„Îmi doream să văd ca bufnițele, în beznă, dincolo de forme și contururi”

Polirom, Fiction Ltd, 2012

Norocul mi-a surâs ieri, la Gaudeamus, după ce zilele trecute fusesem în Cărturești și nu aveau cartea. Am întrebat în stânga și-n dreapta dacă a văzut cineva Toate bufnițele pe la standul Polirom, iar când mi s-a confirmat că, da, ESTE, m-am repezit și am cumpărat-o. Am luat-o pe prima de pe raft și, când am ținut-o în mână, mi-a venit să strig ca o nebună că, omg, omg, omg, omg, noua carte a lui Filip, am noua carte a lui FILIP!!! M-am liniștit, am luat și cartea de poezii a lui BAS + Singur în Berlin, am plătit și am plecat.

Cât am stat la târg și tot drumul spre casă m-am gândit doar la Filip și la cartea lui. Am citit Zilele regelui și Degete mici de două ori până acum, le-aș mai reciti și a treia oară, dar parcă voiam ceva nou. Apoi m-am gândit că dacă nu citesc Toate bufnițele ACUM, iar o să o car prin metrouri și autobuze, o să o citesc pe sărite, o să fac lucrurile anapoda, cu mintea tot la carte. Trebuia să o citesc dintr-un foc. Și așa am și făcut. Am început la 22.30 și la 3.10 mă culcam liniștită că am terminat cartea, fericită că e o carte minunată, scrisă anume parcă pentru mine, mulțumită că încă sunt în stare de nebunii din astea. Once a groupie, always a groupie!

Azi-noapte am avut timp să mă împrietenesc cu Luci și Emil. Luci e un puști de 11 ani care, însoțit de câinele Zuri și prietenii lui, face o mulțime de trăsnăi și care mi-a fost simpatic încă de la prima noastră întâlnire, când un fragment din roman a apărut în Dilemateca. Emil e un domn care se mută în orașul de munte în care locuiește Luci și care leagă o prietenie foarte frumoasă cu micul neastâmpărat.

Emil își scrie viața într-un caiet galben, dar nu este una tocmai fericită: a trecut prin bombardamentele din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, bunicul și tatăl său au fost închiși de regimul comunist, soția îl înșela în timp ce el era mereu repartizat în orașe tot mai îndepărtate de București, nu a putut niciodată să se apropie de fiica și nepotul lui… Cumva Emil prezintă partea amară a vieții, greutățile care vin odată cu vârsta și, în cazul ăsta, cu regimul politic.

Pe de altă parte, am urmărit cu sufletul la gură aventurile lui Luci. Era mai mult plecat prin păduri, se cățăra pe stânci și făcea baie în râuri reci de munte, din când în când se răzbuna pe fratele mai mare și fugea pe geam când taică-său, beat, voia să-l bată cu cureaua, a ținut vreo 10 zile un șoarece într-un borcan, cadou pentru prietenul lui în vârstă. Petrecea ore întregi cu Emil și îi povestea tot ce făcea. Beau ceai cu miere și lămâie și, în locul lor tainic din pădure, a învățat de la Emil cum să cheme bufnițele.

Poate a contat că îmi doream să văd ca bufnițele, în beznă, dincolo de forme și contururi, îmi doream din suflet, or o asemenea dorință nu se duce pe apa Sâmbetei ca mofturile sau ca poftele. În camera lui de la etaj, din casa doamnei Rugea, am căutat săptămâni în șir secretul, răbdător și încordat, am pășit pe drumul labirintic din cărți, frază cu frază, pagină cu pagină […], iar la toate, permanent, Emil mi-a fost martor. Un martor discret. Și un fel de spectator, pentru că trebuie să fi dat adevărate recitaluri, involuntar, când mă ridicam în picioare, îmi înclinam capul într-o parte, îl țineam țeapăn, roteam doar gâtul și bărbia, mă străduiam să fac ochii cât cepele, mă concentram asupra fiecărui iris sperând că ar fi posibil să-i cresc diametrul ori să i-l scad, mă frământa dacă joacă și culoarea vreun rol și, mereu cu ciudă, regretând că am ochi albaștri și nu cenușii, apăsam pe întrerupătorul de la veioză, aducând noaptea în odaie. După un timp scurt sau lung, niciodată la fel, se auzeau râsul lui Emil și aplauze vagi.

Nu apucai să te întristeze Emil cu ale lui, că imediat își făcea apariția Luci. Iar când Luci se copilărea prea mult, venea iar rândul lui Emil. Și tot așa, din poveste-n poveste, au creat o carte magică, cum numai Filip știe să scrie. A fost cel mai frumos cadou de Moș Nicolae pe care mi l-am făcut 🙂 Acum de-abia aștept lansarea de mâine de la Gaudeamus și cea de pe 28 noiembrie din Cărturești, ca să-l aud povestind despre carte, poate chiar citind din ea. Sunt sigură că starea asta de bine pe care mi-a dat-o romanul o s-o port cu mine mult timp de-acum înainte. Mulțumesc, Filip!

