Howards End

Dover, 2002

N-am timp, n-am chef, da’ mă enervez când nu reușesc să notez măcar câteva fraze despre ce citesc. Uit așa de multe detalii (ca să nu mai vorbesc de nume de personaje!), din multe cărți rămân numai cu starea pe care mi-au transmis-o. Poate revin la bunele obiceiuri…

Mă bucur mult că l-am descoperit pe Forster, dar îmi pare rău că am început cu Room With a View – evident că o să îi judec toate scrierile comparându-le cu ea, și s-ar putea să fiu prea aspră.

În cărți se poate întâmpla orice: poți, într-o călătorie, să cunoști niște oameni pe care viața să ți-i tot scoată-n cale. Așa au pățit surorile Schlegel: i-au cunoscut pe cei din familia Wilcox, iar apoi i-au tot întâlnit și reîntâlnit. Ba mai mult, Helen, sora mai mică, invitată fiind la Howards End, proprietatea doamnei Wilcox, are un mic flirt cu Paul Wilcox, ceva destul de scandalos pentru acele vremuri (~1910).

“To think that because you and a young man meet for a moment, there must be all these telegrams and anger,” supplied Margaret.
Helen nodded.
“I’ve often thought about it, Helen. It’s one of the most interesting things in the world. The truth is that there is a greater outer life that you and I have never touched – a life in which telegrams and anger count. Personal relations, that we think supreme, are not supreme there. There love means marriage settlements, death, death duties. So far I’m clear. This outer life, though obvious horrid, often seems the real one – there’s the grit in it. It does breed character.”

Chiar după ce problema flirtului e clarificată, există o anumită stânjeneală de fiecare dată când un Schlegel se întâlnește cu un Wilcox. Cele două familii sunt cât se poate de diferite: Margaret și Helen sunt visătoare, idealiste, artistice, ceilalți sunt practici, realiști, down to earth. Și totuși Margaret ajunge să îi placă așa mult doamnei Wilcox, încât aceasta se hotărăște să îi lase cel mai drag lucru pe care-l posedă: Howards End. Dar multe se mai întâmplă până să ajungă Margaret să fie stăpâna casei… Mi s-a părut interesat cum casa aia e un personaj în sine. Toți vorbesc despre ea, vin și pleacă de acolo, o descriu, o închiriază, unii o iubesc, pe alții îi lasă indiferenți – toți se raportează cumva la proprietatea respectivă.

Nu a fost o lectură ușoară pentru mine: mi-e greu să mă pun în pielea personajelor pentru că, duuh, în primul rând fac parte din vremuri pe care nu le cunosc, au alte principii, iar în al doilea rând, trebuie să recunosc că mi s-au părut plictisitoare discuțiile acelea de societate la care participau surorile Schlegel: cum ai ajuta un om cu potențial? I-ai asigura un venit lunar sau pur și simplu i-ai da o sumă de bani și l-ai lăsa să se descurce singur? Asta venind din partea unor oameni din clasa de mijloc care au moștenit micile averi care le permit să discute cum ar face ei pe mecena… Dar până la urmă tot sunt mai simpatici decât membrii familiei Wilcox, care par să aibă un băț mare în fund. Sunt atât de scorțoși, formali, așa cum vrea societatea să fie!

Și dacă tot am pomenit de societate, nu pot să nu mă mir și să mă enervez în același timp de cât de încuiați la minte erau oamenii în acele vremuri! Cum bărbaților li se permitea orice, iar femeile erau ca prinse-n cușcă, orice pas greșit putând să le coste amarnic. Din nou, tot surorile Schlegel sunt cele care știu să ierte, demonstrându-le celorlalți că societatea nu trebuie să aibă ultimul cuvânt. Mișto surorile astea, poate ar trebui să le urmăm exemplul.

