Trei cărți și o inițiativă lăudabilă

Într-o lume ideală aș avea destul timp ca să citesc o carte la două-trei zile și să scriu despre ea. În lumea în care trăiesc, mă trezesc la 7, merg la serviciu până la 17, iar luni, miercuri și vineri mai petrec două ore (fără a mai contabiliza și drumul) cățărându-mă pe pereți – la propriu. Sunt foarte încântată de această nouă pasiune și mă bucur că măcar acum, în ceasul al treișpelea, m-am apucat de un sport. În schimb, citesc mai puțin, mai dezorganizat, mai pe fugă. Poate o să găsesc la un moment dat echilibrul între serviciu – cățărat – citit – timp pentru mine, dar până atunci o să o țin dintr-un heirupism într-altul.

Lăsând văitatul la o parte, în ultima lună am citit trei cărticele pe care vreau să le consemnez pe blog. Să încep deci cu începutul.

Penguin, 2002

Aventurile lui Adrian continuă. Dacă la 13 3/4 ani viața i se părea grea, problemele lui erau cele mai importante și grave, la 15 ani totul e și mai complicat, mai ales când află că mama lui e însărcinată, iar fosta amantă a tatălui său tocmai a născut. În plus, Pandora, iubita lui, nu prea știe ce vrea – ba se despart, ba se împacă. Un lucru e cert însă: nu vrea să pună capăt suferințelor lui Adrian și să facă sex :))

Adrian e la fel de adorabil ca înainte. Îmi place tare mult de puștiul ăsta cu crize existențiale și cu suflet mare. Nu pot să nu râd de aerele lui de intelectual, dar și de naivitatea lui. De-abia aștept să mai crească un pic nepotul meu și să-i fac cunoștință cu Adrian. Sunt convinsă că o să se înțeleagă de minunte, mai ales că D. vrea să devină om de știință 😀

It’s all a big waste of time, though, because intellectuals like me don’t need qualifications to get jobs or worldly success: it just comes automatically to us. It is because of our rarity value. The only problem is getting influential people to recognize that you are an intellectual. So far nobody has recognized it in me, yet I have been using long words like ‘multi-structured’ in my daily intercourse for ages.

Art, colecția Prima dată, 2011

Asta e prima mea carte din colecția Prima dată 😀 Sincer, mă așteptam la o antologie mai drăguță, mai practică (să stau cu creionul și cu caietul în mână și să notez titluri pe care le-am ratat și pe care mi-ar plăcea să le citesc chiar și acum), dar mulți dintre autorii textelor mi-au dat impresia că nu au luat în serios tema propusă. Pot să număr pe degetele de la o mână textele care mi-au plăcut, care mi s-au părut că au ce căuta aici. Sau poate că nu sunt eu așa de hip și open-minded ca să accept că într-o antologie despre „prima mea carte” poți să bați câmpii cât vrei și să atingi subiectul doar tangențial.

Din punctul ăsta de vedere, vă recomand mai degrabă Care-i faza cu cititul?, o carte frumoasă, frumoasă, cu texte drăguțe și cu multe recomandări bune.

 

Back Bay Books, 2011

Nici cartea asta nu m-a încântat. Sunt povestiri de câteva pagini, sau oare să le zic fabule?, în care toate animalele o sfârșesc rău. David Sedaris este necruțător cu personajele sale. Știu că fabulele au scopul de a îndrepta un anumit comportament, o anumită pornire, dar eu cred că lui Sedaris nu-i place natura umană. Da, există lăudăroși, egocentrici, aiuriți, fraieri, răutăcioși, jigodii, dar vorba aia, să arunce el primul piatră dacă e fără de păcat… Nu mi-au plăcut niciodată cei care arată cu degetul și se cred mai buni decât ceilalți – mi se pare o atitudine de rahat. Și tocmai asta mi se pare că face Sedaris în povestirile lui: îi judecă pe ceilalți, îi taxează, îi face de râs, iar apoi îi pedepsește. Bleah!

