La grămadă

Humanitas, 2008

Cartea asta, pe care mi-a împrumutat-o Andreea, a avut parte de un ghinion fantastic! În prima zi când am luat-o în drum spre muncă, m-a prins ploaia prin parc și m-am trezit că s-a udat și cartea. Apoi, peste câteva zile, în timp ce ieșeam din metrou, am băgat cartea direct în banana puțin prea coaptă pe care o aveam în geantă… De obicei sunt foarte atentă cu cărțile pe care le împrumut de la alții, dar acum nu știu ce s-a întâmplat. Bad mojo!

Într-un fel mi se pare că ghinionul ăsta se leagă de ghinionul personajelor din carte. Din cercul intelectualilor care se întâlnesc seara la vin, mulți simt că se pierd în slujbe mărunte, în iubiri care-i țin pe loc, în căsnicii nefericite și nu își pot împlini dorința de a scrie, de a studia, de a publica. Existența asta omenească este ca o povară – toți vor ceva de la ei, toți le spun cum să trăiască, la ce să aspire, unde să lucreze -, dar nu se pot desprinde de ce se întâmplă în jur ca să își împlinească menirea.

Introspecția mi s-a părut cât se poate de bine-venită. Mi-a adus aminte de Jeni și al ei jurnal, în care am citit pentru prima dată despre această generație chinuită. Mulți glorifică interbelicul, dar cei de atunci nu știau cum să scape de povara vremurilor în care trăiau. Mă gândesc dacă nu cumva ni s-au bagatelizat visurile: dacă ei visau să facă lucruri mărețe, să creeze, noi visăm să… fim fericiți, indiferent ce înseamnă asta. Și chiar dacă e greu să fii fericit, uneori tot mi se pare puțin 🙂

Angry Robot, 2011

Vai, ce m-a amuzat cartea asta! Recunosc că și IRL am o afinitate pentru pămpălăi, dar Chesney m-a dat gata! Imaginați-vă un tip pe care mulți îl consideră autist, care a fost crescut de o mamă super religioasă și în fața căreia nimeni nu cuteza să se răzvrătească și care se simte bine doar când este în lumea cifrelor. Ei bine, tipul ăsta puțin șui invocă din greșeală un demon care insistă că odată invocat, trebuie să încheie un pact și să-i ia sufletul. Încă de mic Chesney a auzit povești despre ce loc groaznic e iadul, așa că refuză cu încăpățânare orice fel de pact. Iar de aici până la greva care se declanșează în iad nu e decât un mic pas. Mi s-a părut foarte ingenioasă ideea grevei: păcatul există din timpuri imemoriale, nu? Rolul demonilor e să-i ducă pe oameni în păcat, iar în zilele noastre e foarte ușor să păcătuiești. Demonii sunt tot atâția ca la început, ceea ce înseamnă că trebuie să lucreze mult mai mult ca să facă față numărului din ce în ce mai mare de damnați. Iar când Chesney refuză să semneze pactul, ei văd în asta o șansă să se facă auziți de Satana și să ceară condiții mai bune de muncă. Cum? Simplu: nelucrând demonii, oamenii nu păcătuiesc. Fără lăcomie, invidie, ură și alte asemenea sentimente, oamenilor nu le mai vine să păcătuiască, devenind dintr-odată apatici, lipsiți de orice dorință. Așa că lui Chesney nu-i rămâne decât un singur lucru: să semneze naibii pactul! :))

Editura Trei, colecția Psihologie practică, 2010, traducere din franceză de Delia Șepețean Vasile

Nu m-a prins dintr-odată dragul de copii, dar sunt câteva lucruri pe care vreau să le lămuresc pentru copilul din mine. Am înțeles că Françoise Dolto chiar știe despre ce vorbește, așa că am început cu ea.

Cărțulia de față mi-a deschis ochii în multe privințe, dar e ciudat să compari modul în care vezi cum majoritatea părinților își cresc copiii și cum spun specialiștii că ar trebui să-i crească. Dolto s-a axat foarte mult pe limbaj și a dat exemple de multe cazuri în care situația copiilor s-a îmbunătățit după ce au vorbit despre problemele lor. Și cu asta sunt și eu de-acord: din moment ce vorbești despre ceva, ești conștient de acel ceva și poți să găsești un mod de a rezolva problema.

