‘The book is your best friend’

Întâlnirea cu Amos Oz nu a început foarte bine pentru mine. La ora 16 mi s-a comunicat oficial (până atunci auzisem doar zvonuri) că toate invitațiile au fost date, că nu se poate sta în picioare, deci nu poți să intri dacă nu ai loc, toate pe un ton cât se poate de firesc, în condițiile în care m-am înscris pe lista cu invitații acum, hmm, două săptămâni. Am intrat în cele din urmă, dar nu mi-a plăcut deloc atitudinea organizatorilor. A promise is a promise. Data viitoare mă trezesc la 6 dimineața ca să-mi cumpăr bilet și să nu mai depind de nimeni.

Dar m-am mai liniștit când am ajuns în față la Ateneu și mi-am dat seama că până la urmă totul o să fie bine. Așa că în timp ce stăteam la o șuetă cu Pati, o colegă, și Dragoș, m-am întâlnit cu Cezar, pe care nu-l mai văzusem de mult timp și mi-a părut așa bine că am apucat să povestim un pic, ca apoi să descoperim că avem locuri în aceeași lojă 🙂

M-am simțit ciudat până să înceapă dialogul propriu-zis. Oriunde mă uitam vedeam numai personalități, scriitori, traducători, oameni din edituri. Toată lumea era la patru ace (mă rog, majoritatea), mă gândesc că unii au venit doar ca să bifeze încă un eveniment cultural sau doar pentru că au primit invitație. Nu știam cum să mă fac mică de tot ca să nu se citească pe fața mea că nu mă simt tocmai bine, că de fapt eu nu am ce să caut acolo. Nu știu dacă o să mă obișnuiesc vreodată cu formalismele astea…

Până la urmă, dialogul a meritat stinghereala pe care am simțit-o la început. Odată ce a intrat Amos Oz pe scenă și au început discuțiile, m-am relaxat, m-am simțit mai bine, am zâmbit. Chiar dacă întrebările erau cam lungi, răspunsurile lui Amos Oz mi s-au părut delicioase. N-am mai întâlnit de mult o personalitate atât de modestă, un om care să emane bunătate și inteligență prin toți porii. M-a cucerit de la început (eh, m-a cucerit prima dată cu cărțile lui 🙂 ), iar când am auzit că se aplaudă la final nu-mi venea să cred cât de repede trecuse totul. O oră de discuții a fost mult prea puțin!

Amos Oz știe să se ia (pe el, dar și pe evrei) peste picior, este de părere că un fanatic este o persoană lipsită de umor (oho, câți scorțoși din ăștia avem!) și că oamenii ar fi mai buni dacă ar citi. Iar sfatul lui pentru scriitori este să scrie despre ce cunosc ei mai bine, să nu-i intereseze de ce fac/scriu alții. Din sfaturile lui am înțeles cât de important e să fii mulțumit de ceea ce faci ACUM, dar să nu pierzi din vedere că mâine sau poimâine sau peste un an poți să faci un lucru și mai bun. Mi s-a părut foarte ancorat în prezent, idealist, dar fără să fie visător, și un excelent povestitor.

În plus, mai are și dreptate: lumea asta ar fi un loc mai bun dacă am am putea să nu ne luăm așa de în serios, să râdem mai des și să citim o carte din când în când 🙂

Ultimele cărți citite

Încă nu am terminat cu meșterii, dar s-au mai liniștit puțin apele, așa că am timp să scriu pe scurt despre ultimele trei cărți pe care le-am citit. The Plato Papers ar merita un post separat, dar asta e…

HarperCollins, 2009

Am cumpărat cartea din Dublin neputând rezista titlului. Oricum, se știe că am o slăbiciune pentru cărțile cu pisici. Din păcate, asta nu va intra la preferatele mele. E o carte scrisă de Fluffy & Bonkers pentru suratele lor, pisicile de apartament. Se vrea a fi un ghid despre cum să trăiești regește în captivitate și se vrea a fi amuzant, dar abia dacă am zâmbit de două ori. În plus, uRMa mea se pare că e o pisică atipică pentru că nu i se potriveau majoritatea „activităților” recomandate în carte. Bine, nu ratează nici o ocazie să intre în vreo cutie și să foșnească toate plasele de plastic din casă, dar în rest are alte pasiuni. Singurele chestii cu adevărat interesante au fost the facts about cats. În concluzie, ar fi fost mai înțelept din partea mea să fi cumpărat altă carte.

Editura Art, colecția Roman grafic, 2010, traducere de Anamaria Pravicencu

Sunt foarte încântată că Editura Art are o colecție de romane grafice. Deși le-am descoperit recent, îmi plac la nebunie și mi-aș cumpăra o mulțime de romane grafice, dacă mi-aș permite 🙂

Evident că Broderii nu e Persepolis, dar e ușor de recunoscut că a fost scrisă și desenată de aceeași autoare. Pe scurt, în Broderii se întâlnesc reprezentantele sexului feminin din Persepolis și fac ce știu ele mai bine să facă, adică să bârfească. Beau ceai făcut în samovar și își povestesc viețile amoroase sau devin indiscrete și povestesc prin ce au trecut altele, deși juraseră că nu o vor face. E foarte amuzantă și drăguță cartea, numai bună pentru o zi de duminică.

