Ultimele cărți citite

Încă nu am terminat cu meșterii, dar s-au mai liniștit puțin apele, așa că am timp să scriu pe scurt despre ultimele trei cărți pe care le-am citit. The Plato Papers ar merita un post separat, dar asta e…

HarperCollins, 2009

Am cumpărat cartea din Dublin neputând rezista titlului. Oricum, se știe că am o slăbiciune pentru cărțile cu pisici. Din păcate, asta nu va intra la preferatele mele. E o carte scrisă de Fluffy & Bonkers pentru suratele lor, pisicile de apartament. Se vrea a fi un ghid despre cum să trăiești regește în captivitate și se vrea a fi amuzant, dar abia dacă am zâmbit de două ori. În plus, uRMa mea se pare că e o pisică atipică pentru că nu i se potriveau majoritatea „activităților” recomandate în carte. Bine, nu ratează nici o ocazie să intre în vreo cutie și să foșnească toate plasele de plastic din casă, dar în rest are alte pasiuni. Singurele chestii cu adevărat interesante au fost the facts about cats. În concluzie, ar fi fost mai înțelept din partea mea să fi cumpărat altă carte.

Editura Art, colecția Roman grafic, 2010, traducere de Anamaria Pravicencu

Sunt foarte încântată că Editura Art are o colecție de romane grafice. Deși le-am descoperit recent, îmi plac la nebunie și mi-aș cumpăra o mulțime de romane grafice, dacă mi-aș permite 🙂

Evident că Broderii nu e Persepolis, dar e ușor de recunoscut că a fost scrisă și desenată de aceeași autoare. Pe scurt, în Broderii se întâlnesc reprezentantele sexului feminin din Persepolis și fac ce știu ele mai bine să facă, adică să bârfească. Beau ceai făcut în samovar și își povestesc viețile amoroase sau devin indiscrete și povestesc prin ce au trecut altele, deși juraseră că nu o vor face. E foarte amuzantă și drăguță cartea, numai bună pentru o zi de duminică.

Vintage, 2000

Cartea face parte din seria celor pe care trebuie să le citesc pentru masterat. Deși la început mi s-a părut mai ciudată, din momentul în care mi-am dat seama ce se întâmplă, mi-a fost greu să mă desprind de ea.

E anul 3.700 d.H., iar oratorul Plato le povestește londonezilor despre trecut și despre strămoșii lor. Doar că este destul de greu să vorbești despre ceva ce s-a întâmplat cu 1.500-2.000 de ani în urmă, când informațiile pe care le deții nu sunt complete. Astfel, ajunge să vorbească despre comediantul Sigmund Freud și cartea lui Jokes and their Relation to the Unconscious; îl prezintă pe Charles Dickens ca pe autorul a The Origin of Species, iar din datele pe care le are reiese că E.A. Poe a fost un… poet, care a descris America și pe americani.

We have acquired some information about the actors and comedians of past ages, but our knowledge has been greatly increased by the chance survival of a comic handbook entitled Jokes and their Relation to the Unconscious. The meaning of ‘unconscious’ is by no means clear, but it may be related to the idea of drunkenness, which even in our own time is the object of laughter. The joke book itself is the work of a clown or buffoon who was billed as Sigmund Freud – no doubt pronounced ‘Fraud’ to add piquancy to his stage character. In this volume he has compiled examples of what he calls ‘significant nonsense’, with comic routines concerning people who forget names or misread words, who use the wrong set of keys or knock over pots of black dye. Clearly Freud himself was an incomparable gamester, and it is easy to imagine him reciting these absurd misadventures with a serious face.

Delicioasă interpretare, nu-i așa? 🙂

Până la urmă ajungi să te gândești că poate și noi procedăm așa. Poate că istoria pe care noi o luăm drept bună și după care ne ghidăm nu e altceva decât un lung șir de interpretări, una mai greșită decât cealaltă. Cred că tocmai de asta mi-a plăcut mereu istoria: seamănă foarte bine cu o poveste 🙂




French Milk

Touchstone, 2007

În ianuarie 2007, Lucy Knisley (22) și mama ei (50) au petrecut o lună în Paris. Lucy, studentă la School of the Art Institute din Chicago, a păstrat un jurnal al acelei luni. Nimic neobișnuit până aici, doar că jurnalul nu e scris, ci desenat. Dap, timp de o lună a desenat în fiecare zi ce a făcut, ce a vizitat, cum s-a simțit, ce a mâncat… Sunt 193 de pagini pline de desene adorabile + poze din sejurul lor în Paris.