În schimb, am fost surprinsă să aflu că ea recomanda ca părinții să le spună copiilor doar adevărul: că bunica a murit, nu că e în vacanță, că s-au născut cu o dizabilitate și că nu sunt la fel ca ceilalți copii și că le va fi greu în viață, dar că împreună o să treacă peste orice obstacol, că părinții au divorțat pentru că nu se mai înțeleg, dar asta nu înseamnă că nu îl iubesc în continuare etc. Sunt așa multe lucruri pe care le intuim când suntem mici, pe care pur și simplu le știm, dar Dolto insistă că trebuie să le și auzim, indiferent de cât de mici suntem. Și mai dă un sfat foarte de bun-simț, dar pe care mulți îl ignoră: copiii trebuie lăsați în pace. A, nu ți-e foame, foarte bine, o să mănânci când simți că ai nevoie. Nu îți place să mergi la dans/înot/balet/fotbal, bine, poate găsim altă activitate care să-ți placă. Copiii nu trebuie să facă lucrurile pe care părinții lor n-au avut șansa să le facă, ci trebuie lăsați să-și aleagă singuri interesele, sporturile, lucrurile care le fac plăcere. Dar asta nu înseamnă că trebuie să fie răsfățați. Nici vorbă! Dar una e să îi obligi să facă ceva care nu le place doar pentru a-ți satisface ție, părintelui, o dorință neîmplinită, și alta e să-i lași să devină mici tirani pe care să-i servești 24/7.

Spre deosebire de nevoi, dorințele pot fi rostite și satisfăcute la modul imaginar. Nevoile sunt necesare pentru supraviețuire, pentru sănătate, pentru corp. Nu mă refer numai la nevoile care aduc ceva: a mânca corespunde nevoii de a lua; dar există și nevoia de a face, adică de a îndepărta urina sau excrementele, ca și nevoia de a îndepărta murdăria prin spălat. Copiii simt foarte bine acest lucru și, chiar dacă nu sunt obligați să se spele, vor fi întotdeauna curați dacă li se dă acest exemplu când sunt mici. […] acesta va reuși să facă singur tot ce valorizează în propriii săi ochi și îl va face să fie la fel de plăcut ca și toate acele persoane care îi plac lui.

Joi dimineață o să fiu deja în Germania. Mi-am luat o lună de concediu ca să am timp să îmi văd prietenele și să străbat Berlinul la pas, nu doar cu bicicleta, ca data trecută. Poate că o să am chef să mai scriu, poate că nu, dar în orice caz, o să încerc să citesc cât pot de mult.

Advertisements

Doar Dumnezeu și noi

Humanitas, 1992, traducere de Micaela Slăvescu

Oamenii de la sala de escaladă sunt foarte mișto. Nu vezi pițipoance sau cocalari, nu râde nimeni de tine când te chinuiești să faci un traseu, ba dimpotrivă, iar unii sunt adevărați bookaholici sub acoperire 😀 Așa că am început să împrumut cărți în stânga și-n dreapta, având grijă să-mi notez, de data asta, cui și ce i-am dat. Apoi am primit eu o carte pe care să o citesc și care mi-a plăcut mult de tot.

Deși m-am gândit la un moment dat să dau la Istorie, romanele istorice nu sunt punctul meu forte. N-am citit multe, nu pot să zic că mă dau în vânt după ele, dar dacă nimeresc unul

bine scris, îl savurez ca pe orice altă carte. Doar Dumnezeu și noi este în primul rând un amuzant roman de moravuri, iar abia apoi e un roman istoric.

Francezii din secolul al XVII-lea erau… primitivi 🙂 Nu zic asta cu surprindere, doar că uneori sunt atât de preocupată de prezent, încât uit cât de diferite erau mentalitățile în urmă cu 10, 20, 100 de ani. Mi s-au părut naivi și simpatici, așa superstițioși cum erau: dacă vedeau un dolmen trebuiau să-l înconjoare, altfel ar fi avut parte de ghinion; din sângele și hainele celor condamnați la moarte se făceau poțiuni miraculoase; temnicerul avea voie să schingiuiască (ba avea și instrucțiuni foarte clare în privința asta), dar nici vorbă să poată face pe călăul, în schimb, călăul avea voie doar să omoare condamnații la moarte, nu să-i schingiuiască; mai mult, nimeni nu voia să aibă de-a face cu călăul, dar, vai, ce se mai distrau la câte-o execuție publică!