Vintage, 2000

Cartea face parte din seria celor pe care trebuie să le citesc pentru masterat. Deși la început mi s-a părut mai ciudată, din momentul în care mi-am dat seama ce se întâmplă, mi-a fost greu să mă desprind de ea.

E anul 3.700 d.H., iar oratorul Plato le povestește londonezilor despre trecut și despre strămoșii lor. Doar că este destul de greu să vorbești despre ceva ce s-a întâmplat cu 1.500-2.000 de ani în urmă, când informațiile pe care le deții nu sunt complete. Astfel, ajunge să vorbească despre comediantul Sigmund Freud și cartea lui Jokes and their Relation to the Unconscious; îl prezintă pe Charles Dickens ca pe autorul a The Origin of Species, iar din datele pe care le are reiese că E.A. Poe a fost un… poet, care a descris America și pe americani.

We have acquired some information about the actors and comedians of past ages, but our knowledge has been greatly increased by the chance survival of a comic handbook entitled Jokes and their Relation to the Unconscious. The meaning of ‘unconscious’ is by no means clear, but it may be related to the idea of drunkenness, which even in our own time is the object of laughter. The joke book itself is the work of a clown or buffoon who was billed as Sigmund Freud – no doubt pronounced ‘Fraud’ to add piquancy to his stage character. In this volume he has compiled examples of what he calls ‘significant nonsense’, with comic routines concerning people who forget names or misread words, who use the wrong set of keys or knock over pots of black dye. Clearly Freud himself was an incomparable gamester, and it is easy to imagine him reciting these absurd misadventures with a serious face.

Delicioasă interpretare, nu-i așa? 🙂

Până la urmă ajungi să te gândești că poate și noi procedăm așa. Poate că istoria pe care noi o luăm drept bună și după care ne ghidăm nu e altceva decât un lung șir de interpretări, una mai greșită decât cealaltă. Cred că tocmai de asta mi-a plăcut mereu istoria: seamănă foarte bine cu o poveste 🙂




Cineva cu care sa fugi de acasa


Editura Niculescu, 2006

Recunosc, am cumparat cartea doar pentru ca mi-a placut titlul. Nici macar nu am citit ce scria pe coperta IV, pur si simplu a trebuit sa o am. Si, culmea, e o poveste despre niste copii putin mai mari – ah, cum vin cartile astea la mine 😀 – deci normal ca mi-a placut!

Totusi, trebuie sa fac cateva precizari: e cliseistico-adolescentino-politista si cu un final pe masura, adica happy ending. M-am simtit ca si cum as citi Ciresarii intr-o varianta mai moderna si cu mai putini ‘eroi’.

Inceputul este de-a dreptul minunat: o goana nebuna pe strazile din Ierusalim, Asaf fugind dupa Dinca, fara sa stie unde va ajunge. Asaf are 17 ani, e pasionat de fotografie si s-a cam saturat de modul in care este tratat de cel mai bun prieten al lui. Clar, nu se mai inteleg. In schimb, ar vrea sa gaseasca o ea care sa-l inteleaga. Dinca e o catea de 9 ani *dupa calculele mele*, un labrador, mai exact, ramasa fara Tamar a ei, de care s-a pierdut cu cateva zile in urma. Si daca tot am ajuns la Tamar, va spun ca ea e o tipa de 16 ani, foarte curajoasa, care are un plan nebun de a-si lecui fratele de dependenta de droguri.

Inainte sa citesc prea multe despre Tamar, ma intrebam ca oare peste ce poveste minunata am dat? Dinca il duce pe Asaf la o calugarita care nu mai iesise de 50 si ceva de ani din “turnul” in care statea. Povestea calugaritei, faptul ca Asaf nu stia nimic despre Tamar – toatea astea mi s-au parut incredibile, citeam cu sufletul la gura. Apoi, dupa ce a inceput sa se lamureasca situatia, am zis cate-un “noah, hai lasa-ma!”, nevenindu-mi sa cred ca o carte care incepuse asa de promitator poate sa abia atatea clisee si sa se transforme intr-una cu intriga oarecum politista. In final, oricat de nerealista mi s-a parut povestea, si oricat m-a enervat sfarsitul ala incredibil de predictibil predictabil, tot nu am putut rezista aventurii de a alerga dupa Dinca prin Ierusalim, de a nu stii unde voi ajunge, de a nu renunta, de a-mi stapanii frica, de a cunoaste o persoana asa speciala ca Tamar.

In timp ce citeam cartea, m-am gandit la filmul August Rush; sunt, intr-un fel, destul de asemanatoare: copii-muzicieni ai strazii, locul in care stau, “protectorul” lor, spectacolele pe care le sustin, viata lor de pe strada. Mie mi-a placut si cartea, si filmul, asa ca le trec pe ambele la recomandari 🙂