Leagănul respirației

Editura Humanitas Fiction, seria de autor Herta Müller, 2010, traducere din germană de Alexandru Șahighian

Nu voiam să încep cu orice carte scrisă de Herta Müller, ci o voiam tocmai pe asta. Martha a ascultat audiobookul imediat după ce apăruse în Germania și țin perfect minte cum stătea în pat și părea incredibil de tristă ascultând povestea din Leagănul respirației. Din ce mi-a povestit despre carte, am reținut cuvintele lagăr și foame. Apoi am văzut-o și am auzit-o pe Herta Müller la Ateneu, unde tot din cartea asta a citit. E clar că nu puteam să încep decât cu ea.

E adevărat tot ce ați auzit până acum despre scrisul ei (dacă nu ați apucat să citiți nimic de ea): e tăios, propozițiile sunt scurte, are anumite cuvinte pe care le repetă obsesiv, nu e deloc ușor de digerat. Dar i se potrivește de minune: mi se pare că stilul îi reflectă perfect personalitatea.

La început nu am știut de ce în 1945 doar unii dintre germanii din România au fost deportați în lagărele de muncă sovietice, printre care și tânărul Leo, personajul principal. A trebuit să ajung la cuvântul de încheiere ca să aflu că doar „bărbații și femeile cu vârste cuprinse între șaptesprezece și patruzeci și cinci de ani” au fost deportați – mi se pare normal să încep cu precizarea asta pentru că pe mine m-a frământat mult întrebarea „de ce nu și părinții lui Leo?”.

La fel cum evreii fuseseră transportați în vagoane de vite în lagărele de exterminare, așa și germanii din România fuseseră duși în lagăre de muncă. Leo și alții din orașul lui ajung într-un lagăr din Ucraina, unde rămân timp de cinci ani. Acolo sunt nevoiți să muncească din greu, să îndure frigul și foamea, să facă orice ca să supraviețuiască.

Viața de zi cu zi din lagăr era infernală. Pe lângă faptul că muncile pe care le făceau erau cât se poate de grele și normele inumane, evident că nu erau hrăniți cum trebuie. Primeau o bucată de pâine pe zi și o zeamă de varză dimineața și seara. Toți erau lihniți de foame, epuizați, demoralizați. Sunt crunte paginile în care Leo descrie cum răbda de foame, cum încerca să nu mănânce prea repede și să nu ia prea mult în lingură, ca la numărătoare să iasă mai multe linguri de supă, cum încerca să-și drămuiască bucata de pâine, astfel încât să-i ajungă și la masa de seara, cum, atunci când reușeau să se abțină și să nu o mănânce pe toată, făceau schimb unii cu alții pentru că li se părea că bucata altuia e mai mare, dar apoi, după ce trocul avusese loc, li se părea că fuseseră înșelați, că bucata primită e mai mică, iar cea pe care o dăduseră era de fapt mai mare. O bucată de pâine!

Foamea-i totdeauna prezentă.
Fiindcă-i prezentă, vine când vrea și cum vrea.
Principiul cauzal e cârpăceala Îngerului foamei.
Când vine, vine vârtos.
E cât se poate de limpede:
1 lopată cu vârf = 1 gram de pâine.

Pe lângă foame, trebuie să suporte ploșnițele, păduchii și puricii. Trebuie să se obișnuiască cu moartea și cu morții, ba chiar să profite de pe urma lor și să le ia hainele și rezerva de pâine, dacă au așa ceva, înaintea altora. Morții oricum nu mai au nevoie de ele. Merg la cerșit în satul de lângă lagăr și le oferă sătenilor cărbuni în schimbul mâncării. Cei mai norocoși au voie să meargă în târg, unde pot schimba sau vinde obiectele cu care au venit de acasă. Oricum în lagăr nu mai au nevoie de ele, deoarece cele mai prețioase lucruri din lagăr sunt zahărul și sarea, pe care le obțin cu greu.

De șaizeci de ani mă silesc noaptea să-mi aduc aminte de obiectele din lagăr. Ele sunt obiectele mele din valiza nocturnă. De la întoarcerea mea din lagăr, noaptea nedormită este o valiză din piele neagră. Iar valiza asta o port sub fruntea mea. Atât doar că de șaizeci de ani încă nu știu dacă nu pot dormi fiindcă vreau să-mi amintesc acele obiecte, ori tocmai dimpotrivă. Dacă nu cumva mă războiesc cu ele fiindcă oricum nu pot să dorm. Indiferent cum, noaptea-și face valiza ei neagră împotriva voinței mele, țin să subliniez. Trebuie să-mi amintesc împotriva voinței mele. Și, chiar dacă nu trebuie, ci o vreau eu însumi, tot aș prefera să nu trebuiască să vreau.

