Anii ’90 și bucureștenii

Paideia, 2008

M-am bucurat când am văzut o carte mai bine tehnoredactată și corectată decât Anii ’80 și bucureștenii,  dar după vreo 20 de pagini mi-am dat seama că nu o să fie nici pe departe la fel de interesantă.

Antologia (sau studiul sociologic, nu știu exact cum să-i spun) debutează în forță cu mărturii ale unor mineri care au luat parte la Mineriade. Unele amintiri sunt contradictorii – unii îl acuză pe Cozma, alții spun că nu el ar fi fost organizatorul – până la urmă „executanții” nu știu nici acum cine i-a chemat la București și de ce. În schimb am regăsit și aici povești despre „mineri în salopete curate” care îi urcau pe cei „în salopete murdare” în camioane și îi duceau în diverse părți din București ca să devasteze, să lovească, să sperie „huliganii”. Mulții chiar credeau că statul este amenințat de acei „huligani” și că ei trebuie să-i împiedice.

Privind acum retrospectiv, nu mai pot să cred că noi ne-am dus acolo ca să apărăm instituțiile statului, cred că mai degrabă a fost un joc politic făcut de… Iliescu. Și nu mi-e frică să spun asta, fiindcă în Constituția României scrie că am dreptul la opinie și eu cred că nimeni nu poate să-mi ia acest drept. El este de vină fiindcă a chemat minerii împreună cu liderul lor, ca apoi, când nu a mai avut nevoie de el, l-au înfundat cu 18 ani de pușcărie.

Cealaltă antologie mi s-a părut mai bună pentru că au fost mai mulți oameni intervievați, din cele mai diverse categorii sociale, și mi s-a părut mai convingătoare: dacă un profesor, un șofer, un inginer și o coafeză aveau aceleași nemulțumiri și sufereau de aceleași lipsuri, înseamnă că așa trebuie să fi fost. Dar dacă ai vreo doi oameni care povestesc despre cum au încercat să pună bazele unei afaceri, dacă ai încă vreo două mărturii despre cum se obțineau bursele de studiu în anii ’90 și despre ce însemna să fii student la o facultate particulară, mi se pare prea puțin. Clar e o altă abordare față de Anii ’80 și bucureștenii, doar că mie mi se pare mai fără substanță.

Clar e o carte care nu m-a impresionat, din moment ce nu mai țin minte aproape nimic în afară de poveștile minerilor. Ce-i drept, mi-a trezit anumite amintiri – cum mergeau ai mei cu marfă din România și o vindeau prin Ungaria, Polonia, Bulgaria și se întorceau cu marfă de acolo pe care o vindeau aici, cum au avut o masă în piață, iar în unele dimineți mă ducea tata la școală și de-abia încăpeam pe bancheta din spate a mașinii de lăzile cu produse, cum în vara de dinainte să intru în clasa întâi am mers la bunicii din Brăila și în drum spre casă ne-am oprit pe la prietenii alor mei din București și mi-a luat mama uniformă de acolo, uniformă pe care am iubit-o doar pentru că era din București, iar eu știam încă de pe atunci că aici o să locuiesc când o să fiu mare etc.

Iar textul lui Filip Florian despre gazetărie mi se pare mult prea bun și atipic pentru cartea asta (de altfel, asta a fost singura mea bucurie în 396 de pagini…).

Această perioadă comunistă ne-a deformat. Nu pot să gândesc altfel decât am fost obișnuit o viață întreagă. Eram prea mare când a venit Revoluția, eram prea bătrân, aveam niște reflexe formate. Visul ăsta al nostru – să-ți cumperi o pereche de blugi și un video… Ei, acu am vreo cinci video-uri acasă și perechi de blugi de nu mai pot să le număr, o parte nici nu le port. Reflexul a rămas. Reflexul „se poate aranja”, reflexul „trebuie să dai o șpagă, trebuie să ungi o rotiță”. Asta învățaserăm noi în perioada respectivă. Te duceai la doctor cu cartușul de Kent, te duceai la polițist cu pachetul de cafea. Ei, nu poți să uiți treburile astea. Or, generația noastră sunt cei care, la ora actuală, sunt conducătorii de firme. O parte dintre ei sunt mai deformați, o parte dintre ei sunt mai puțin deformați. Cei care sunt foarte deformați de politica comunistă sunt cei care, nici acum, nu doresc integrarea în Europa, nu doresc o concurență liberă, trag în continuare sforile în spate și și-o aranjează politic pe tot felul de relații, exact ce făceau în perioada respectivă. Atunci își aranjau un televizor color, acum își aranjează o scutire de impozit.