Advertisements

Doar Dumnezeu și noi

Humanitas, 1992, traducere de Micaela Slăvescu

Oamenii de la sala de escaladă sunt foarte mișto. Nu vezi pițipoance sau cocalari, nu râde nimeni de tine când te chinuiești să faci un traseu, ba dimpotrivă, iar unii sunt adevărați bookaholici sub acoperire 😀 Așa că am început să împrumut cărți în stânga și-n dreapta, având grijă să-mi notez, de data asta, cui și ce i-am dat. Apoi am primit eu o carte pe care să o citesc și care mi-a plăcut mult de tot.

Deși m-am gândit la un moment dat să dau la Istorie, romanele istorice nu sunt punctul meu forte. N-am citit multe, nu pot să zic că mă dau în vânt după ele, dar dacă nimeresc unul

bine scris, îl savurez ca pe orice altă carte. Doar Dumnezeu și noi este în primul rând un amuzant roman de moravuri, iar abia apoi e un roman istoric.

Francezii din secolul al XVII-lea erau… primitivi 🙂 Nu zic asta cu surprindere, doar că uneori sunt atât de preocupată de prezent, încât uit cât de diferite erau mentalitățile în urmă cu 10, 20, 100 de ani. Mi s-au părut naivi și simpatici, așa superstițioși cum erau: dacă vedeau un dolmen trebuiau să-l înconjoare, altfel ar fi avut parte de ghinion; din sângele și hainele celor condamnați la moarte se făceau poțiuni miraculoase; temnicerul avea voie să schingiuiască (ba avea și instrucțiuni foarte clare în privința asta), dar nici vorbă să poată face pe călăul, în schimb, călăul avea voie doar să omoare condamnații la moarte, nu să-i schingiuiască; mai mult, nimeni nu voia să aibă de-a face cu călăul, dar, vai, ce se mai distrau la câte-o execuție publică!

„Doar Dumnezeu și noi” e deviza familiei Pibrac, ajunsă la cea de-a opta generație, ai cărei bărbați au meseria nobilă de… călăi. Lui Iustinian Întemeietorul nu i-a fost ușor să facă dintr-o meserie infamă ceva de care să fii mândru, dar fiind un tip inteligent, orgolios, ambițios, s-a dăruit cu totul slujbei care l-a salvat de la galere, reușind să fie amintit cu venerație de către urmașii lui. Nu am putut decât să admir devotamentul Pibracilor pentru o meserie atât de urâtă și să mă minunez de cum au ridicat-o la nivel de artă.

– Mă mir, de exemplu, de faptul că funcţia de călău v-a îmbogăţit aşa de mult. Căci trebuie să fiţi foarte bogat ca să posedaţi un astfel de mobilier. […]
– Numai ziariştii şi neştiutorii ne califică de călăi. Binevoiţi a nota că termenul exact care ne desemnează funcţia este acela de Executor al Înaltelor-Lucrări sau al Sentinţelor Criminale, cum se spune acum. Aţi face bine să v-o amintiţi pe viitor. […]
– Am notat. Totuşi veţi recunoaşte că publicul foloseşte îndeobşte primul termen.
– Posibil, dar de la decretul din 12 ianuarie 1787, este interzis să fim numiţi astfel, vinovatul putînd fi chemat să răspundă în faţa tribunalelor. Nu putem fi călăi, de vreme ce sîntem braţul înarmat al Justiţiei. Cei care fac ultimul gest. Fără noi, n-ar exista pedeapsă capitală. Militarii care ucid atîţia nevinovaţi ce-şi servesc şi ei patria lor sînt acoperiţi de glorie, iar pe noi, care nu dăm moartea decît vinovaţilor, ne privesc toţi cu dispreţ!

Rar mai găsești oameni așa de mândri de ceea fac. Sau dacă există, îi găsești în cărți 🙂

Acasă, pe Câmpia Armaghedonului

Polirom, seria de autor Marta Petreu, 2011

Maria din carte îmi aduce aminte de bunica din partea mamei: mică, aprigă, aspră, obișnuită să poruncească (obișnuință care, din păcate, s-a transmis tuturor femeilor din familie…), mândră. În plus, în satul bunicii se vorbește exact ca-n Cutca, deși sunt la 129 km distanță. Deh, se simte influența austro-ungară. Din fericire, asemănările se termină aici.