Îi înțeleg perfect pe cei care nu pot să uite, să treacă peste, să se comporte ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Poate că oamenii puternici sunt, într-adevăr, cei care nu se uită în urmă… Dar mie Herta Müller mi se pare cât se poate de puternică tocmai pentru alege să nu uite.

(Copertele de la seria Herta Müller mi se par foarte urâte!)

Cartea şoaptelor

Polirom, colecţia Fiction Ltd, 2009

Romanul ar fi putut foarte bine să se fi numit Cartea neuitării, Cartea durerii, Cartea răzbunării, dar tot cel mai bun titlul rămâne cel pe care-l are deja. Sunt lucruri care se pot spune doar în şoaptă şi tot în şoaptă trebuie transmise mai departe.

Încep să cred că îmi este dat să mă îndrăgostesc de cărţi pline de tristeţe. Degeaba suspin şi lăcrimez: povestea rămâne la fel de tristă, personajele mor în continuare, iar sfârşitul nu e deloc izbăvitor.

Nu ştiu de unde a avut Varujan Vosganian puterea să scrie o asemenea carte şi nu ştiu cum de a reuşit să descrie asemenea lucruri îngrozitoare într-un mod cât se poate de firesc. Povestea m-a fascinat de la prima până la ultima pagină şi mi se pare cât se poate de cutremurătoare, având în vedere că ştiam prea puţine despre genocidul armean.

În carte apar personaje care fie au scăpat ca prin urechile acului de deportările în masă care au avut loc şi în urma cărora au murit între 1 milion şi 1,5 milioane de armeni, fie, precum Sahag Şeitanian, au parcurs cele şapte cercuri ale morţii, ultimul fiind cel de la Deir-ez-Zor. Nu vă puteţi imagina ororile care s-au petrecut pe acel drum al morţii… Am citit paginile despre genocid cu mare, mare greutate, abia controlându-mi plânsul şi stomacul… Sunt lucruri care se citesc greu, dar care trebuie ştiute. Armenii supravieţuitori din carte n-au putut să uite niciodată prin ce au trecut şi prin ce a trecut neamul lor. Au trebuit să trăiască cu această neuitare, să fugă cât mai departe şi să ia totul de la capăt şi abia prin moarte au putut să uite.

Printre cei care n-au uitat, au fost mulţi care n-au iertat. Iar aceia sufereau de încă un demon: cel al răbunării. Mi-au plăcut mult poveştile răzbunătorilor armeni, poate cel mai mult, şi cât timp le-am citit am stat cu sufletul la gură să văd dacă reuşesc să facă dreptate. Cei care n-au putut să uite au încercat să îşi refacă viaţa şi multora le-a mers bine. Asta până la venirea comunismului. Abia scăpaţi de turci, au dat de roşii:

Trei feluri de întâmplări au trăit bătrânii armeni ai copilăriei mele: întâmplări pe care le-au evitat, întâmplări pe care le-au aşteptat şi întâmplări ce i-au luat cu totul pe nepregătite. La drept vorbind, până la urmă toate împrejurările prin care au trecut pot fi socotite ca aparţinând celei de-a treia categorii, căci lucrurile pe care le-au evitat au sfârşit prin a se întâmpla, iar lucrurile pe care le-au aşteptat n-au mai venit. Privite în acest fel, vieţile bunicilor mei sunt un fel de cronică a lucrurilor neaşteptate.

Nu doar bunicilor lui li s-au întâmplat lucruri neaşteptate, ci tuturor armenilor. De exemplu, Harutiun Fringhian deţinea mai multe fabrici de zahăr şi strânsese ceva avere, iar după venirea comuniştilor a fost nevoit să se întreţină vânzând miez de nucă prin baruri… Eşek Simon avusese o ceainărie, care fusese şi ea rechiziţionată, iar bătrânul ajunge să stea noaptea pe treptele fostei ceainării, actuală bodegă, şi să privească înăuntru prin geam, până când îl găsesc mort într-o dimineaţă.

Multe astfel de poveşti personale alcătuiesc marea Carte a şoaptelor. Sunt lucruri care au trebuit spuse şi care nu trebuie uitate. Nu cred că am citit anul ăsta o carte mai bine scrisă şi mai captivantă, aşa tristă cum e, precum asta. De un singur lucru îmi pare rău: că nu am citit-o mai repede.

