Toate numele

Polirom, colecția Top 1o+, 2011, ediția a III-a, traducere din portugheză de Mioara Caragea

Saramago nu m-a dezamăgit până acum (bine, Anul morții lui Ricardo Reis, carte pe care am început-o, dar n-am reușit să trec de pagina 30, nu se pune pentru că nu am citit Pessoa). Deși Terorista spune că Toate numele i-a plăcut cel mai mult dintre romanele lui Saramago, pentru mine Eseu despre orbire rămâne pe primul loc, deși mai am încă mult de citit ca să pot spune că „l-am citit” pe Saramago.

Oricum, îmi place că este un autor constant. Am regăsit în cărțile lui același stil dens, aceleași propoziții kilometrice, aceleași lumi întunecate. Până acum n-am mai dat peste un autor ale cărui distopii să-mi placă mai mult. Saramago are o imaginație așa de dark, așa de ciudată și minunată în același timp. Își închipuie lumi și situații pe care nici cu gândul nu le gândești și le descrie atât de bine, încât te transpune cu totul în carte.

Domnul José, personajul principal din Toate numele, este un umil funcționar din Arhiva Generală, locul în care se înregistrează și se păstrează tot ce are legătură cu numele persoanelor: nașterile, căsătoriile, divorțurile și morțile. Munca de la Arhivă este foarte bine împărțită: „ […] registratorii sunt obligați să lucreze fără întrerupere de dimineața până seara, în timp ce inspectorii muncesc din când în când, subșefii numai foarte rar, iar conservatorul aproape niciodată.” Registratorii înregistrează numele, le cataloghează, iar, când e nevoie, mută dosarele morților în partea din spate a Arhivei, care trebuie mereu mărită deoarece numărul morților crește și nu mai au loc de depozitare. De fapt, partea destinată morților e așa de mare, încât s-au format adevărate cotloane printre dosare, iar după ce un cercetător s-a rătăcit în acel labirint sumbru și l-au găsit după câteva zile mai mult mort decât viu, conservatorul a ordonat ca nimeni să nu mai intre în partea morților fără un fir al Ariadnei.

Domnul José este un bărbat liniștit, conștiincios, cu o viață monotonă. Dimineața pleacă la slujbă, seara se întoarce în casa lui care e de fapt o anexă a Arhivei, nimic deosebit nu i se întâmplă. Până într-o zi… Domnul José dă din întâmplare peste fișa unei femei și dintr-odată viața lui se schimbă complet. E ușor de presupus ce urmează: domnul José este atât de obsedat să o găsească pe femeie, încât își neglijează slujba, el, care fusese un funcționar-model până atunci, se pune în tot felul de situații periculoase și își trăiește viața mai intens ca niciodată.

Saramago a reușit să transforme un subiect convențional în ceva care să te țină cu sufletul la gură și să-ți mai și dea de gândit pe deasupra… Până la urmă totul se reduce la moarte și la uitare: când moare cu adevărat cineva? Când nu mai există fizic sau când este uitat? Și trebuie să-i uităm pe morți și să le depozităm dosarele în fundul Arhivei, în neorânduială? Și, dacă uităm, de unde ne mai tragem învățămintele?

Cel mai mult mi-a plăcut scena din cimitir, din locul în care sunt îngropați sinucigașii. Domnul José este scandalizat că păstorul mută în fiecare dimineață plăcuțele cu numerele de înregistrare, astfel crucile și plăcile comemorative nu ajung niciodată pe mormintele care trebuie. Răspunsul păstorului m-a dat gata: „Dacă e adevărat, așa cum am convigerea, că oamenii se sinucid pentru că nu vor să fie găsiți, cei de aici, datorită răutății unui păstor, cum ați numit-o, au scăpat definitiv de a mai fi deranjați […].” Câtă dreptate are!

Chiar dacă Toate numele nu m-a impresioant la fel de mult ca Eseu despre orbire sau Intermitențele morții, un Saramago e mereu binevenit.

Cimitirul de piane

Editura Polirom, colecția Biblioteca Polirom, 2010, traducere de Clarisa Lima

Am știut eu bine de ce am tot amânat să citesc cartea asta. Nu pentru că aș fi crezut că nu va fi pe gustul meu, ci pentru că mă așteptam să fie ca Nici o privire, foarte bine scrisă, intensă și cât se poate de apăsătoare. Și chiar așa a și fost.