 

Trecând la ultimul punct de pe lista de azi, dacă nu ați aflat deja, cei de la Editura All au o campanie foarte faină: vALLuntar. Pe scurt: voi citiți cărțile lor, le recenzați, iar cei de la editură le transformă în ore de voluntariat. Fain, nu? Puteți să citiți mai multe la ei pe blog. Eu zic să vă înscrieți și să le dați cât mai mult de muncă!

 

Două cărți cu femei

 Am citit clasici de prin generală până prin a X-a, când am descoperit literatura contemporană. Pe atunci citeam și cărți de la bibliotecă, multe de pe la prieteni. Nu mă interesa prea mult ce citeam, dar mă pricepeam de minune să ascund romanele sub culegerile de matematică și să citesc pe furiș. Și, evident, dădeam peste cele mai bune cărți în perioada tezelor și nu mă puteam desprinde de ele: le citeam roasă de vinovăție pentru că știam că trebuia să mă pregătesc pentru examene, dar pur și simplu poveștile erau mai fascinante decât orice altceva.

Cum-necum, asta e prima carte de Jane Austen pe care o citesc. Scrisese Dragoș despre romanul ăsta și subiectul mi s-a părut interesant. Se pare că acum am din nou răbdare când vine vorba de clasici și din când în când îmi place să mă întorc în trecut.

Totul a fost așa de clar în cartea asta: cine sunt personajele simpatice, care sunt antipaticii, și nu aveam nici un dubiu despre cum urma să se termine. Eu doar am stat comod în pat și am lăsat personajele să-și vadă de treabă, știind că totul o să fie bine. Când citesc astfel de cărți mereu mă bucur că trăiesc în secolul XXI, că eticheta e mai degrabă inexistentă și că dacă nu-mi place o persoană pot foarte bine să o evit, nu trebuie să mă prefac că n-am nimic cu ea doar pentru că „așa se cuvine”. În romanul lui Austen, nu se cuvenea ca Anne, fiica mijlocie a unui baronet, să se mărite cu un ofițer de marină sărac. Ce conta că se iubeau, că el era bine-crescut! Așa că tatăl și sora mai mare au avut o atitudine dezaprobatoare față de logodna celor doi, iar prietena de familie, care ținea locul mamei și în care Anne avea încredere, o persuadează să rupă logodna. Șapte ani mai târziu, Anne e tot nemăritată, Frederick devine căpitan și câștigă o mulțime de bani de pe urma războaielor, iar destinul face ca cei doi să se reîntâlnească.

Jane Austen nu își iartă contemporanii: îi ridiculizează pe cei de viță nobilă și face din ei cele mai nesuferite personaje și are o afinitate pentru oamenii simpli, care au devenit cineva prin faptele și munca lor, și nu prin rangul moștenit. Nu mi-ar fi plăcut să trăiesc în epoca lui Austen pentru că nu știu cum aș fi reacționat față de acea etichetă și față de acele reguli nescrise: le-aș fi acceptat resemnată, m-aș fi revoltat și aș fi încălcat eticheta sau m-aș fi simțit în elementul meu? Oricum, mi se pare îngrozitor că Anne se considera deja neinteresantă și bătrână la 27 de ani, că soțul lui Mary (sora ei mai mică) nu simțea că e (și) de datoria lui să aibă grijă de educația copiilor, că era un adevărat ritual când voiai să vizitezi pe cineva și că trebuia să prezinți scuze elaborate când refuzai o invitație. Brrr, ce vremuri grele!

 Corgi Books, 1987

Începusem să citesc cartea asta prin anul I sau II, dar atunci nu m-a prins și am lăsat-o deoparte. Cum mi s-a făcut dor de Pratchett și nu puteam să trec la a XI-a carte din serie fără să o fi citit pe asta, am spus să-i mai dau o șansă. Evident, acum mi-a plăcut mult de tot.