 

Every Man Dies Alone

Melville House Publishing, 2010

Am citit întâmplător un articol din The New York Time Book Review despre un anume Hans Fallada, care a scris, printre altele, o carte despre una dintre mișcările de rezistență din Germania nazistă. Mai mult, cartea de 500 și ceva de pagini a fost scrisă în 24 de zile, se baza pe un caz real, autorul a murit cu câteva luni înainte să fie publicată (1947), iar cartea a ajuns să fie descoperită și tradusă în engleză abia în 2009! Iar când am citit că acțiunea se petrece în Berlin, am știu că e musai să o citesc.

Îmi place mai mult titlul în germană: Jeder stirbt für sich allein. Mi se pare că acel für sich, care nu apare în traducerea americană (ca să nu mai spun că în UK a apărut cu titlul foarte neinspirat de Alone in Berlin) e cât se poate de important pentru mesajul cărții. Mi-aș fi dorit să pot să o citesc în germană, chiar voiam să o cumpăr când am văzut-o acum două săptămâni într-o librărie din Wuppertal, dar știu că mai mult m-aș fi chinuit. Voiam să înțeleg fiecare cuvânt din carte, voiam să o citesc pe nerăsuflate, știam că așa trebuie citită o astfel de carte.

Ziceam că Fallada s-a inspirat dintr-o întâmplare reală. Timp de doi ani de zile, Otto și Elise Hampel au scris mesaje  antinaziste pe spatele unor vederi, pe care le lăsau în locuri cât mai aglomerate, sperând că vederile vor circula din mână în mână, că lumea își va da seama că Hitler e un monstru, că războiul e nedrept și nu merită susținut și că, încetul cu încetul, toți vor sabota regimul. În schimb, din cele peste 200 de astfel de vederi pe care le-au lăsat prin Berlin, doar câteva nu au fost predate Gestapoului, iar acelea mai mult ca sigur că au fost distruse.

Every Man Dies Alone e prima carte pe care o citesc despre Germania nazistă și în care accentul nu cade asupra evreilor și a Holocaustului, ci asupra germanilor simpli. Sunt o mulțime de personaje memorabile în carte, de la bețivul Enno Kluge, până la fostul judecător care se află mereu la locul potrivit, la momentul potrivit. Dar cuplul Otto – Anna Quangel este cel la care încă mă gândesc, pe care încă îl visez. Cine ar fi crezut că doi oameni simpli pot îndrăzni să se ridice împotriva Führerului? Și chiar dacă la început Otto a fost dezamăgit când a aflat că mesajele nu au fost transmise mai departe, ajunge să își dea seama că, de fapt, a făcut asta pentru el, pentru ei, că nu putea să nu scrie acele vederi, că pentru ei a fost singurul mod în care puteau să înfrunte regimul. A făcut-o für sich.

Mereu o să mă impresioneze curajul acesta nebunesc, tocmai pentru că eu nu cred că aș fi în stare de așa ceva. Mi s-a făcut pielea de găină în timp ce citeam despre cum erau interogați cei doi, efectiv îmi era frică. Și, din nou, ei au fost cei care i-au înfruntat pe polițiști, iar eu eram cea care plângea ca proasta pentru ei și ar fi spus orice numai să fie lăsați în pace.

Vreau să se traducă și la noi cartea, ca să îi oblig pe toți prietenii să o citească. O așa carte trebuie să intre pe listele cu „X cărți de citit înainte să mori”. Da, chiar așa de mult m-a impresionat.

Iubire la Berlin

Editura Nemira, colecția Damen tango, 2010, traducere de Diana Morărașu

Lăsând la o parte titlul siropos al cărții și numele neinspirat al colecției, cartea mi-a plăcut foarte mult. Nu știam cine e Anne Wiazemsky, iar numele lui François Mauriac îmi era vag cunoscut, dar nu am putut să nu iau cartea când am văzut ce copertă frumoasă are. Bine, și Berlinul din titlu îmi făcea cu ochiul, recunosc.

Cartea e biografia romanțată a unei iubiri: cea dintre Claire Mauriac și Ivan Wiazemsky, părinții Annei. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Claire s-a alăturat Crucii Roșii și a încercat să salveze cât mai mulți oameni. Mergea dintr-un loc în altul ca să aducă bolnavi cu ambulanța pe care o conducea și de multe ori ajungea să se atașeze de cei pe care-i salva. La sfârșitul războiului a fost trimisă în Berlin ca să ajute la repatrierea prizonierior francezi de război. Iar acolo, în casa de pe Kurfürstendamn Straße, îl întâlnește pe Wia. E iubire la prima vedere. Cei doi nici că puteau fi mai diferiți: familia ei făcea parte din înalta societate  a Parisului, familia lui fugise din Rusia și ei nu erau altceva decât niște ruși scăpătați; ea suferea de migrene și era destul de liniștită, el era sufletul petrecerii. Și totuși, se iubeau și asta a fost tot ce conta.