Cum să nu fie tristă când cei doi naratori, tată și fiu, sunt morți? Primul moare în spital, iar al doilea moare după ce aleargă 30 de kilometri la maratonul de la Jocurile Olimpice din Stockholm (acest alergător nefericit chiar a existat). Viața celor doi este foarte asemănătoare și la fel și stilul de a povesti, așa că de multe ori trebuia să fac o pauză și să stau să mă gândesc cine este cel care povestește: tatăl sau fiul? Am observat asta și în Nici o privire – o anumită ciclicitate a întâmplărilor, aceleași nume purtate de mai multe personaje, aceleași gesturi repetate la anumite intervale de timp etc. Ai impresia că povestea se reia la infinit, cu mici schimbări pe ici, pe colo.

Povestea de familie începuse bine: tatăl lui Francisco (alergătorul) lucra cu unchiul său în atelierul de tâmplărie al tătălui său. Se îndrăgostește nebunește, se căsătorește cu cea pe care o iubește, au patru copii împreună și apoi… Apoi parcă iubirea dispare; nu mai vine acasă imediat după ce termină munca în atelier, ci se oprește pe la cârciumă întâi, se certă cu fiul lui cel mare, o repezește pe soție de față cu copiii – din tinerii îndrăgostiți care erau, ajung să fie doi străini. Îmi imaginez că așa ceva se întâmplă destul de des, dar tot foarte trist mi se pare.

Povestea tristă a căsniciei părinților este urmată de poveștile triste ale căsniciilor copiilor. Marta are un soț care o înșală, Maria are un soț care o bate, Simão pleacă de acasă și nu se mai întoarce, iar Francisco iubește două femei în același timp și nu se poate hotărî pe care să o aleagă.

Nu e nici o diferență între ce s-a întâmplat cu adevărat și ceea ce am deformat treptat cu imaginația mea, în mod repetat, repetat, de-a lungul anilor. Nu e nici o diferență între imaginile tulburi pe care mi le amintesc și vorbele crude, pline de cruzime, pe care cred că mi le amintesc, dar care sunt doar reflexe pe care le formează vina. Timpul, ca un zid, ca un turn, ca o construcție oarecare, face să dispară diferențele dintre adevăr și minciună. Timpul amestecă adevărul cu minciuna. Ceea ce s-a întâmplat s-a amestecat cu ce aș fi vrut eu să se întâmple și cu se mi s-a povestit că s-a întâmplat. Memoria mea nu e a mea. Memoria mea sunt eu distorsionat de timp și amestecat cu mine însumi: cu frica mea, cu vina mea, cu remușcarea mea.

Mie mi se pare că adjectivul „amuzantă” nu avea ce să caute în descrierea făcută de editură cărții. Nu am zâmbit deloc pe parcursul lecturii, dar era cât pe ce să lăcrimez de mai multe ori. E o carte impecabil scrisă, dar atâââât de tristă. Nu mă miră că a luat Premiul Literar José Saramago.

Nici o privire

Editura Polirom, colectia Biblioteca Polirom, 2009

Peixoto-omul e foarte diferit de Peixoto-scriitorul. Peixoto-omul a pupat şi a stat puţin de vorbă cu fiecare persoană în parte care i-a cerut autograful. Are tatuaje, piercing-uri şi adidaşi faini. A fost scriitorul care mi-a plăcut cel mai mult din prima noapte a FILB-ului.

Peixoto-scriitorul este cât se poate de pesimist în Nici o privire. În sătucul de munte, diavolul oficiază căsătoriile şi tot el le spune bărbaţilor că soţiile lor îi înşală. Personajele au aproape toate nume biblice, dar nu sunt nici pe departe la fel de curaţi ca cei a căror nume le poartă. Soţia lui Iosif (pe care normal ar fi trebuit să o cheme Maria, că eu aşa i-am spus de la primele rânduri, dar uitându-mă acum în carte nu îi găsesc numele nicăieri 😦 ) nici vorbă să fie o sfântă, meşterul Rafael se căsătoreşte cu prostituata oarbă, Iosif are o aventură cu soţia lui Solomon. E o lume tare deprimantă.