 

Dear Scott, Dearest Zelda

 Bloomsbury, 2003

Scrisorile mi se par ceva incredibil de intim, mai ceva ca un jurnal. Jurnalul poți să îl ascunzi sau poți de la început să-l scrii gândindu-te că într-o zi o să vrei să-l vadă și alții. Dar în scrisori îți așterni gândurile și sentimentele și te aștepți ca destinatarul să nu-ți înșele încrederea și să arate altcuiva ceea ce doar el trebuia să vadă. Iar în cazul lui Scott și al Zeldei, scrisorile lor sunt cu atât mai personale, cu cât erau mijlocul principal prin care cei doi au comunicat o mare parte din căsnicia lor.

Dacă până acum aveam o idee vagă despre cuplul Fitzgerald, acum pot să spun că m-am îndrăgostit de ei, de fiecare în parte, de relația lor, de iubirea lor, de nebunia lor, de alcoolismul lor, de cărțile lui și de picturile ei, de șarmul lui și de frumusețea ei…

Din scrisorile lor (deși cele mai multe sunt ale ei, ale lui au ars într-un incendiu, dacă-mi aduc bine aminte) reiese că nu a fost deloc ușor să fie the Fitzgeralds. Le-am urmărit relația cu sufletul la gură: speram ca zvăpăiata de Zelda să nu-l supere pe Scott cu flirturile ei în perioada logodnei, dar s-a dovedit că nu flirturile l-au supărat, ci faptul că i-a trimis o scrisoare care era destinată altui tip! Au rupt logodna, dar se vede că erau meniți să fie împreună: s-au împăcat peste câteva luni și s-au căsătorit nu peste mult timp.

I dont see how you can carry around as much love as I’ve given you – (Zelda, martie 1919)

Primii zece ani împreună au fost de fapt singurii lor ani împreună. Au fost anii în care au dat cele mai extravagante petreceri, când erau în centrul atenției și erau priviți ca un simbol al epocii jazz, când s-a născut Scottie, când au trăit mult prin Europa, au băut mult, au flirtat și s-au certat, s-au iubit.

Iar apoi… apoi parcă totul a mers din ce în ce mai rău. Zeldei i s-a pus diagnosticul de schizofrenică și a fost internată într-un azil, nefiind în stare să facă față lumii. Mi-a părut foarte rău pentru Zelda. Era o tipă incredibil de lirică (se vede asta în fiecare scrisoare) și care a încercat să se salveze prin artă: a scris povestiri și un roman (Save me the Waltz), iar apoi a început să picteze (tablourile ei mi se par minunate!). Din păcate, niciodată nu și-a revenit complet, mereu când a crezut că e bine și că poate să aibă singură grijă de ea avea o nouă criză și trebuia să fie din nou internată.

Scott a continuat să bea și să se lupte ca să câștige bani ca să aibă grijă de Zelda și de Scottie. Scria povestiri pentru reviste și scenarii de film pentru Hollywood, neavând timp să lucreze la romanele lui. M-au impresionat bunătatea lui și sacrificiul pe care l-a făcut pentru familia lui: făcea tot posibilul ca să le poată oferi tot ce e mai bun, fără să se gândească la el. Din scrisori reiese cât de recunoscătoare era Zelda pentru tot și cât de mult își dorea să nu mai fie o povară pentru el.

I never realized before how hideously dependent on you I was. Dr. Forel says I won’t be after. If I can have a clear intelligence I’m sure we can use it – I hope I will be different. [I] must have been an awful bore for you. (Zelda, vara lui 1930)

Fiecare scrisoare în parte mi s-a părut o mică bijuterie literară, indiferent că își scriau despre vreme, cheltuieli sau cât de apăsătoare era distanța dintre ei. Iar în același timp mi se păreau cât se poate de triste: știam că el o să continue să bea și să-și irosească talentul cu slujbe de nimic și că o să moară de un atac de cord, iar ea să o moară într-un incediu, în timp ce era internată. Chiar cred că viața nu a fost dreaptă cu ei și îmi pare rău că măcar spre sfârșit n-au avut parte de mai mult timp împreună, așa cum își doreau.