Maria, mama Tabitei, a fost o femeie profund nefericită. Din momentul în care a aflat că drăguțul ei umblă cu alta și s-a lăsat împinsă într-o căsătorie cu un bărbat pe care nu l-a vrut, se transformă într-o femeie acră și rea. Nu există armonie între soți: Augustin mereu o bănuiește că încă se vede cu fostul, ea refuză să se convertească la iehovism pentru el. Și totuși fac trei copii, pe care îi cresc așa cum pot: fără prea multe gesturi de dragoste, din câte țin minte, Augustin nu i-a luat niciodată în brațe, fără să îi cocoloșească atunci când erau bolnavi (ba chiar Tabita spune că maică-sa nici nu o credea când îi zicea că se simte rău și că abia când își dădea seama cât de gravă era situația o ducea la doctor), fără să țină seama de dorințele lor (pe sora Tabitei nu o lasă să meargă mai departe la liceu, nu pentru că nu și-ar fi permis să o întrețină, dar i se părea mamei că prea se domnește dacă face liceu – asta doar pentru că nici pe ea nu au lăsat-o ai ei să-și continue studiile).

N-avea rost, nu mai putea să ne iubească. Credea despre ea că a fost o mamă-model, care s-a sacrificat pe ea însăși în interesul copiilor ei. Părerea mea e oarecum alta. Dar – mi-am spus eu, uitându-mă gânditoare la ea – poate că efortul ei de a ne face cu Ticu și de a ne naște a fost atât de contra naturii ei, încât a reprezentat pentru ea un sacrificiu enorm și, orice-am făcut noi, ea a simțit că nu i l-am răscumpărat niciodată.

Îmi imaginez că era destul de greu să crești trei copii, să mergi aproape zilnic să lucrezi pământul, să ai grijă de casă, dar asta nu e o scuză ca să îți transformi copiii în niște anexe la propria ta nefericire. Tabita povestește toate astea după ce moare și mama ei, deci poate să fie cât de liberă vrea, îi este mai ușor să-și analizeze viața și să-și judece părinții când aceștia nu mai sunt în viață. Ce mi s-a părut interesant e că Tabita pare mai afectată de blestemele mamei decât de lipsa ei de afectivitate, că pune un preț mai mare pe cuvinte decât pe fapte. Încă nu mi-e clar cum e relația părinte-copil, cât de necondiționat poți să iubești pe cineva doar pentru că te-a născut, ți-a dat să mănânci și te-a îmbrăcat, dar nu a fost acolo pentru tine, nu te-a îmbrățișat, nu te-a doftoricit, nu te-a iubit, ba îți mai și spune că mai bine scăpa de tine și de frații tăi și te blestemă să nu ai parte de ce ai tu mai drag… Iar Tabita e mereu gata să intervină și să facă pace atunci când mama se ceartă cu sora sau cu fratele ei, îi dă mamei o alocație lunară și acceptă toate răutățile pe care aceasta le face și le spune.

Putea fi atât de critică despre Ana și Tinu, când vorbea cu mine, încât părea că vorbește despre străini. La fel, putea vorbi cu Ana sau Tinu despre mine ca despre un ciudat pe care s-a întâmplat să-l cunoască și pe care îl descrie numai de mirare că așa ceva există sub soare. Îi plăcea la nebunie să ducă de la unul la altul părerile noastre proaste despre ceilalți, la care tot ea ne incita, generând certuri sau măcar lungi tăceri între noi. Nu era o tehnică premeditată de-a divide pentru a ne stăpâni, ci modul ei natural de-a fi. Poate că ne visa perfecți și se împiedica în cusururile noastre ca într-un ciot când umbli desculț pe câmp. Nu știu.