Advertisements

Porc cu piper – finally!

De mult voiam să ajung la o ediție a Porcului cu piper de la Bastilia (și în Bastilia mi-am tot propus să ajung…), dar nu m-am învrednicit până acum. Mobilizată de oompa (și de invitații ediției de lunea viitoare) o să ajung pe 26.03 la întâlnirea cu Filip și Matei Florian și o să mănânc plăcinte cu mere (preferatele mele!).

Nu știu de voi, dar nu aș rata ediția asta pentru nimic în lume 🙂

Frații Florian

Habar n-aveam de filmărilea astea, până când nu mi-a spus Iulia într-un comentariu. Având în vedere că pentru mine toamna e singurul anotimp în care le-aș putea citi cărțile și că tare mi-e dor de Zilele regelui, o să mă mulțumesc deocamdată cu aceste două filmări.

Cea cu Filip o găsiți aici, iar cea cu Matei aici.

O nouă temă

Era timpul să schimb tema blogului și după îndelungi așteptări ( 😛 ) am una nouă. E puțin mai aerisită ca cealaltă și, îmi place să cred, mai user-friendly. Am introdus tagurile, doar că momentan sunt unele care se repetă (lucrez la asta) și sunt încă vreo 200 de posturi fără taguri. Vor mai apărea mici modificări în coloana din partea dreaptă a blogului și vreau să schimb și fontul din titlurile posturilor pentru că ăsta mi se pare prea banal 😀

În rest, toate sunt bune și frumoase. Sper să nu uit că luni e întâlnirea cu Herta Müller la Ateneu și să mă trezesc la 6 că sunt tot acasă 🙂 Aștept târgul de carte și festivalul de literatură și, evident, mi-ar plăcea să apară un nou roman scris de Filip Florian 😀

Cam atât, mâine scriu despre cartea cu pisici 🙂

Azi-noapte

Azi-noapte nu aveam somn. M-am pus pe la 9 în pat şi am citit din Preludes and Nocturnes, apoi a venit el acasă, am mâncat şi în timp ce el lucra, am terminat cartea. Nu ştiu cât era, poate vreo 12 jumate, când ne-am hotărât să ne uităm la Seinfeld, dar nu am apucat să vedem nici măcar un episod că i-a sunat telefonul şi a trebuit să lucreze din nou. Am luat Decât o revistă de lângă pat şi am citit toate articolele care rămăseseră necitite, inclusiv interviul cu Filip Florian.

Şi în timp ce mă gândeam că 25 de lei e mult prea mult pentru o revistă care are 4-5 articole care mi-au plăcut, mi-am dat seama că de mult nu am mai citit cu atâta drag. Era 1 jumate noaptea, nu aveam somn şi tot ce voiam era să încep o nouă carte. Normal, şi faptul că sunt în sesiune şi că ar trebui să scriu proiectele pe care trebuie să le predau a contribuit la nesaţul meu livresc. De când mă ştiu citesc cel mai cu spor şi cu mai mare drag atunci când am teze, lucrări, examene, alte chestii mult mai importante de făcut.

Revenind la interviul cu Filip, mi-am dat seama că mi-e incredibil de dor să recitesc cărţile fraţilor Florian! Nu ştiu, zău, dacă sunt alţi scriitori români care să-mi placă mai mult ca ei. Aşa că am luat de pe raft Degete mici şi o să o recitesc zilele astea.  De-abia aştept! 🙂

Şi Hams Şi Regretel

Editura Polirom, colecţia Ego.Proză, 2009

Pentru tine am învăţat toate regulile lumii, te-am aşteptat cu buchete de flori, am tăiat felii de pepene, le-am scos sâmburii, am făcut conversaţie, am băut ceai, am răspuns “traducător din norvegiană” la întrebarea “ce vrei să te faci când o să fii mare”, am început să spun “bună ziua” la venire şi “bună seara” la plecare, am privit şi am ascultat oamenii, pentru tine am început să gândesc ca ei.

Mi-e aşa de greu să scriu ceva despre cartea lui Matei. Clar e o carte care trebuie citită, de preferat cu nişte şerveţele la îndemână, că eu am început să plâng încă de pe la pagina 11, noroc cu piticii care apăreau exact la timp.

Pe mine lucrurile pe care el, un tip care se află într-o casă, la munte, i le scrie ei, care a rămas în oraş, m-au dat gata. Nu sunt declaraţii nemaiauzite, sfaturi excepţionale, adevăruri supreme, ci sunt acele banale small things pe care fiecare cuplu le are, dar pe care nu mulţi le apreciază aşa cum ar trebui: mirosul pielii ei, cearta aia de atunci, cum el îi citea ei din cărţi, aluniţa de sub sân… Toate nimicurile ăstea m-au înduioşat până la lacrimi, că aşa sunt eu, a sentimental fool

E mult frig şi ceaţă în cartea asta. Şi singurătate. Aşa că în zilele în care am citit-o am fost mai antisocială decât de obicei şi am stat doar în pat şi nu am vrut să văd pe nimeni. Şi chiar dacă piticii mi-au fost tare simpatici – Usi pelticul, Altfred cel serios şi Regretel care mereu îi părăsea ca să dea curs sentimentelor sale amoroase – tot nu au reuşit să mă înveselească.