Twenty years ago: ‘This Side of Paradise’ was a best seller and we were settled in Westport. Ten years ago Paris was having almost its last great American season but we had quite the gay parade and you were gone to Switzerland. Five years ago I had my first bad stroke of illness and went to Asheville. Cards began falling badly for us much too early. The world has certainly caught up in the last four weeks. I hope the atmosphere in Montgomery is tranquil and not too full of war talk. Love to all of you. (Scott, iunie 1940)

Citind cartea am rămas cu o pasiune nebună pentru numele Zelda și cu melancolie după scrisori adevărate. Așa că mă pregătesc să citesc corespondența dintre Eminescu și Veronica Micle și cea dintre Dinu și Nelli Pillat, știind de pe acum că o să-mi placă la nebunie.

 

Anii ’80 şi bucureştenii

Editura Paideia, 2003

Pentru cei care sunt prea mici ca să-şi aducă aminte de perioada aia şi pentru cei care nu ştiu cum stăteau lucrurile atunci, cartea asta e o mină de aur. 195 de oameni cu profesii care mai de care mai diferite (etnolog, croitoreasă, chimist, electrician, taximetrist, arhitect etc.) deapănă amintiri din „epoca de aur”.

Ştiam unele lucruri, pe altele mi le-am adus aminte, multe m-au făcut să mă încrunt şi să mă enervez, scăpând câte-un „imbecilii naibii de comunişti” cu voce tare. Mereu am urât lucrurile impuse şi regulile stabilite de pe-o zi pe alta, mai ales replica „pentru că așa zic eu”. Așa că îmi creștea tensiunea de fiecare dată când citeam de raționalizări – 1kg de zahăr și 1L de ulei/lună (dar dacă eu am chef să coc prăjituri în fiecare zi și am nevoie de 5kg de zahăr, de ce să nu le pot obține, huh?!) – de duminicile în care circulau doar mașinile cu/fără soț, de practicile agricole, de ședințele de partid, de cozi la orice, de căldura inexistentă, de curentul care se tot lua, de tot ce a însemnat regimul respectiv.

Am îndoit foarte multe colțuri din carte și mi-e greu să aleg ce citate să pun. Oricum, pe lângă toate acele chestii oribile, am aflat și unele lucruri amuzante – întâmplări, poezioare, legende urbane. Au mai îndulcit cartea pe ici, pe colo.

Pentru restul alimentelor se sta la coadă. Uneori se fixau zile: marțea se aducea carne de pui, vinerea oase de porc. Era o surpriză când se aducea carne de pui joia. Nu erau oameni la rând. Pe strada noastră venea cineva și spunea ce s-a adus. Toți își părăseau treburile și mergeau la Alimentara. Uneori ieșeau oamenii și din întreprinderi. Lactatele se aduceau dimineața. Se făcea rând de la orele 3-4 dimineața. Pentru că nu puteau să stea pe loc mult timp, oamenii puneau sacoșe, plase și bolovani fără stăpâni. Prin 1987 însă, nu se mai puteau cumpăra alimente din București. Se cerea buletinul de București, nici chiar studenții nu puteau cumpărat ceva. Carnea era din ce în ce mai inexistentă, în București sau în altă parte. Se aduceau numai oase bine curățate de carne, pe care oamenii le numeau „adidași”. Parcă te mulțumeai și cu ele…

Problema e că în continuare ne mulțumim cu puțin. Suntem atât de indiferenți încât uneori îmi vine să urlu (sunt convinsă că nu mai e mult până la ziua în care o să strig la vaca din autobuz care își poveștește viața la telefon, la măgarul care aruncă ambalajul lângă coșul de gunoi, la tâmpita care se împinge și te calcă fără să-și ceară scuze, la boul care ascultă manele la maximum)! În fine…

După ce am citit 366 de pagini de astfel de mărturii, mă uit și mai ironic la cei care susțin că „era mai bine pe vremea aia”. De ce?! Pentru că s-au construit blocuri oribile și metroul? Pentru că tot anul nu aveai pe ce să dai banii și încercai să te amăgești că îți permiți să mergi cu familia în concediu la mare? Pentru că era mai ușor să lași statul să decidă cât zahăr trebuia să consumi pe lună decât să-ți bați tu capul cu asta? Pentru că era mai ușor să-ți ții gura de frica securiștilor decât să te plângi și să nu te audă nimeni? Vorba bucureștenilor, hai sictir!