„Doar Dumnezeu și noi” e deviza familiei Pibrac, ajunsă la cea de-a opta generație, ai cărei bărbați au meseria nobilă de… călăi. Lui Iustinian Întemeietorul nu i-a fost ușor să facă dintr-o meserie infamă ceva de care să fii mândru, dar fiind un tip inteligent, orgolios, ambițios, s-a dăruit cu totul slujbei care l-a salvat de la galere, reușind să fie amintit cu venerație de către urmașii lui. Nu am putut decât să admir devotamentul Pibracilor pentru o meserie atât de urâtă și să mă minunez de cum au ridicat-o la nivel de artă.

– Mă mir, de exemplu, de faptul că funcţia de călău v-a îmbogăţit aşa de mult. Căci trebuie să fiţi foarte bogat ca să posedaţi un astfel de mobilier. […]
– Numai ziariştii şi neştiutorii ne califică de călăi. Binevoiţi a nota că termenul exact care ne desemnează funcţia este acela de Executor al Înaltelor-Lucrări sau al Sentinţelor Criminale, cum se spune acum. Aţi face bine să v-o amintiţi pe viitor. […]
– Am notat. Totuşi veţi recunoaşte că publicul foloseşte îndeobşte primul termen.
– Posibil, dar de la decretul din 12 ianuarie 1787, este interzis să fim numiţi astfel, vinovatul putînd fi chemat să răspundă în faţa tribunalelor. Nu putem fi călăi, de vreme ce sîntem braţul înarmat al Justiţiei. Cei care fac ultimul gest. Fără noi, n-ar exista pedeapsă capitală. Militarii care ucid atîţia nevinovaţi ce-şi servesc şi ei patria lor sînt acoperiţi de glorie, iar pe noi, care nu dăm moartea decît vinovaţilor, ne privesc toţi cu dispreţ!

Rar mai găsești oameni așa de mândri de ceea fac. Sau dacă există, îi găsești în cărți 🙂

Lately…

Nu pot să zic că brusc și dintr-odată mi-a trecut starea de letargie, dar sâmbătă m-am entuziasmat la culme când am cumpărat e-bookul cu Matei Brunul (al lui Lucian Dan Teodorovici, pentru necunoscători). Știu, știu, am spus că nu mai îmi cumpăr cărți până la târg, dar dacă am păcătuit deja o dată (mi-am luat Exuviile apărute în Top 10+ pentru că nu-mi mai găsesc ediția cartonată și cu autograf!!! – vă rog dați-mi înapoi cartea!), de ce să mă opresc? Bine, așteptam deja de ceva timp să apară Matei Brunul, iar când am văzut că pot să o am pe loc, n-a mai contat sub ce formă ajunge la mine. Deci, trec la condică primul e-book românesc pe care-l cumpăr și recunosc că sunt multe cărți de la Polirom care mi-au făcut cu ochiul și pe care cred că o să le iau tot în formatul ăsta.

Așa… apoi am citit două cărți cel puțin interesante în ultimul timp. Prima e Inima cusută, pe care la început am tot ocolit-o, parcă nu-mi venea să mă apuc de ea. Dar din momentul în care am citit prima pagină, am fost complet absorbită de poveste. Chiar dacă unora li s-a părut a fi o carte siropoasă, mie mi-a plăcut combinația asta dintre realism magic și iubire; mi-a plăcut croitoreasa tăcută și care și-a acceptat resemnată soarta; mi-a plăcut cum cosea povești de iubire, unea destine, vindeca răni cu acul și ața. Iar copiii ei nu sunt mai prejos: fiecare are un dar aparte, un talent – la unii e vizibil de la naștere, alții îl dobândesc mai târziu, dar cert este că nu sunt ca toți ceilalți. Fac un mare deserviciu cărții că nu scriu nici un citat ca să vedeți ce stil frumos și molcom de a povesti are Carole Martinez. Și chiar dacă e o poveste siropoasă, important e că m-am bucurat citind-o, că m-a relaxat, că a fost cartea potrivită la momentul potrivit.