Al optulea fiu al unui al optulea fiu este mereu ales să devină vrăjitor. De data asta, al optulea fiu al unui al optulea fiu a fost o fată. O fată vrăjitor nu s-a mai pomenit până acum, iar familia încearcă să o protejeze pe Esk și îi ascunde faptul că a fost aleasă să fie cineva. Dar nu ai cum să te împotrivești destinului, iar în cele din urmă o trimit pe Esk cu Granny Weatherwax în Ankh-Morpork. Când profesorii-vrăjitori de la Unseen University aud că o fată vrea să devină vrăjitor râd de ea și-i trântesc ușa în nas. Doar că mai târziu ajung să-i mulțumească pentru că a salvat lumea…

Îmi place așa de mult de Pratchett că știe cum să râdă (și să ne facă să râdem) de toate prejudecățile din ziua de azi. Ironiile lui sunt minunate, iar imaginația lui nu are limită. Nu cred că am mai întâlnit un scriitor de care să mă îndrăgostesc atât de repede și de profund. Nu îl dau pe Pratchett pe 10 Murakami, iar o lume ca Discworld nu o să mai fie nimeni în stare să inventeze. Sunt convinsă că după ce o să termin de citit toate cărțile lui o să le iau iar de la capăt și tot așa.

Alte două cărți citite

 Polirom, colecția Ego-grafii, 2009

Cartea am primit-o de la L. de ziua mea. Am tot amânat să o citesc, neștiind cum o să mă împac cu ea. În cele din urmă mi-am făcut curaj și am terminat-o în două zile jumate, doar ca să o uit în a treia zi. După cum zice un domn menționat în carte, pare-mi-se Noica, autoarea se ocupă de „micuțisme”. Nu zic, a fost o lectură plăcută, dar lipsită de substanță, din punctul meu de vedere. „Micuțismele” dânsei nu sunt și „micuțismele” mele, deci nu m-au interesat prea tare. În schimb, am aflat că a existat o așa-zisă mișcare – „Meditația transcedentală” -, în urma căreia 250 de intelectuali au ajuns să lucreze ca muncitori necalificați. Autoarea a lucrat ca femeie de serviciu la o grădiniță… Nu pot să-mi imaginez cum e să ajungi din cercetător femeie de serviciu din cauza unor imbecili… și să îți mai și crești singură copilul. Pe de altă parte, mă tot întreb cum se simte copilul știind că așa multă lume a citit ce a spus el la 5 ani, cum a reacționat el în situația X, cât de greu i-a fost uneori în Japonia. Deh, riscul de a avea părinți celebri 🙂 Nu știu când o să mai citesc o altă carte scrisă de Aurora Liiceanu, dar sper să renunț până atunci la ideea pe care mi-am format-o, cum că „micuțismele” ei nu-mi spun mare lucru…

 

Humanitas, colecția Raftul întâi, 2005, traducere de Elena Ciocoiu

Nu am ținut musai să citesc încă o carte de Hanif Kureishi, dar Darul lui Gabriel era de muuult pe lista de TBR și am luat-o din raft fără să mă gândesc că abia luna trecută citisem o altă carte de același autor. Două lucruri m-au lovit încă de la primele pagini: faptul că povestea asta pare o schiță a celei din Buddha din suburbie și traducerea relativ proastă. Să le luăm pe rând.

În ambele cărți (Darul… și Buddha…) avem o familie pe cale să se despartă/care se desparte, un protagonist adolescent, o mamă/un tată care trece printr-o criză a vârstei de mijloc (asta e traducerea pentru middle-age crisis?) și mesajul că trebuie să îți urmezi visul, chemarea, indiferent de ce cred cei din jurul tău. Se vede însă cât de mult a evoluat autorul de la o carte la alta. Darul… e clar un roman de început, prin care autorul testează terenul, iar Buddha… e un roman mai matur, mai dezvoltat.

În ce privește traducerea, am făcut ochii cât cepele când am văzut următoarele chestii: „tineri în pulovere de polo” (adică polo shirt), „Lester și Leather Pigs cântau o gigă în nordul Finlandei” (evident, traducerea lui gig) și cea mai tare: „Acum oamenii aveau un atac dacă laptele nu era smântânit la un centimetru din viața lui […]”. Poate sunt și altele, dar mie astea mi-au atras atenția.

Am văzut că s-a mai tradus încă un roman de Kureishi, tot la Humanitas, dar pe ăla o să–l citesc în original.