Se spune că actuala prelungire a bulevardului Dacia a fost făcută din ordinul lui Nea Nicu, să ajungă mai ușor în Cotroceni. Prelungirii îi zicea, verde, „La doi căcați” sau, decent, „Bulevardul celor două closete”. Asta fiindcă unea două closete publice foarte căutate. Unul în Piața Romană, altul în Grivița, lângă benzinărie. Între Uniunea Scriitorilor și Academie, era un mic parc, unde se juca fotbal sau mai dormeau scriitori „obosiți” după închiderea restaurantului. Pe-acolo au tăiat drumul.

 

Vărul Alexandru și alte povești adevărate

Editura Humanitas, colecția Memorii/Jurnale, ediția a II-a, 2008

Sunt genul de persoană care trăiește prea mult în trecut. Încerc să scap de obiceiul ăsta prost, dar nu prea-mi iese 🙂 Oricum, cred că sunt lucruri care nu trebuie uitate și, dacă aș putea, aș citi toate cărțile de memorii, toate jurnalele relevante din perioada comunistă.

Două lucruri mi-au atras atenția când am început cartea: faptul că Adrian Oprescu a scris-o la peste 70 de ani și că limbajul e unul simplu, lipsit de patetism, înverșunare, ură. Autorul spune că l-a ales tocmai pentru că e „cel mai ușor de înțeles pentru toată lumea”.

Mereu sunt șocată de lumea de dinainte și de după. E incredibil cum au putut comuniștii să radă elita, să distrugă valorile, să demoleze minunății de clădiri și să întoarcă totul cu susul în jos. A. Oprescu ajunge la Canal după ce, la 20 de ani, îi este înscenat un proces politic și este declarat dușman al patriei. Avea „origini nesănătoase”, probabil își declarase nemulțumirea față de ce se întâmpla în țară și gata, a devenit dușmanul numărul unu… Evident, moșii care au nostalgia acelor vremuri nu au trecut prin așa ceva, ci au preferat să tacă, să rabde de frig în blocurile nou construite și să rabde de foame, că oricum totul era raționalizat și nu prea aveau ce să cumpere cu banii de salariu, da’ măcar aveau „servici”. Normal că le e dor de vremurile alea!

Am aflat/învățat anumite chestii din carte, chiar dacă pe unele aș fi preferat să nu le știu:

  • o gamelă găurită poate fi reparată îndesându-se bucăți de cârpă în găurile respective, „sigilându-se” apoi la exterior cu săpun.
  • aceeași gamelă servea și la luatul mesei, și la spălatul hainelor.
  • „ghețăria” era o încăpere mică și fără geamuri, neîncălzită și unde deținuții erau duși desculți, ca să alerge mai cu spor când se turna o găleată cu apă rece pe podea.
  • în închisoare se mânca orice, inclusiv buruienile culese din curte, asta dacă aveai noroc să le iei fără să te vadă vreun gardian.
  • deținuții care lucrau la Canal erau (foarte, foarte prost) plătiți pentru munca lor – cât de ironic!!!

Nu am râs când autorul povestea vreo întâmplare amuzantă de la Canal. Cum să râd citind o asemenea carte? Îl admir pe Adrian Oprescu pentru că a avut puterea să își păstreze integritatea și că a ieșit de acolo tot om și nu neom.

În paralel cu Canalul, îmi săpasem micul meu canal. Prin el, străbătând infernul, pătrundeam „pe scurtătură” către o înțelegere a lucrurilor pe care pesemne că n-aș fi dobândit-o niciodată dacă aș fi rămas pe magistrala destinată majorității oamenilor din prima și până în ultima clipă a vieții lor. Astăzi, când, în preajma căminului, privind dansul flăcărilor și ascultând trosnetul poticnit al câte unui lemn, se întâmplă să-mi cântăresc viața, îmi spun că, fără experiența asta trăită când abia ieșisem din adolescență, aș fi îngroșat rândurile imbecililor pe care, de-a lungul timpului, i-am întâlnit în țară și pe alte meleaguri. Canalul m-a învățat să mestec singur tot ce am trăit mai departe și m-a scutit astfel de rușinea de a înțelege lumea nu numai gata mestecată, ci și gata digerată de mințile altora.

Mulțumesc, L., pentru un cadou minunat!