Evident că m-am îndrăgostit de carte! În primul rând, îi admir pe toți cei care pot să facă ceva cu mâinile lor, indiferent dacă e vorba să picteze un tablou, să cânte la un instrument sau să coasă un nasture. Vorba mamei, am o sută de mâini stângi și nici una dreaptă, așa că nu-mi rămâne decât să mă bucur că există oameni talentați care pot să facă toate lucrurile alea frumoase care mie nu mi-ar ieși nici într-o sută de ani. Deci, unu: jurnal în desene – WOW!

În al doilea rând, m-am reîntors pentru 2 zile în Paris. De data asta nu m-am rezumat la a cumpăra mâncare din supermarket și la a mă plimba fără țintă pe străzi: am mâncat în restaurante, am fost în zeci de muzee, am văzut Parisul așa cum îl văd cei care își permit să stea o lună acolo. Bine, am fost puțin invidioasă, dar m-am mulțumiți și cu atât, știind că nu există nici o șansă să revăd orașul în viitorul apropiat…

În altă ordine de idei, aruncați o privire aici, aici și aici ca să vă convingeți singuri de cât de drăguță e cartea.

Watchmen

DC Comics, 2007

După V for Vendetta era firesc să citesc și Watchmen. Voiam să văd în ce lume distopică o să mă poarte iar Alan Moore și ce personaje memorabile a mai inventat. Nu, nu văzusem filmul, dar știam vag subiectul cărții: ceva cu super eroi.

Până la urmă a fost vorba de câțiva eroi mascați ieșiți la pensie și un singur super erou. Se pare că în America lui Alan Moore, prin anii 1960-1970 fusese o adevărată nebunie cu acești eroi mascați: nu aveau ei puterile lui Superman, dar ieșeau în fiecare noapte și patrulau pe străzi, prinzând infractori și făcând ordine în locul poliției sau, fie, ajutând poliția. Timpul a trecut, vremurile s-au schimbat, eroii au intrat în ilegalitate, unii s-au reprofilat, iar alții au continuat să lupte împotriva crimei, cu poliția pe urmele lor.

Dar povestea cu eroii mascați e doar un pretext pentru adevărata problemă a cărții: când un război atomic e pe cale să izbucnească, ați sacrifica câteva milioane de oameni ca restul să trăiască? I-ați sacrifica pentru posibilitatea unei păci de lungă durată? Am stat mult și m-am gândit și încă nu știu ce să răspund. Noroc că e vorba de ficțiune 🙂

Am văzut și filmul, în seara în care am terminat cartea. Cred că e prima dată când spun că nu e nici o pierdere dacă vedeți doar filmul și nu citiți cartea. Nu mă pricep la filme, dar mi s-a părut cât se poate de fidel cărții (cu o mică excepție la final, dar care nu influențează deloc mesajul). E chiar o adaptare foarte bună, mai ales dacă e să o compar cu porcăria aia de film făcută după V for Vendetta.

Cred că iau o pauză de la distopii, au fost cam multe pe anul ăsta. Sigur găsesc eu niște cărți drăguțe pe care să le citesc 🙂

V for Vendetta

Titan Books, 2005

Nu ştiu ce e cu mine de mă dau în vânt după distopii. În general sunt sentimentală şi mă ataşez prea mult de personaje, sufăr când o carte nu are happy end, dar când e vorba de distopii totul se schimbă. Cu cât sunt mai sucite şi mai sumbre, cu atât îmi plac mai mult. După ce termin o astfel de carte sunt mulţumită de ce am şi îmi spun că se putea mai rău, mult mai rău. Dar de data asta sunt convinsă că şi noi avem nevoie de un V.

Remember, remember the 5th of November… După un război nuclear de la sfârşitul anilor 1980, Marea Britanie cade în mâinile fasciştilor. Noul regim este unul, evident, totalitar: dispar libertăţile şi drepturile, populaţia este mereu monitorizată şi ţinută sub supraveghere, celor din conducere nu le scapă nimic, nici o mişcare greşită, nici  cea mai mică urmă de revoltă împotriva sistemului. Sunt create lagăre în care sunt deportaţi cei de culoare, homosexualii, evreii şi alţii care prezintă comportamente deviante.

În Londra acelor vremuri un terorist mascat le dă de furcă autorităţilor: aruncă în aer clădiri, omoară oameni sus-puşi, se joacă de-a şoarecele şi pisica cu poliţia, le dă peste cap sistemul şi seamănă idei năstruşnice despre revoltă şi libertate în mintea populaţiei. Nimeni nu ştie cine este misteriosul terorist, dar după cum bine spunea chiar el, nu oamenii contează, ci ideile.