 

Două bune, una rea

În ultimele zile am avut lucruri mai importante de făcut decât să mă gândesc și să scriu despre cărțile pe care le-am citit, cum ar fi să stau noaptea târziu la povești cu Vio. Între timp, am început o a patra carte și m-a prins rușinea că nu am mai scris nimic, mai ales că am dat peste niște cărți foarte faine.

 Anchor Books, 2007

La început mi s-a părut ciudată ideea unei biografii scrisă la persoana I (eu nu am așa multă experiență în domeniu ca Octavian), dar nu mi-a venit să cred cât de natural era stilul și cât de repede am uitat că nu Julia Child era cea care scrisese cartea, ci Alex Proud’homme, nepotul ei.

Încă de când am văzut Julie & Julia mi-am dorit să știu mai multe despre Julia Child. Biografia începe cu sosirea soților Child în Franța și cu primele mâncăruri franțuzești pe care le încearcă Julia. După primele înghițituri era deja îndrăgostită de bucătăria franceză. Cartea e plină de nume de mâncăruri, restaurante, dar și de situații amuzante, iar o carte a cărei acțiune se întâmplă în Paris e mereu binevenită. Așa că timp de 333 de pagini am zâmbit, am salivat și m-am bucurat de această carte delicioasă. Entuziasmul mi-a scăzut doar când am citit de câtă dedicație și răbdare e nevoie să gătești franțuzește și mi-am dat seama că probabil cartea ei cu rețete o să rămână pe veci nefolosită :))

 Editura Polirom, colecția Biblioteca Polirom, 2011, traducere de Vali Florescu

Dacă la început o compătimeam pe Dorothy, fiica preotului, pentru că era mai mult sau mai puțin sclava unui tată care o certa dacă întârzia 12 minute cu masa, nu îi dădea bani ca să plătească marfa luată pe datorie, dar avea pretenția să nu mănânce de două ori pe zi același fel de mâncare, și pentru că se trezea la 5 jumate (groaznic!!!) ca să gătească, să viziteze oamenii din parohie și să încerce să-i ajute cum poate, mi-a fost de-a dreptul milă de ea când, după ce își pierde memoria, ajunge pe străzile din Londra.

A fost o carte apăsătoare și deprimantă, de la prima până la ultima pagină. Biata Dorothy o duce din ce în ce mai rău – când ai impresia că a scăpat, că o să fie bine, ceva se întâmplă și lucrurile sunt iar date peste cap. Și îmi era tare milă de cât de neputincioasă și vulnerabilă era. Pe de altă parte, m-a scârbit societatea aia înapoiată, care trata cu atât cruzime femeile singure, care le considera un fel de paria.

Traducerea mi s-a părut foarte bună, iar această primă întâlnire cu o scriere cât se poate de realistă a lui Orwell a fost una pe care nu o s-o uit curând.

 HarperCollins, 2004

Vai, ce carte groaznică! Nu, nu voiam să fiu trendy și să citesc cărți cu vampiri, voiam doar să râd cu lacrimi, așa cum am făcut când am citit O treabă murdară, scrisă tot de C. Moore. Ei bine, nu se putea să fac o alegere mai proastă. Nu numai că nu am râs, dar m-am plictisit, ba m-am și enervat un pic că-mi pierdeam vremea cu o carte așa slabă.

Nu știu cum sunt celelalte cărți cu vampiri, dar îmi imaginez că sunt fie mai antrenante, fie mai bine scrise, fie povestea e mai interesantă, ceva trebuie să aibă din moment ce așa mulți sunt înnebuniți după ele, dar, indiferent care e rețeta lor pentru succes, e clar că Moore nu a aflat-o când a scris cartea asta.

Parcă mă uitam la un film de duzină nu pentru că voiam, ci pentru că nu era nimic mai bun la TV, iar eu nu voiam să merg la culcare. Știu, știu, mi-am făcut-o cu mâna mea, dar măcar m-am învățat minte: când vreau să râd, citesc Pratchett.

The Prime of Miss Jean Brodie

 Penguin Books, ???