Ultimele cărți citite

Încă nu am terminat cu meșterii, dar s-au mai liniștit puțin apele, așa că am timp să scriu pe scurt despre ultimele trei cărți pe care le-am citit. The Plato Papers ar merita un post separat, dar asta e…

HarperCollins, 2009

Am cumpărat cartea din Dublin neputând rezista titlului. Oricum, se știe că am o slăbiciune pentru cărțile cu pisici. Din păcate, asta nu va intra la preferatele mele. E o carte scrisă de Fluffy & Bonkers pentru suratele lor, pisicile de apartament. Se vrea a fi un ghid despre cum să trăiești regește în captivitate și se vrea a fi amuzant, dar abia dacă am zâmbit de două ori. În plus, uRMa mea se pare că e o pisică atipică pentru că nu i se potriveau majoritatea „activităților” recomandate în carte. Bine, nu ratează nici o ocazie să intre în vreo cutie și să foșnească toate plasele de plastic din casă, dar în rest are alte pasiuni. Singurele chestii cu adevărat interesante au fost the facts about cats. În concluzie, ar fi fost mai înțelept din partea mea să fi cumpărat altă carte.

Editura Art, colecția Roman grafic, 2010, traducere de Anamaria Pravicencu

Sunt foarte încântată că Editura Art are o colecție de romane grafice. Deși le-am descoperit recent, îmi plac la nebunie și mi-aș cumpăra o mulțime de romane grafice, dacă mi-aș permite 🙂

Evident că Broderii nu e Persepolis, dar e ușor de recunoscut că a fost scrisă și desenată de aceeași autoare. Pe scurt, în Broderii se întâlnesc reprezentantele sexului feminin din Persepolis și fac ce știu ele mai bine să facă, adică să bârfească. Beau ceai făcut în samovar și își povestesc viețile amoroase sau devin indiscrete și povestesc prin ce au trecut altele, deși juraseră că nu o vor face. E foarte amuzantă și drăguță cartea, numai bună pentru o zi de duminică.

Vintage, 2000

Cartea face parte din seria celor pe care trebuie să le citesc pentru masterat. Deși la început mi s-a părut mai ciudată, din momentul în care mi-am dat seama ce se întâmplă, mi-a fost greu să mă desprind de ea.

E anul 3.700 d.H., iar oratorul Plato le povestește londonezilor despre trecut și despre strămoșii lor. Doar că este destul de greu să vorbești despre ceva ce s-a întâmplat cu 1.500-2.000 de ani în urmă, când informațiile pe care le deții nu sunt complete. Astfel, ajunge să vorbească despre comediantul Sigmund Freud și cartea lui Jokes and their Relation to the Unconscious; îl prezintă pe Charles Dickens ca pe autorul a The Origin of Species, iar din datele pe care le are reiese că E.A. Poe a fost un… poet, care a descris America și pe americani.

We have acquired some information about the actors and comedians of past ages, but our knowledge has been greatly increased by the chance survival of a comic handbook entitled Jokes and their Relation to the Unconscious. The meaning of ‘unconscious’ is by no means clear, but it may be related to the idea of drunkenness, which even in our own time is the object of laughter. The joke book itself is the work of a clown or buffoon who was billed as Sigmund Freud – no doubt pronounced ‘Fraud’ to add piquancy to his stage character. In this volume he has compiled examples of what he calls ‘significant nonsense’, with comic routines concerning people who forget names or misread words, who use the wrong set of keys or knock over pots of black dye. Clearly Freud himself was an incomparable gamester, and it is easy to imagine him reciting these absurd misadventures with a serious face.

Delicioasă interpretare, nu-i așa? 🙂

Până la urmă ajungi să te gândești că poate și noi procedăm așa. Poate că istoria pe care noi o luăm drept bună și după care ne ghidăm nu e altceva decât un lung șir de interpretări, una mai greșită decât cealaltă. Cred că tocmai de asta mi-a plăcut mereu istoria: seamănă foarte bine cu o poveste 🙂




Alle meine Katzen

Ullstein Taschenbuch, 2006

Au trecut câteva zile bune de când am terminat de citit cartea și de fiecare dată când o văd nu pot să nu zâmbesc. A fost… perfectă. Și nu spun asta doar pentru că apar pisici în ea 😀

De fapt, pisicile sunt doar un pretext ca Olga Kaminer să își povestească viața. Da, fiecare capitol poartă numele unei pisici din perioada pe care Olga o descrie, dar ele sunt doar niște personaje secundare. Atunci ce-i așa fain la cartea asta? Totul, de la felul haios în care e scrisă (limbajul este unul colocvial, deci nu am stat toată ziua cu dicționarul în brațe, ceea ce înseamnă că am putut să mă bucur de fiecare pagină fără prea multe întreruperi), la întâmplările neobișnuite prin care ea sau prietenii ei au trecut și, evident, pisicile, fiecare cu apucăturile și obiceiurile ei.