V nu este altceva decât produsul acelui sistem, un om pe care s-a experimentat într-unul dintre acele lagăre, dar care a reuşit să scape. Iar acum vrea să se răzbune. I-a luat ceva timp până a pus totul în ordine, dar a fost atent la cele mai mici detalii, iar un asemenea plan nu are cum să dea greş.

Am pornit cu prejudecata că dacă e comic book, atunci povestea trebuie să fie una uşor de digerat. După primele pagini mi-a fost clar că mă înşelasem amarnic. Nu e nimic light în cartea asta, totul e cât se poate de serios, de grav. Alan Moore şi David Lloyd împrumută multe idei de la alţi scriitori (mi s-a părut că în unele părţi sunt chiar prea orwelieni), dar pentru mine a contat mai mult faptul că le-am auzit rostite de V.

V a devenit noul meu personaj preferat. Silly or not, o să-mi fac tricou cu el măcar pentru replicile cu “ideas are bulletproof” şi “people should not be afraid of their governments. Governments should be afraid of their people.” Şi oricât de ruptă de lumea din jur aş fi (nu am televizor, nu ascult radio, nu citesc ziare), tot mi se pare că avem nevoie de un V.

Sunt convinsă că o să recitesc cartea în curând. Şi chiar dacă nu m-a împins să fac lucruri măreţe, dacă cineva o să mă întrebe vreodată care sunt cărţile revelatorii pentru mine, printre alte nume o să spun şi V for Vendetta. Uneori e bine să ţi se amintească în cel fel de lume trăieşti şi cine sunt cei care te conduc chiar şi de un comic book.

Ps. NU vă uitaţi la film! Am mai văzut ecranizări proaste, dar asta întrece orice imaginaţie! Nu-i de mirare că Moore nici nu vrea să audă de film. Nu alegeţi varianta rapidă, ci staţi 1-2-3 zile cu comic book-ul ăsta în mână. Sigur nu o să regretaţi!

Persepolis

Vintage Books, 2006

Trebuie sa-i multumesc lui L. pentru ca mi-a spus de carte. Eram in Baia Mare, beam un ceai si povesteam despre carti. Mi-a spus ca citise pe un blog o recenzie la o carte foarte interesanta. Era despre viata unei fete din Iran, dar era ca un comic book. Era convinsa ca mi-ar placea.

Saptamana trecuta am fost la Anthony Frost si, in timp ce incercam sa ma hotarasc care editie din The Graveyard Book a lui Gaiman o vreau, am vazut o alta carte, respectiv Persepolis. Dupa ce am rasfoit primele pagini mi-am dat seama ca de fapt pe ea o vreau.

Si a fost o decizie tare buna. Intre timp am gasit cartea lui Gaiman in format electronic *hihi*, iar acum mi-am descoperit o noua pasiune: graphic novels. Incredibil cata viata pot sa dea desenele lui Marjane Satrapi cartii! Si ca tot am pomenit de viata, din pacate e si multa suferinta in cartea ei. Isi incepe povestea in 1980 cand, dupa revolutia islamica, a devenit obligatoriu ca toate persoanele de sex feminin sa poarte valul. Apoi povesteste despre condamnari si executii, despre razboi si asa-zisii martiri, despre ingradirea multor libertati. A descris aceeasi tara si aceleasi vremuri pe care le intalnisem si in Reading Lolita in Teheran.

Chiar daca familia lui Marjane nu o ducea chiar rau, parintii o trimit pe aceasta in Viena, ca sa-si termine studiile acolo. Tot ce i se intampla lui Marjane, de la inceputul pana la sfarsitul cartii, e cat se poate de interesant. Descrie viata de zi cu zi in Iran, povesteste despre familia ei, incearca sa explice pe intelesul tuturor ce au insemnat acele vremuri pentru oamenii “moderni” ai Iranului si cat de greu le-a fost sa accepte noile conditii. Iar experientele ei din Viena nu sunt nici ele mai “vesele”. Ajunge sa aiba prieteni anarhisti, sa ia droguri, abia termina liceul. Iar dupa 4 ani de stat acolo se intoarce in Iran unde, desi razboiul se terminase, puterea era tot in mainile extremistilor.

Cartea e mult mai emotionanta, iar mai sus e o simpla trecere in revista a intamplarilor. M-a impresionat tare mult cartea, iar momentan e “cartea anului” pentru mine. Sper ca o sa fie tradusa si la noi, e pacat sa nu ajunga la cat mai multa lume. Iar filmul il vad in seara asta, am zis.