Cineva cu care sa fugi de acasa


Editura Niculescu, 2006

Recunosc, am cumparat cartea doar pentru ca mi-a placut titlul. Nici macar nu am citit ce scria pe coperta IV, pur si simplu a trebuit sa o am. Si, culmea, e o poveste despre niste copii putin mai mari – ah, cum vin cartile astea la mine 😀 – deci normal ca mi-a placut!

Totusi, trebuie sa fac cateva precizari: e cliseistico-adolescentino-politista si cu un final pe masura, adica happy ending. M-am simtit ca si cum as citi Ciresarii intr-o varianta mai moderna si cu mai putini ‘eroi’.

Inceputul este de-a dreptul minunat: o goana nebuna pe strazile din Ierusalim, Asaf fugind dupa Dinca, fara sa stie unde va ajunge. Asaf are 17 ani, e pasionat de fotografie si s-a cam saturat de modul in care este tratat de cel mai bun prieten al lui. Clar, nu se mai inteleg. In schimb, ar vrea sa gaseasca o ea care sa-l inteleaga. Dinca e o catea de 9 ani *dupa calculele mele*, un labrador, mai exact, ramasa fara Tamar a ei, de care s-a pierdut cu cateva zile in urma. Si daca tot am ajuns la Tamar, va spun ca ea e o tipa de 16 ani, foarte curajoasa, care are un plan nebun de a-si lecui fratele de dependenta de droguri.

Inainte sa citesc prea multe despre Tamar, ma intrebam ca oare peste ce poveste minunata am dat? Dinca il duce pe Asaf la o calugarita care nu mai iesise de 50 si ceva de ani din “turnul” in care statea. Povestea calugaritei, faptul ca Asaf nu stia nimic despre Tamar – toatea astea mi s-au parut incredibile, citeam cu sufletul la gura. Apoi, dupa ce a inceput sa se lamureasca situatia, am zis cate-un “noah, hai lasa-ma!”, nevenindu-mi sa cred ca o carte care incepuse asa de promitator poate sa abia atatea clisee si sa se transforme intr-una cu intriga oarecum politista. In final, oricat de nerealista mi s-a parut povestea, si oricat m-a enervat sfarsitul ala incredibil de predictibil predictabil, tot nu am putut rezista aventurii de a alerga dupa Dinca prin Ierusalim, de a nu stii unde voi ajunge, de a nu renunta, de a-mi stapanii frica, de a cunoaste o persoana asa speciala ca Tamar.

In timp ce citeam cartea, m-am gandit la filmul August Rush; sunt, intr-un fel, destul de asemanatoare: copii-muzicieni ai strazii, locul in care stau, “protectorul” lor, spectacolele pe care le sustin, viata lor de pe strada. Mie mi-a placut si cartea, si filmul, asa ca le trec pe ambele la recomandari 🙂

Vanatorii de zmeie


Editura Niculescu, 2006

Am primit cartea de Craciun, de la L. Avand in vedere ca avem cam aceleasi gusturi in materie de carti, am stiut de la inceput ca o sa-mi placa. Sau daca nu, macar o sa fie o lectura draguta. Cand ne-am intalnit in vacanta dintre semestre, tot nu apucasem sa o citesc. Nu as fi putut sa merg iar acasa si sa-i spun ca stii, tot nu inca, asa ca saptamana trecuta am scos-o din biblioteca si mi-am incheiat socotelile cu ea.

Meropi spunea intr-un comentariu ca e groaznic de stereotipica. Eu eram inca la prima parte, asa ca habar n-aveam la ce se referea si cum mi se va parea. Un lucru e clar: prima parte este minunata! E asa, ca intr-un basm: Kabul, o casa mare, doi prieteni – Amir si Hassan, povesti, arome si zmeie colorate – multe, multe zmeie.

Apoi totul se destrama in acelasi timp: tradarea lui Amir, plecarea lui Ali si Hassan, invazia sovietica din Afganistan. Incepe exilul lui Baba si Amir in America, descrierea vietii pe care o au acolo, casatoria lui Amir, moartea lui Baba – cat am mai plans!, scrisoarea care-l cheama inapoi in Afganistan. Iar in ultima parte are loc confruntarea cu trecutul, repararea greselilor, impacarea cu sine etc, etc, etc.

Da, ii dau dreptate lui Meropi: ultimele parti sunt, intr-adevar, pline de stereotipii. Povestea isi pierde din credibilitate, tocmai pentru ca prezinta niste situatii care nu ar putea niciodata sa se intample. Cand citesc, mereu imi imaginez personajele si secvente din poveste. Cu cat cartea imi place mai mult, cu atat imi imaginez mai multe lucruri de genul asta si cu atat traiesc mai mult povestea.

Dar, in ciuda tuturor acelor exclamatii de genul hai mai, nici chiar asa! sau noah, nu cred ca se intampla asta!, am reusit sa ma identific cu personajele, sa fiu si eu unul dintre ele. Si am reusit sa plang ingrozitor de mult, si in tren, si pe drumul inapoi spre Bucuresti. Noroc ca ai mei sunt obisnuiti cu izbucniri de genul ala si nu au spus nimic 🙂 Iar tot cu ocazia asta mi-am dat seama ca mai degraba ma impresioneaza un eveniment dintr-o carte decat unul real. Nu, nu vreau sa stiu de ce.

Nu cred ca vreau sa vad filmul. Momentan inca am “filmul” meu in cap, imi plac persoanele si locurile pe care le-am creat singura, nu simt nevoia sa le inlocuiesc. A fost o carte pe care sigur nu o sa o uit, iar acum de-abia astept sa citesc si A thousand splendid suns *ce mult imi place titlul!!!*, ce-a de-a doua lui carte *evident, tot de la L. stiu si de asta :)* Poate am noroc si o gasesc la Anthony Frost 😀