Singurele personaje care mi s-au părut simpatice au fost cei doi fraţi siamezi, Moise şi Ilie. Uniţi prin unghia de la degetul mic, se obişnuiesc să facă totul împreună. Şi chiar dacă Moise este cel care se îndrăgosteşte de bucătăreasă şi se căsătoreşte cu ea, Ilie îl urmează pe fratele său în noua lui casă. Nici nu s-ar fi putut altfel. Chiar şi în moarte sunt tot împreună.

Şi că tot veni vorba de moarte, cea din carte, spre deosebire de Moartea lui Saramago, este cât se poate de activă, cu menţiunea că predomină sinuciderile. Cartea asta e  tare plină de păcate, remuşcări şi cuvinte niciodată rostite. Uneori atmosfera aia e atât de apăsătoare, de deprimantă, că trebuie să faci o mică pauză, să te gândeşti la floricele şi curcubeie, la orice lucru drăguţ şi frumos.

Mă gândesc: poate că suferinţa e aruncată mulţimii cu pumnul, iar grosul cade pe umerii unora şi puţin sau nimic pe umerii altora.

Mă gândesc: poate că există o lumină înlăuntrul oamenilor, o claritate poate, poate că oamenii nu sunt făcuţi din întuneric, poate că certitudinile sunt o adiere înlăuntrul oamenilor şi poate că oamenii sunt certitudinile pe care le au.

Traducerea mi s-a părut foarte faină, cu o mică excepţie: wtf is şăpcălie?! 😀

Evanghelia dupa Isus Cristos

Editura Polirom, 2003

Uf, ce m-am mai chinuit cu cartea asta. Nu prea am avut cand sa citesc, asa ca a devenit “carte de metrou”, desi tocmai asa ceva nu e. Mi-a placut mai putin decat celelalte doua carti de Saramago pe care le-am citit pana acum (Eseu despre orbire si Intermitentele mortii), dar nici asta nu e de lepadat.

Subiectul e cat se poate de delicat, sa zic asa, pentru un crestin, fie el practicant sau nu. Cand esti obisnuit sa pomenesti numele Domnului cu smerenie si cand esti invatat toate acele lucruri minunate despre Doamne-Doamne, o asa carte iti poate parea, cum s-a si intamplat de fapt, ca fiind o erezie.

Am trecut peste partea cu erezia si am citit cartea ca pe un roman care nu are nimic de-a face cu Biblia, si Biserica, si Dumnezeu, ci in care s-a nimerit ca personajele principale sa aiba nume biblice si atata tot. Trebuie sa recunosc ca romanul lui Saramago este cat se poate de lumesc si, desi nu exclude interventia divinului, tot ce se intampla pe pamant pare tare real, lucrurile chiar “se leaga”, au sens.

Un Iisus-om, un Iisus simplu pion in mainile unui Dumnezeu care vrea sa aiba si mai multi adoratori, care vrea sa isi extinda dominatia asupra lumii intregi, desi stie care e pretul pe care trebuie omenirea sa-l plateasca pentru asta – Inchizitia, cruciadele etc – si Diavolul de care Dumnezeu are nevoie, caci ce ar fi Binele fara Rau?, o carte cat se poate de laica si poate ofensatoare pentru unii, dar care e bine a fi citit ca simpla opera de fictiune, asa cum sunt mai toate cartile.

Eseu despre orbire

Cartea asta m-a lasat fara replica. A fost geniala si, in acelasi timp, grotesca. M-a ingrozit. M-a facut sa plag; sa nu pot citi anumite pasaje; sa visez, la propriu, ca si eu sunt oarba; sa imi fie frica sa inchid ochii, gandindu-ma ca atunci cand i-as deschide as vedea doar o lumina laptoasa; sa ma intreb oare eu ce as face daca as orbi? Sa ma intreb ce e mai bine: sa fii mut, surd sau orb? Sa ma gandesc la lagarele de concentrare si sa plang din nou. Sa ma simt murdara tot timpul si sa fac dus dupa dus. Iar la sfarsit sa ma intreb ce s-a intamplat cu ei dupa, sa incerc sa-mi imaginez, sa fac tot felul de scenarii, dar nici unul destul de bun, iar in cele din urma sa sper ca incetul cu incetul totul va fi iar bine.

Excelenta carte!