Dar partea care m-a înmuiat a fost cea în care Tabita povestește cum se simte fără mamă. Având în vedere că eu sunt atât de legată de a mea (cu bune și cu rele, dar mai ales cu bune), mi-e extrem, extrem de frică de tot ce înseamnă să-ți pierzi mama, așa că anumite pasaje din carte m-au făcut să mă înfior și să simt că mă sufoc…

Pasajele în care Tabita lasă deoparte Armaghedonul din familia ei au fost cât se poate de bine-venite. Chiar așa, Acasă, pe Câmpia Armaghedonului nu înseamnă doar povestea asta a Tabitei, ci și viața dintr-un sat ardelenesc – relațiile dintre săteni, munca la câmp, colectivizarea, înmormântările – adică fața mai puțin traumantizantă a cărții. Chiar dacă mi-a plăcut mult, am parcurs-o cu hopuri, cu poticneli, cu tristețe… Deși e foarte bine scrisă, mi-a fost greu să mă împac cu povestea asta plină de regrete și frustrări.

Ps. Îi mulțumesc Teroristei pentru recomandare 🙂

 

Miss Peregrine’s Home for Peculiar Children

Quirk Books, 2011

Mai țineți minte cum citeați cărțile cu Harry Potter până dimineața devreme pentru că povestea era incredibil de captivantă? Mai știți cum dădeați pagină după pagină și promiteați că după ce terminați capitolul mergeți la culcare, dar se termina prea brusc și mai citeați încă unul și încă unul și tot așa? Mai știți cum stăteați cu sufletul la gură, cum uneori vă scăpa câte-un „ai grijă, Harry! Ron, ferește-te! NUUUU!”? Mai țineți minte cum erați trup și suflet alături de personaje? Ei bine, dacă vă e dor de o astfel de poveste, de un fantasy pe care pur și simplu să-l devorați, vă recomand, ba chiar vă zoresc să citiți Miss Peregrine’s Home for Peculiar Children.

Ce mi s-a părut fascinant, după ce am citit cartea și m-am „documentat” un pic, e că pozele cu acei copii… neobișnuiți există, nu au fost create special pentru roman. Ba mai mult, Ransom Riggs a scris cartea pornind de la acele poze! Instantaneu ciudații respectivi mi-au devenit mai dragi 🙂

Jacob, rich suburban kid, crește ascultând poveștile fantastice ale bunicului său: cum, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, acesta a fost trimis de către părinți în Marea Britanie, unde a ajuns în această casă condusă de doamna Peregrine. Doar că nu era o casă pentru copii obișnuiți, ci pentru copii cu anumite abilități: invizibilitate, putere fizică ieșită din comun, levitare etc. Dar bunicul lui era cel și cel mai special: era singurul care putea să vadă monștrii. Iar când bunicul moare într-un mod groaznic, Jacob, care deja are 16 ani, nu mai știe ce să creadă: chiar există acei monștri? Poveștile bunicului nu erau inventate?

Lui Jacob nu-i rămâne decât să meargă pe insula unde bunicul lui s-a simțit în siguranță pe perioada războiului, să descopere casa doamnei Peregrine și să dea de urma vreunui copil, acum devenit adult, ca să afle o dată pentru totdeauna ce e cu poveștile alea. Iar din momentul în care ajunge pe insulă, începe nebunia 🙂 Acțiunea e minunată, nu-mi venea să cred ce citeam, mă miram la fiecare pagină. Iar pentru că ăsta e primul volum, aștept cu nerăbdare, cu mare nerăbdare, să văd ce o să se întâmple în continuare, dacă o să fie așa cum cred eu sau de mii de ori mai fain. Nu vreau să scriu mai multe, cărțile de genul ăsta trebuie citite pe nerăsuflate, nu povestite.

I used to dream about escaping my ordinary life, but my life was never ordinary. I had simply failed to notice how extraordinary it was. Likewise, I never imagined that home might be something I would miss. Yet as we stood loading our boats in the breaking dawn, on a brand new precipice of Before and After, I thought of everything I was about to leave behind – my parents, my town, my once-best-and-only friend – and I realized that leaving wouldn’t be like I had imagined, like casting off a weight. Their memory was something tangible and heavy, and I would carry it with me.
And yet my old life was as impossible to return to as the children’s bombed house. The doors have been blown off our cages.