 

 

Cu delete a fost cu totul altceva. Citisem un articol în The New York Times sau Guardian despre cartea asta și credeam că o să-mi ofere soluția la cum poți să uiți. Nu știam la ce să mă aștept de la o carte „tehnică”, având în vedere că eu nu citesc astfel de cărți – nici măcar o carte de Freud nu am reușit să termin -, dar cel puțin prima parte a fost pe gustul meu: autorul a prezentat istoria memoriei, mecanismele de care oamenii s-au folosit ca să nu uite, dar și faptul că uitarea e un proces normal, firesc, de care avem nevoie ca să mergem mai departe. Având în vedere că în ziua de azi avem acces la zeci de mijloace de stocare a informației, ne este din ce în ce mai greu să uităm, fie că e vorba de o beție (pozele de pe Facebook nu mint), fie de o despărțire (zecile de poze de pe hard disk ne aduc aminte de el/ea), iar asta nu are cum să fie bine pentru psihicul nostru. Iar cam aici se termină și fascinația mea pentru carte: autorul intră în detalii tehnice, se axează pe datele care sunt preluate, stocate și folosite de către motoarele de căutare, iese din sfera tangibilului și intră în lumea internetului. Sincer, puțin îmi pasă ce face Google cu urmele pe care eu le las pe internet, eu voiam să aflu chestii mai practice :)) Prin urmare, nu am avut răbdare să termin cartea și ultimele 20 de pagini cred că o să rămână pe vecie necitite.

Acum citesc Portretul lui M, o carte de memorii foarte tristă, dar despre un subiect care mă fascinează: copiii cu autism. Sigur, una e să urmărești aventurile unui copil autist într-un roman, iar alta e să citești despre un caz real. Oricum, după ce o termin mă apuc de Matei Brunul, care știu sigur că o să-mi placă 😀

Deci, da, cred totuși că mi-am revenit.

Iubire la Berlin

Editura Nemira, colecția Damen tango, 2010, traducere de Diana Morărașu

Lăsând la o parte titlul siropos al cărții și numele neinspirat al colecției, cartea mi-a plăcut foarte mult. Nu știam cine e Anne Wiazemsky, iar numele lui François Mauriac îmi era vag cunoscut, dar nu am putut să nu iau cartea când am văzut ce copertă frumoasă are. Bine, și Berlinul din titlu îmi făcea cu ochiul, recunosc.

Cartea e biografia romanțată a unei iubiri: cea dintre Claire Mauriac și Ivan Wiazemsky, părinții Annei. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Claire s-a alăturat Crucii Roșii și a încercat să salveze cât mai mulți oameni. Mergea dintr-un loc în altul ca să aducă bolnavi cu ambulanța pe care o conducea și de multe ori ajungea să se atașeze de cei pe care-i salva. La sfârșitul războiului a fost trimisă în Berlin ca să ajute la repatrierea prizonierior francezi de război. Iar acolo, în casa de pe Kurfürstendamn Straße, îl întâlnește pe Wia. E iubire la prima vedere. Cei doi nici că puteau fi mai diferiți: familia ei făcea parte din înalta societate  a Parisului, familia lui fugise din Rusia și ei nu erau altceva decât niște ruși scăpătați; ea suferea de migrene și era destul de liniștită, el era sufletul petrecerii. Și totuși, se iubeau și asta a fost tot ce conta.

În carte apar pasaje din scrisorile pe care Claire le trimitea părinților ei, pasaje din jurnalul ei. Evident, Anne Wiazemsky a vorbit și cu prietenii părinților ei înainte să scrie cartea. I-a ieșit o poveste foarte bine documentată, încât de multe ori aveam impresia că nu e nimic romanțat, nimic inventat și că toate s-au petrecut aievea.

Ca să nu mai audă țârâitul telefonului, deschide TSF-ul. Se difuzează muzică de jazz, pe care a învățat să o îndrăgească de la prietenii ei, ofițerii americani, și recunoaște trompeta lui Louis Armstrong. Cum nu e nimeni în casă, Claire dă sonorul la maximum, deschide larg ușile salonului, ale sufrageriei și ale vestibulului și începe să danseze. E convinsă că are în față o viață nouă, o viață necunoscută, palpitantă, departe de tot ceea ce a cunoscut până acum. Numele orașului învins, Berlin, vibrează în ea ca o promisiune.

Mereu mă întristez când citesc cărți despre război, dar acum nu am apucat să mă deprim pentru că m-am lăsat cucerită de Claire: era dedicată trup și suflet muncii de la Crucea Roșie și nu de puține ori și-a riscat viața ca să-i salveze pe alții. Dacă am fi toți ca ea…

E o carte „de fete”, dar nu e siropoasă. Aș prefera să citesc oricând o carte ca asta, decât un chick lit.