Aseară, la Povestitorii de la Şosea, s-a spus cum că ar fi o carte fantasy. Mie nu mi se pare deloc aşa, ba eu am văzut-o cât se poate de lumească, de cu picioarele pe pământ. Da, normal, există piticii, dar până la urmă ei nu sunt decât o proiecţie a personajului. Trecerea asta de la viaţa de zi cu zi la “elementele fantasy” e atât de subtilă că de-abia o simţi. Ai impresia că piticii există, că e cât se poate de normal să te tragă de şireturi, să doarmă în părul tău şi să te vegheze când ai febră. Acum să nu credeţi că am ceva cu fantasy-ul, dimpotrivă, sunt câţiva autori de fantasy care-mi plac muuuult de tot, dar am ceva cu etichetările. Până la urmă cu toţii avem piticii noştri, de ce nu le punem şi lor o etichetă, huh?

Băiuţeii am citit-o de două ori, Zilele regelui la fel, şi ştiu sigur că Şi Hams Şi Regretel o să aibă parte de recitiri. E genul meu de carte-obsesie 🙂

Zilele regelui


Editura Polirom, fiction-Ltd, 2008

In avion nu am putut sa citesc. Imi era prea frica si prea somn. Am citit cateva pagini cand am ajuns in Viena, dar tot pe fuga. La fel, nici in metrou nu am putut sa fiu atenta la carte. Dar am purtat-o dupa mine, in geanta, in absolut fiecare zi. Printre cate-un “Entschuldingung, können Sie mir sagen wo…?”, asteptand la coada la muzeul Albertina, ca sa vad expozitia Van Gogh, sau asteptandu-l pe Stefan sa isi termine treburile ca sa putem iesi in oras, am mai citit cate-o pagina, doua. Lipsea atmosfera. Iar apoi a urmat acea seara:

Hey, you said we’re going to read together when you’re here, but we never actually did it. What do you say we have a little reading session tonight?

And a reading session we had! El citea Das Evangelium nach Jesus Christus, iar eu, evident, Zilele regelui. Ah, si despre ce zile am mai citit! :X

Ce are cartea asta asa minunat incat efectiv “m-a dat pe spate”? TOTUL! De la stil – fiecare cuvant e cat de poate de bine ales, dar fara sa faca textul sa sune superficial – la povestea in sine – cu iz istoric, condimentata cu intrigi si povesti frumoase de iubire – si la motanul Siegfried, cu superbele lui scrisori.

Mi-a placut la nebunie cum a reusit Filip sa descrie atmosfera acelui secol, al XIX-lea adica. De aia nu puteam sa ma bucur de carte citind-o pe fragmente: e o carte nazuroasa, care nu se lasa descoperita oricum. A trebuit sa ii acord o dupa-amiaza intreaga, o muzica de fundal adecvata – Madeleine Peyroux, un ceai bun – amestec de rooibos cu portocale – si abia atunci m-a lasat sa citesc despre Herr Strauss si mutarea lui in Bucuresti, despre noul domn al Principatelor – Karl de Hohenzollern-Sigmaringen, despre starea in care acesta a gasit tara si despre transformarile pe care aceasta le-a suferit in timpul domniei lui, despre simpaticul motan Siegfried si scrisorile lui scrijelite pe tapiteriile scaunelor, despre o frumoasa poveste de dragoste, despre un copil din flori cu parul valvoi si nas acvilin, despre razboi, despre prietenie.

Si mi-a placut asa mult ce am citit, incat zambetul inca nu mi s-a sters de pe fata. Doar a palit putin cand am aflat ca nu o sa pot ajunge la lansarea cartii si ca nici vineri nu o sa ii pot spune lui Filip ce seara minunata am avut citindu-i cartea. Macar aici sa ii spun ce si cum. Asa ca, multumesc, Filip! 🙂

[…] sapte zile prin care s-au perindat sase nopti le-am trait in dezmierdari, ne-am tavalit pe covoare si ne-am topit, ne-am suit pe mese, pe dulapuri si pe cufere, cautand alinturi si odihna, am si cazut intr-un rand, de pe cuptor, dar ne-am prins la loc, iute, cu labele din fata incolacite, cu cozile la fel, a mea alba cu un smoc negru, a ei neagra cu un punct roscat, ne-am desfatat in patul iubitului meu stapan, pe indelete, strecurati sub cuvertura moale, ca sa fie intuneric si sa ni se para ca lumea intreaga suntem noi […]