Dacă Miss Peregrine’s Home for Peculiar Children m-a făcut să mă simt din nou ca la 16-17 ani și dacă m-am îndrăgostit iremediabil de ea, am fost foarte, foarte dezamăgită de unele recenzii de pe goodreads și alte site-uri. Am impresia că mulți nu mai știu cum să se bucure de o carte. Înțeleg să vrei să faci critică literară pentru un curs sau ca să îți demonstrezi că, mamă, cum știi tu să despici firul în patru, dar cât de mult să-i fi dezamăgit pe unii o amărâtă de poveste fantastică, încât să se apuce să o desființeze cu ură? Bleah!

La final trebuie să vă recomand și Heroes (asta dacă nu sunt ultima persoană din lume care să-l fi văzut abia acum) – este unul dintre cele mai interesante și addictive seriale pe care le-am urmărit. Ce să fac, mă dau în vânt după povești cu un picior în realitate și unul în fantastic 🙂

Ps. Cartea o să fie ecranizată de Tim Burton! De-abia aștept!

Purificare

Polirom, colecția Biblioteca Polirom, 2012, traducere din finlandeză de Adela Victoria Korshin

Wow, ce carte puternică! Povestea m-a ținut cu sufletul la gură, m-a făcut să dau neîncrezătoare din cap, să închid ochii de scârbă sau de frică, să respir ușurată la final, când toată nebunia s-a sfârșit.

Aliide a trăit mereu în umbra surorii ei, Ingel: nu era la fel de frumoasă, deșteaptă, fâșneață, bună gospodină ca ea. Când îl vede pe Hans Peek, nu-și dorește nimic altceva decât să îl cucerească, dar evident că flăcăul nu are ochi decât pentru Ingel. Aliide trebuie să sufere în tăcere în timp ce cei doi îndrăgostiți se căsătoresc și trăiesc sub același acoperiș cu ea. Gelozia și iubirea bolnăvicioasă pentru Hans o transformă pe Aliide și o împing să facă niște lucruri abominabile. Pentru ea nimeni nu e mai important ca el, nici sora ei, nici fiica acesteia și a lui Hans, nici, mai târziu, soțul ei. Inițial am crezut că Aliide a înnebunit, dar totul era atât de bine calculat, fiecare mișcare era cât se poate de bine gândită, de la faptul că s-a măritat cu un lider comunist de la ei din sat, ca nimeni să nu mai cuteze să se apropie de casa în care-l ținea ascuns pe Hans, până la denunțul mincinos pe care-l face împotriva surorii ei, ca să scape de ea și de fetiță o dată pentru totdeauna, sperând ca astfel să-l facă pe Hans să se îndrăgostească de ea. Atâtea vieți distruse pentru o manie! Brrr!

Punându-și lucrurile la locurile lor, dădea impresia că acea casă era a ei și a lui Hans. Casa noastră. Aliide putea să stea de-o parte a mesei, iar Hans de cealaltă, și aproape ar fi fost soț și soție. […] Hans ar fi putut vedea că putea coace mai bine, putea împleti șosete mai bune și că putea găti mâncăruri mai gustoase. Hans putea să vadă în sfârșit cât de frumoasă era, cât de dulce putea fi, acum, când Ingel nu-și mai flutura tot timpul cozile spre el. Acum trebuia să vorbească cu ea, nu cu Ingel. Trebuia să o vadă pe ea.

Am încercat să mă pun în pielea ei, dar nu am reușit. E clar că Aliide e o femeie puternică… sau, cine știe, poate nebunia e cea care a împins-o de la spate. Oricum, am avut impresia că citesc o poveste despre o familie blestemată, dar al cărei ghinion nu a venit din afară, ci dinăuntrul ei. Iar pentru că un blestem nu atinge numai prima generație, ci și generațiile următoare, nici nepoata lui Hans, fiica fiicei lui și a lui Ingel, nu scapă de o viață chinuită.