Ultimele cărți citite

Încă nu am terminat cu meșterii, dar s-au mai liniștit puțin apele, așa că am timp să scriu pe scurt despre ultimele trei cărți pe care le-am citit. The Plato Papers ar merita un post separat, dar asta e…

HarperCollins, 2009

Am cumpărat cartea din Dublin neputând rezista titlului. Oricum, se știe că am o slăbiciune pentru cărțile cu pisici. Din păcate, asta nu va intra la preferatele mele. E o carte scrisă de Fluffy & Bonkers pentru suratele lor, pisicile de apartament. Se vrea a fi un ghid despre cum să trăiești regește în captivitate și se vrea a fi amuzant, dar abia dacă am zâmbit de două ori. În plus, uRMa mea se pare că e o pisică atipică pentru că nu i se potriveau majoritatea „activităților” recomandate în carte. Bine, nu ratează nici o ocazie să intre în vreo cutie și să foșnească toate plasele de plastic din casă, dar în rest are alte pasiuni. Singurele chestii cu adevărat interesante au fost the facts about cats. În concluzie, ar fi fost mai înțelept din partea mea să fi cumpărat altă carte.

Editura Art, colecția Roman grafic, 2010, traducere de Anamaria Pravicencu

Sunt foarte încântată că Editura Art are o colecție de romane grafice. Deși le-am descoperit recent, îmi plac la nebunie și mi-aș cumpăra o mulțime de romane grafice, dacă mi-aș permite 🙂

Evident că Broderii nu e Persepolis, dar e ușor de recunoscut că a fost scrisă și desenată de aceeași autoare. Pe scurt, în Broderii se întâlnesc reprezentantele sexului feminin din Persepolis și fac ce știu ele mai bine să facă, adică să bârfească. Beau ceai făcut în samovar și își povestesc viețile amoroase sau devin indiscrete și povestesc prin ce au trecut altele, deși juraseră că nu o vor face. E foarte amuzantă și drăguță cartea, numai bună pentru o zi de duminică.

Vintage, 2000

Cartea face parte din seria celor pe care trebuie să le citesc pentru masterat. Deși la început mi s-a părut mai ciudată, din momentul în care mi-am dat seama ce se întâmplă, mi-a fost greu să mă desprind de ea.

E anul 3.700 d.H., iar oratorul Plato le povestește londonezilor despre trecut și despre strămoșii lor. Doar că este destul de greu să vorbești despre ceva ce s-a întâmplat cu 1.500-2.000 de ani în urmă, când informațiile pe care le deții nu sunt complete. Astfel, ajunge să vorbească despre comediantul Sigmund Freud și cartea lui Jokes and their Relation to the Unconscious; îl prezintă pe Charles Dickens ca pe autorul a The Origin of Species, iar din datele pe care le are reiese că E.A. Poe a fost un… poet, care a descris America și pe americani.

We have acquired some information about the actors and comedians of past ages, but our knowledge has been greatly increased by the chance survival of a comic handbook entitled Jokes and their Relation to the Unconscious. The meaning of ‘unconscious’ is by no means clear, but it may be related to the idea of drunkenness, which even in our own time is the object of laughter. The joke book itself is the work of a clown or buffoon who was billed as Sigmund Freud – no doubt pronounced ‘Fraud’ to add piquancy to his stage character. In this volume he has compiled examples of what he calls ‘significant nonsense’, with comic routines concerning people who forget names or misread words, who use the wrong set of keys or knock over pots of black dye. Clearly Freud himself was an incomparable gamester, and it is easy to imagine him reciting these absurd misadventures with a serious face.

Delicioasă interpretare, nu-i așa? 🙂

Până la urmă ajungi să te gândești că poate și noi procedăm așa. Poate că istoria pe care noi o luăm drept bună și după care ne ghidăm nu e altceva decât un lung șir de interpretări, una mai greșită decât cealaltă. Cred că tocmai de asta mi-a plăcut mereu istoria: seamănă foarte bine cu o poveste 🙂




Dispariția lui Richard Taylor

Editura Vellant, 2010, traducere de Cristina Patricia Gheorghe

Richard are 30 de ani, e căsătorit, are o fetiță nou-născută și tocmai s-a mutat într-un apartament minunat din centrul Londrei. Mama lui e mulțumită de el, soția lui e mulțumită de el, toată lume e mulțumită de el. Dar nu și el. Uneori ajungi să îți dai seama destul de târziu că ai trăit după cum ți-au dictat ceilalți și că e timpul să faci ceva până mai poți.