Când mă gândesc la profesorii care au contat pentru mine, mă gândesc la câțiva profesori din liceu. La facultate și la master am fost prea mulți și ei prea obosiți, vreo doi dacă mi-au fost dragi, din toți cei cinci ani, ceea ce mi se pare foarte trist. Iar profesorii care mi-au fost dragi au fost aceia care nu se limitau la programă, care ne povesteau multe alte lucruri în plus față de banalul manual, cu alte cuvinte, profesorii care ne umpleau capul cu fel și fel de povești, care nu ne puneau să repetăm lecția cuvânt cu cuvânt și care ne încurajau să gândim singuri.

Miss Jean Brodie este o astfel de profesoară. În anii ’30, aceasta este in her prime (în floarea vârstei) și alege un grup de șase eleve pe care le învață așa cum crede ea de cuviință: le povestește de călătoriile ei, de iubitul ei care a murit în Primul Război Mondial și le învață cum să țină mereu capul sus, indiferent de situație. Poate că nu pare mare lucru, dar metodele lui Miss Brodie sunt foarte diferite față de ale celorlalte colege de la Marcia Blaine, o școală cât se poate de conservatoare. De aceea, e nevoită să le spună fetelor să țină mereu cărțile deschise pe bancă, în cazul în care cineva (directoarea, altă profesoară) ar da buzna în clasă și ar vedea că, de exemplu, ora de istorie s-a transformat în ora de istorie personală a profesoarei.

Elevele sale sunt fascinate de Miss Brodie și de faptul că aceasta le duce la expoziții, le arată partea istorică a Edinburgh-ului și le invită la ceai la ea acasă, și acestea devin într-adevăr, la crème de la crème. Toți profesori știu că ele formează the Broadie set și că nu se aseamănă cu celelalte fete de la școală.

Meanwhile, I follow my principles of education and give of my best in my prime. The word ‘education’ comes from the root e from ex, out, and duco, I lead. It means a leading out. To me education is leading out of what is already there in the pupil’s soul. To Miss Mackay it is putting in of something that is not there, and that is not what I call education, I call it intrusion […].

Mi-o imaginez pe Miss Brodie ținând capul sus, sus în timp ce le explica asta elevelor sale.

Mă bucur când descopăr autori noi, mai ales dacă au mai multe cărți la activ și nu trebuie să aștept să scrie încă o carte ca să mă conving dacă să-i trec sau nu pe lista cu scriitori preferați 🙂 Încă nu pot să spun nimic sigur de Muriel Spark, doar că nuvela asta mi-a plăcut mult de tot.

 

 

Buddha din suburbie

 Editura Humanitas, colecția Raftul Denisei, 2007, traducere de Oana Avornicesei

La 17 ani îmi imaginam că un oraș mai potrivit ca Bucureștiul nu există pentru mine, așteptam să merg la facultate și să cunosc oameni minunați și să trăiesc „cei mai frumoși ani”. Șapte ani mai târziu, m-aș muta și mâine în Germania (sau în altă țară non-balcanică, non-latină, chiar nu sunt pretențioasă :)) ), cu oamenii minunați mă văd prea rar și aș vrea să am din nou 17 ani – am trecut de la o extremă la alta.

Așa că l-am înțeles de minune pe Karim, un adolescent pe jumătate indian, dar născut și crescut în Marea Britanie. Copil al suburbiei, Karim visează să ajungă în Londra. Nu știe ce vrea să facă în viață, dar știe că școala nu e pentru el, așa că renunță să mai meargă la liceu. În timp ce tatăl lui descoperă că poate să-i ducă pe oameni de nas cu niște tehnici de relaxare și niște truisme, devenind un adevărat Buddha din suburbie, și se îndrăgostește de Eva, Karim se plimbă cu bicicleta, se îndrăgostește de fiul Evei, dar și-o trage și cu prietena lui din copilărie, Jamila, și, în general, se lasă purtat de val.