Dar focul din final m-a bucurat. Era purificarea de care avea nevoie carte asta.

Girl meets boy

Canongate, 2008

„Girl meets boy, I said. In so many more ways than one.”

Știam vag despre colecția celor de la Canongate cu mituri reinventate. În schimb nu știu cine sau ce mi-a stârnit interesul să cumpăr tocmai cartea asta. Un rol important l-a avut coperta – nu-i așa că tipa e frumoasă, visătoare, complet lipsită de griji? Mi se pare o poză foarte reușită, un chip pe care nu-l uiți ușor.

Girl meets boy se bazează pe povestea lui Iphis, fata pe care mama ei o crește ca pe un băiat, și care ajunge să se îndrăgostească de cea mai bună prietenă a ei. În seara de dinaintea nunții, Iphis este cuprinsă de disperare și își dă seama că nu o să-și poată satisface mireasa din moment ce nu e bărbat. Așa că se roagă zeilor să o ajute, iar a doua zi se are loc metamorfoza ei în bărbat, iar astfel poate să se căsătorească liniștit/ă (Metamorfozele lui Ovidiu, cartea a IX-a).

Chiar dacă aici nu există astfel de transformări miraculoase, povestea mi-a plăcut mult mai mult decât cea originară. De fapt, Girl meets boy este una dintre cele mai gingașe, magice, extraordinare cărți pe care le-am citit. EVER! În 164 de pagini e concentrată atâta frumusețe, încât nu mă puteam opri din zâmbit, ba pe alocuri mi-a tăiat pur și simplu respirația.

Iubirea nu e ceva ce poate fi îngrădit sau etichetat. Nu e un sentiment care să țină cont de rasă, de sex sau de vârstă. Nu poți să o suprimi, nu poți să o ignori. E ceva care te copleșește, care te face să uiți de prejudecăți, de norme, de toți ceilalți. De aceea e atât de minunată.

My head, something happened to its insides. It was as if a storm at sea happened, but only for a moment, and only on the inside of my head. My ribcage, something definitely happened there. It was as if it unknotted itself from itself, like the hull of a ship hitting rock, giving way, and the ship that I was opened wide inside me and in came the ocean.
He was the most beautiful boy I had ever seen in my life.
But he looked really like a girl.
She was the most beautiful boy I had ever seen in my life.

Și uite așa, în câteva ore, Girl meets boy a devenit una dintre cărțile mele de suflet. O s-o citesc și recitesc de multe ori, o s-o iau din raft și o s-o deschid la întâmplare și sigur o să mai îndoi un colț de pagină, o să memorez mici propoziții fără să vreau, doar pentru că le-am citit de foarte multe ori și pentru că mi-au plăcut mult, o să fiu mereu îndrăgostită de ea.

I had not know, before us, that every vein in my body was capable of carrying light, like a river seen from a train makes a channel of sky etch itself deep into a landscape. I had not really known I could be so much more than myself. I had not know another body could do this to mine.

Leagănul respirației

Editura Humanitas Fiction, seria de autor Herta Müller, 2010, traducere din germană de Alexandru Șahighian

Nu voiam să încep cu orice carte scrisă de Herta Müller, ci o voiam tocmai pe asta. Martha a ascultat audiobookul imediat după ce apăruse în Germania și țin perfect minte cum stătea în pat și părea incredibil de tristă ascultând povestea din Leagănul respirației. Din ce mi-a povestit despre carte, am reținut cuvintele lagăr și foame. Apoi am văzut-o și am auzit-o pe Herta Müller la Ateneu, unde tot din cartea asta a citit. E clar că nu puteam să încep decât cu ea.

E adevărat tot ce ați auzit până acum despre scrisul ei (dacă nu ați apucat să citiți nimic de ea): e tăios, propozițiile sunt scurte, are anumite cuvinte pe care le repetă obsesiv, nu e deloc ușor de digerat. Dar i se potrivește de minune: mi se pare că stilul îi reflectă perfect personalitatea.

