sigur menționează asta în mai mult de cinci povestiri.

În rest, toate bune și frumoase. Kaminer povestește despre tot felul de întâmplări prin care au trecut el și prietenii lui ruși. Seri de Russendisko, povești despre mama lui care călătorea în țări străine numai cu autocarul, cum a jucat el în filmul Stalingrad, despre cum a pierdut o zi uitându-se la MTV încercând să își formeze o părere despre Jugendkultur (cultura tinerilor), doar ca să afle la sfârșitul serii că la emisiunea la care era invitat urma să vorbească despre Judenkultur (cultura evreiască) :))

Multe dintre povestiri mi s-au părut amuzante, așa că a fost o experiență cât se poate de plăcută și de educativă 😀 Dar, trebuie să recunosc, tot mai mult mi-au plăcut povestirile soției lui 🙂

Ich ließ aber nicht locker und untersuchte die Lage weiter. Von Tag zu Tag erfuhr ich mehr. Die Chinesen aus dem Imbiss gegenüber von meinem Haus sind Vietnamesen. Der Inder aus der Rykestraße ist in Wirklichkeit ein überzeugter Tunesier aus Karthago. Und der Chef der afroamerikanischen Kneipe mit lauter Voodoo-Zeug an den Wänden – ein Belgier. Selbst das letzte Bollwerk der Authentizität, die Zigaretteverkäufer aus Vietnam, sind nicht viel mehr als ein durch Fernsehserien und Polizeieinsätze entstandenes Klischee.

Cei dintâi și cei de pe urmă

Editura Humanitas, colecția Cartea de pe noptieră, 2008, traducere de Gabriela Russo

Îmi plac cărțile cu povestiri. Îmi plac și romanele care nu au capitole kilometrice sau care au pauze între secvențele din capitole. Mi-e mai ușor să spun „citesc până la pauză/ capitolul următor/ până termin povestirea și mă culc” decât „hmm, mai am 15 pagini până termin capitolul ăsta, hai să văd unde m-aș putea opri”. Apreciez deci faptul că povestirile sunt… practice 🙂

Până acum am lăsat neterminate foarte puține cărți, printre care și una cu povestiri de Hrabal. După I Served the King of England, povestirile respective mi s-au părut așa de nehrabaliene. Am fost foooarte dezamăgită. Cei dintâi și cei de pe urmă era să intre și ea la categoria cărților neterminate. Nu pentru că e o carte proastă, nu pentru că am urât cu pasiune povestirile respective, ci pentru că mi s-a părut cât se poate de plată, uniformă, nu avea nimic special, nici nu știu cum să îi spun. Mai citisem Minciunile femeilor de Ludmila Ulițkaia și nici cartea aia nu mi-a rămas în minte.

Povestirile mi s-au părut prea simple. Parcă erau niște descrieri plictisitoare și atât. Niște liste de cumpărături. Da, liste de cumpărături: mere, pâine, ouă, mâncare pisică, roșii etc. S-au dus, s-au întâlnit, și-au tras-o, au avut un copil, el bea, ea plângea, s-au despărțit, copilul a ajuns doctor. Cam așa ceva. Nu tocmai genul meu de ficțiune.

Au fost totuși două povestiri care mi-au plăcut. Într-una din ele trei prietene se îmbată crunt și după ce se plâng de soții/ amanții alcoolici pe care-i iau, ajung la concluzia că fără ei nu se poate. Iar în cealaltă povestire un moș nu știe cui să-i lase averea, așa că organizează o serie de interviuri la care sunt invitați toți potențialii moștenitori. Al naibii moș! :))

Cred că m-am lămurit cum stă treaba cu Ulițkaia. O las celor care s-au săturat de înflorituri și „povești ca-n cărți” și vor ceva mai aproape de realitate. Eu vreau, în continuare, ca ficțiunea mea să fie frumoasă.