Două personaje mi-au plăcut în special: Anwar, tatăl Jamilei, care face greva foamei ca să-și convingă fiica să accepte să se mărite cu un indian get-beget, ales de fratele lui din Bombay și trimis în UK cu două valize prăfuite. Anwar visează că noul ginere îl va ajuta în magazin și îi va dărui mulți nepoți. Changez, cel de-al doilea personaj pe care nu o să-l uit curând, este chiar ginerele lui Anwar. Din păcate, acesta are o mână bolnavă, pe care nu o poate folosi ca să ridice lăzile din magazin, și în general nu e interesat de afacerile socrului. Tot ce vrea este să citească cărți polițiste și să facă dragoste cu Jamila, dar evident că soția lui nu-l lasă să se apropie de ea. Disputa dintre socru și ginere se termină într-un mod cât se poate de amuzant: Anwar vrea să-l atace pe Changez cu bastonul, dar ginerele se ferește și-l lovește în cap cu „un penis mare, roz și cu tot felul de cucuie”. :))

În rest, cartea mi s-a părut foarte cinematografică, construită din multe secvențe scurte, destul de la obiect, pe care le puteam vizualiza ușor. Sex, drugs and theatre, rasism, anii ’70, Londra, a fi englez când trebuie și indian când vrei – o carte pe placul meu.

 

Cercul nebunilor

Editura Humanitas, colecția Raftul Denisei, 2009, traducere de Antoaneta Ralian

Doamne, cum m-am mai lăsat păcălită de textul de pe coperta a IV-a, zici că a fost prima dată când eram pusă față în față cu un astfel de text. Bine, și faima traducătoarei (dacă tot e să citesc ceva tradus din engleză, atunci măcar să știu că e tradus bine) a jucat un rol important în această alegere proastă pe care am făcut-o. Cert este că am citit 421 de pagini din care mi-au plăcut vreo 10.

De ce? Pentru că restul erau plictisitoare!!! Nu se întâmplă mare lucru în carte, iar când se întâmplă, trebuie să te lupți cu zeci și zeci de paragrafe cu descrieri (autorul nu cred că a lăsat vreun fir de iarbă nedescris), încât îți piere tot cheful. Recunosc, din ultimele 80 de pagini am citit strict dialogul, pur și simplu nu am mai rezistat.

Mă lăudam zilele trecute că am învățat să spun nu cărților care nu-mi plac. Dacă încep să citesc o carte și după 50-60 de pagini văd că nu merge, o pun înapoi în bibliotecă și iau alta – no hard feelings. O, dar parșivitatea acestei cărți a întrecut orice măsură! La început îți prezintă o situație cu potențial – Rook Ashover, moștenitorul moșiei Ashover, este împărțit între trei femei: Netta, tipa pe care a cules-o dintr-un bar și a adus-o la moșie, dar cu care nu are de gând să se însoare; Nell, soția pastorului; și Lady Ann, verișoara lui. Lui, ca bărbat, situația îi convine – chiar dacă are mustrări de conștiință, asta nu-l împiedica să treacă de la una la alta. În schimb, mai grav e când își bagă femeile coada și maică-sa și Lady Ann se hotărăsc să-l aducă pe „drumul cel bun” – ceasul ticăie, iar dacă Rook nu face repede un copil, nu o să fie cine să ducă mai departe numele de Ashover și vai, ce tragedie ar fi!

Așa că am citit sperând ca acțiunea să ducă undeva, să găsesc ceva interesant în carte. Totul parcă se întâmpla cu încetinitorul, scenele care ar fi trebuit să fie captivante mă lăsau rece, pur și simplu nu ne-am înțeles (eu și povestea). Dar cum era prea târziu ca să dau înapoi, am citit-o până la capăt. Nu, nici finalul nu mi-a plăcut.

Pe coperta IV scrie că romanul „se înscrie […] în linia marilor romane La răscruce de vânturi și Amantul doamnei Chatterley”. E drept că nu am citit a doua carte, dar pe La răscruce de vânturi am dat-o gata dintr-o suflare și chiar și acum, la vreo 5 ani după ce am citit-o, îmi aduc aminte de Heathcliff și de răzbunarea sa. Uite un personaj pe care nu o să-l uit curând. În schimb deja mi se șterg din minte întâmplările din cartea asta.

Au fost totuși și lucruri bune: coperta și traducerea. Atât.