La început nu am știut de ce în 1945 doar unii dintre germanii din România au fost deportați în lagărele de muncă sovietice, printre care și tânărul Leo, personajul principal. A trebuit să ajung la cuvântul de încheiere ca să aflu că doar „bărbații și femeile cu vârste cuprinse între șaptesprezece și patruzeci și cinci de ani” au fost deportați – mi se pare normal să încep cu precizarea asta pentru că pe mine m-a frământat mult întrebarea „de ce nu și părinții lui Leo?”.

La fel cum evreii fuseseră transportați în vagoane de vite în lagărele de exterminare, așa și germanii din România fuseseră duși în lagăre de muncă. Leo și alții din orașul lui ajung într-un lagăr din Ucraina, unde rămân timp de cinci ani. Acolo sunt nevoiți să muncească din greu, să îndure frigul și foamea, să facă orice ca să supraviețuiască.

Viața de zi cu zi din lagăr era infernală. Pe lângă faptul că muncile pe care le făceau erau cât se poate de grele și normele inumane, evident că nu erau hrăniți cum trebuie. Primeau o bucată de pâine pe zi și o zeamă de varză dimineața și seara. Toți erau lihniți de foame, epuizați, demoralizați. Sunt crunte paginile în care Leo descrie cum răbda de foame, cum încerca să nu mănânce prea repede și să nu ia prea mult în lingură, ca la numărătoare să iasă mai multe linguri de supă, cum încerca să-și drămuiască bucata de pâine, astfel încât să-i ajungă și la masa de seara, cum, atunci când reușeau să se abțină și să nu o mănânce pe toată, făceau schimb unii cu alții pentru că li se părea că bucata altuia e mai mare, dar apoi, după ce trocul avusese loc, li se părea că fuseseră înșelați, că bucata primită e mai mică, iar cea pe care o dăduseră era de fapt mai mare. O bucată de pâine!

Foamea-i totdeauna prezentă.
Fiindcă-i prezentă, vine când vrea și cum vrea.
Principiul cauzal e cârpăceala Îngerului foamei.
Când vine, vine vârtos.
E cât se poate de limpede:
1 lopată cu vârf = 1 gram de pâine.

Pe lângă foame, trebuie să suporte ploșnițele, păduchii și puricii. Trebuie să se obișnuiască cu moartea și cu morții, ba chiar să profite de pe urma lor și să le ia hainele și rezerva de pâine, dacă au așa ceva, înaintea altora. Morții oricum nu mai au nevoie de ele. Merg la cerșit în satul de lângă lagăr și le oferă sătenilor cărbuni în schimbul mâncării. Cei mai norocoși au voie să meargă în târg, unde pot schimba sau vinde obiectele cu care au venit de acasă. Oricum în lagăr nu mai au nevoie de ele, deoarece cele mai prețioase lucruri din lagăr sunt zahărul și sarea, pe care le obțin cu greu.

De șaizeci de ani mă silesc noaptea să-mi aduc aminte de obiectele din lagăr. Ele sunt obiectele mele din valiza nocturnă. De la întoarcerea mea din lagăr, noaptea nedormită este o valiză din piele neagră. Iar valiza asta o port sub fruntea mea. Atât doar că de șaizeci de ani încă nu știu dacă nu pot dormi fiindcă vreau să-mi amintesc acele obiecte, ori tocmai dimpotrivă. Dacă nu cumva mă războiesc cu ele fiindcă oricum nu pot să dorm. Indiferent cum, noaptea-și face valiza ei neagră împotriva voinței mele, țin să subliniez. Trebuie să-mi amintesc împotriva voinței mele. Și, chiar dacă nu trebuie, ci o vreau eu însumi, tot aș prefera să nu trebuiască să vreau.

Îi înțeleg perfect pe cei care nu pot să uite, să treacă peste, să se comporte ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Poate că oamenii puternici sunt, într-adevăr, cei care nu se uită în urmă… Dar mie Herta Müller mi se pare cât se poate de puternică tocmai pentru alege să nu uite.

(Copertele de la seria Herta Müller mi se par foarte urâte!)