Așa că Richard pleacă. Pur și simplu nu se mai întoarce acasă. Îi trimite mamei lui o scrisoare în care îi spune că urmează să ia avionul spre Tokio și gata. Nu e primul și nici ultimul care își abandonează familia, dar să dispari? Just like that? Mi s-a părut tare dubioasă alegerea lui, lașă de-a dreptul. Pe de altă parte, nu știu dacă el credea că există o altă șansă ca să scape de viața aia care-l făcea nefericit.

Găselnița care mi-a plăcut, e că nu Richard e cel care își deplânge soarta de marionetă, ci fiecare capitol e povestit de câte-o femeie cu care el a intrat în contact: soția lui, mama, o colegă de serviciu, o tipă care l-a luat la un moment dat cu mașina etc. Singurul Richard pe care ajungi să-l cunoști e cel din poveștile și amintirile lor. Așa că nu poți să-l judeci până nu afli și versiunea lui. Doar că nu există o asemenea versiune.

Uneori am nevoie de o carte din asta, care să meargă rapid. Mă destinde.

Micuța vânzătoare de proză

Editura Polirom, colecția Biblioteca Polirom, traducător Cecilia Ștefănescu2004

Pe la sfârșitul lui iulie eram la vio pe terasă, în Bad Homburg, beam Weissbier și vorbeam, evident, despre cărți. vio m-a întrebat dacă am citit ceva de Daniel Pennac și i-am spus că doar Domnilor copii, carte care nu prea m-a impresionat. Ei bine, vio a început să-mi povestească despre seria Malaussène și până să decid de una singură dacă vreau sau nu să citesc vreo altă carte de Pennac, m-am trezit cu Micuța vânzătoare de proză în brațe.

Primele 100 de pagini le-am citit în trenul de Baia Mare-București și nu puteam să mă decid dacă îmi place la nebunie sau dacă e doar drăguță. Îmi amintea de Darul unei zile, doar că povestea era mai puțin credibilă. A doua zi am fost leneșă și am citit vreo 40 de pagini, iar în a treia zi nu m-am dus la culcare până nu am terminat restul de 290 de pagini. De mult nu mi s-a mai întâmplat să nu vreau să mă culc până nu termin cartea. Erau cărți unde spuneam că mai citesc un capitol și gata și ajungeam să citesc vreo două, trei până să mă fure somnul, dar acum am stat de după-masă până noaptea pe la 1 ca să o citesc pe toată. Trebuia să știu ce se întâmplă, eram atât de prinsă de subiect încât nu puteam să o las pe mâine.

Chiar dacă Micuța vânzătoare de proză nu e prima din saga Malaussène, autorul are grijă să nu te facă să te simți un outsider. Îți dă suficiente explicații încât să ai habar ce s-a întâmplat până acum și să vrei să citești și celelalte peripeții ale acestei familii cât se poate de ciudate. Benjamin Malaussène, fratele cel mare, este capul familiei: mama i-a lăsat în grijă pe frații și pe surorile lui (să tot fie vreo cinci), care, culmea, sunt făcuți cu tot atâția bărbați diferiți. Iar dacă săracul Benjamin e mereu la locul nepotrivit, la momentul nepotrivit, îndeplinind la editura pentru care lucra rolul de țap ispășitor, nici frații lui nu sunt cu mult mai prejos: unul dintre ei are coșmaruri care se adeveresc, o soră prezice viitorul, iar cea mică, încă un bebeluș, te ținutuiește pe loc doar uitându-se la tine.

Dar Malaussènii nu sunt singurii care dau savoare cărții: prietenii lor din cartierul Belleville sunt niște personaje memorabile. În carte nu există diferențe de rasă sau de cultură, Malaussènii sunt prieteni cu toți: arabi, afro-americani, vietnamezi, iar toți aceștia și-ar da viața pentru acești copii fără tată. Acțiunea e și ea incredibil de faină, mai ales partea în care Julie, iubita lui Benjamin, pornește să-l răzbune pe acesta și îi pedepsește pe vinovați rând pe rând. Asta pentru că, din nou, Benjamin a intrat în bucluc.

Carte e un amestec de intrigă polițistă, prietenii pe viață, personaje de care te îndrăgostești pe loc și multe alte lucruri mici care te fac să nu poți lăsa cartea din mână. Singura problemă e că toate cărțile din seria asta nu mai pot fi comandate de pe site-ul Polirom și nu pot decât să sper că o să le găsesc în librării.