Olga Kaminer a fost mereu înconjurată de pisici, chiar dacă nu toate erau ale ei. Pe unele a fost nevoită să le lase în grija unor prieteni pentru o anumită perioadă de timp și nu le-a mai recuperat niciodată. Cu altele au ajuns să crească propriii ei copii. O mare parte din carte se axează pe viața ei de studentă în Leningrad și, recunosc, încep să cred că rușii (și pisicile lor) sunt niște țicniți. De exemplu, jocul preferat al unui motan era să se arunce de la etaj, dacă se poate direct în capul trecătorilor. Alt motan era vorbăreț, adică nu tăcea nici 10 minute, mereu ”miau-miau-miau”. Pe lângă un amic cartofor care ajunge să candideze pentru postul de primar al orașului, Olga a avut un prieten care nu se înțelegea deloc cu pisica ei. Relația dintre ei era atât de proastă, încă tipul a ajuns să închidă pisica în frigider pentru vreo 3 ore!!!

Für Alex war Patrizias anarchisches Verhalten eine Herausforderung. Er machte es sich zur Hausaufgabe, die Katze erziehen. Einmal sperrte er sie in der Toilette ein. Sie rächte sich dafür, indem sie sechs Rollen Toilettenpapier zerfetzte. Auch Patrizia versuchte, Alex zu erziehen. Sie fand seine Fotoutensilien – Fotopapier nebst Chemikalien – und vernichtete sie. Alex sperrte sie auf dem Balkon ein. Patrizia pinkelte in seine Schuhe. Alex schmiss ihre Fischkonserven weg, Patrizia kalute ihm seine Bulette direkt von Teller. Der Krieg zwischen Mensch und Tier daurte an.

Ăsta da război conjugal! :))

Cu ocazia asta am mai descoperit încă o editură pe care nu o știam și care pare să aibă multe cărți drăguțe. Eh, data viitoare când merg la vio în vizită, o să mă întorc cu mai mult de două cărți.

Troica amintirilor

Editura Cartea Românească, ediţia a II-a, 2007

În ultimii anii am devenit din ce în ce mai interesată de aceste cărţi de memorii, jurnale, mărturii ale unor epoci pe care nu le-am prins, dar mult mi-ar mai fi plăcut să le fi trăit. Nu pot să dau timpul înapoi, nu pot să mă renasc într-un alt secol, aşa că nu-mi rămâne decât să sorb fiecare frază din astfel de cărţi.

Gh. Jurgea-Negrileşti a avut norocul să se nască din doi oameni de familie bună: tatăl său era un moşier moldovean, iar mama era fata consulului rus din Galaţi. A primit o educaţie bună, i-a cunoscut pe cei mai importanţi oameni ai secolului trecut, toate zvonurile importante îi treceau şi lui pe la ureche, făcea parte din lumea bună a Capitalei etc.

Cel şi cel mai mult mi-au plăcut descrierile vremurilor de atunci, a obiceiurilor, a hainelor, a oamenilor. Este o diferenţă enormă între toate regulile şi constrângerile acelei epoci şi libertatea aproape totală din ziua de azi. Sunt atâtea pagini minunate în carte despre prima plimbare a autorului cu automobilul, despre petrecerile luxoase de pe vasul consulatului şi chiar despre familiile excentrice la care a stat împreună cu mama lui în Ucraina.

Mereu mi s-a părut cât de poate de interesant să citeşti despre personalităţile unei epoci nu în cărţile de istorie şi nici în cărţile istoricilor, ci în astfel de memorii/jurnale. Din astfel de cărţi afli despre oameni şi nu despre mituri şi parcă unii îţi devin mai puţin antipatici, alţii dimpotrivă.

Din păcate, astfel de cărţi sunt destul de dure pentru o sentimentală ca mine (războaie, oameni care au fost şi nu mai sunt, venirea comuniştilor etc.), aşa că nu-mi permit să citesc prea multe într-un an. Nu ştiu când o să am din nou chef de un jurnal, dar ştiu care va fi următorul: partea a doua din Timpul ce ni s-a dat.