În carte apar pasaje din scrisorile pe care Claire le trimitea părinților ei, pasaje din jurnalul ei. Evident, Anne Wiazemsky a vorbit și cu prietenii părinților ei înainte să scrie cartea. I-a ieșit o poveste foarte bine documentată, încât de multe ori aveam impresia că nu e nimic romanțat, nimic inventat și că toate s-au petrecut aievea.

Ca să nu mai audă țârâitul telefonului, deschide TSF-ul. Se difuzează muzică de jazz, pe care a învățat să o îndrăgească de la prietenii ei, ofițerii americani, și recunoaște trompeta lui Louis Armstrong. Cum nu e nimeni în casă, Claire dă sonorul la maximum, deschide larg ușile salonului, ale sufrageriei și ale vestibulului și începe să danseze. E convinsă că are în față o viață nouă, o viață necunoscută, palpitantă, departe de tot ceea ce a cunoscut până acum. Numele orașului învins, Berlin, vibrează în ea ca o promisiune.

Mereu mă întristez când citesc cărți despre război, dar acum nu am apucat să mă deprim pentru că m-am lăsat cucerită de Claire: era dedicată trup și suflet muncii de la Crucea Roșie și nu de puține ori și-a riscat viața ca să-i salveze pe alții. Dacă am fi toți ca ea…

E o carte „de fete”, dar nu e siropoasă. Aș prefera să citesc oricând o carte ca asta, decât un chick lit.


The Girl With a Pearl Earring

Harper, 2006

De ce nu am citit cartea asta până acum? De ce nu am văzut filmul? De ce? De ce??? Îmi e așa ciudă că de multe ori aud de-o carte și îmi spun că o să o citesc, iar apoi uit de ea. Degeaba adun cărți în wishlist, sunt atâtea care-mi scapă…. La fel și cu The Girl With a Pearl Earring. Normal că știam de mult de ea, ba la un moment dat am răsfoit ediția în română, dar nu știu… nu am cumpărat-o.

Toate colegele mi-au spus că „vai, ce frumoasă e cartea!” Nu știam dacă să le cred sau nu. Dar din momentul în care am început să o citesc, mi-am dat seama că aveau dreptate. Povestea e o mică bijuterie, exact ca perla din urechea lui Griet. Am început să o citesc într-o seară și m-a prins ora 2 tot citind (de obicei mă culc pe la 12:30). A doua zi nici nu m-am trezit bine, că m-am întins după ea. Nici nu mai știu de când am fost așa de prinsă de o carte, de o poveste.

Nu se știu prea multe despre Vermeer și nu se știe cine a fost „fata cu cercel de perlă”. Dar Tracy Chevalier a reușit să mă facă să cred că lucrurile s-au întâmplat exact așa cum le-a descris ea în carte. „Fata cu cercel de perlă” nu e altcineva decât Griet, fata de 18 ani care lucra în casa lui Vermeer și care, cu timpul, a ajuns să-i fie un fel de asistentă: pe lângă faptul că reușea să facă curat în studio fără să pară că a mutat ceva din loc, îi prepara vopselele, stătea în locul persoanelor pe care le picta când acestea nu puteau să vină etc. Evident, făcea toate acestea fără ca soția lui să știe.

Povestea e spusă de Griet, iar inocența ei mi s-a părut minunată. A știut de la început că Vermeer e un om special, a simțit ceva între ei. Apoi a ajuns să facă mici servicii pentru el; pur și simplu nu putea să-i spună nu, chiar și atunci când știa că ar fi dată afară din casă dacă soția lui ar afla cât de mult timp petrec împreună. Și totuși, nu mi s-a părut o dragoste mistuitoare. Poate pentru că știa că pentru el tablourile lui contau mai mult decât orice ființă în carne și oase. Da, mi-a plăcut mult de Griet.

The painting was like none of his others. It was just of me, of my head and shoulders, with no tables or curtains, no windows or powderbrushes to soften and distract. He had painted me with my eyes wide, the light falling across my face but the left side of me in shadow. I was wearing blue and yellow and brown. The cloth wound round my head made me look not like myself, but like Griet from another town, even from another country altogether. The background was black, making me appear very much alone, although I was clearly looking at someone. I seemed to be waiting for something I did not think would ever happen.

Aș vrea ca toate cărțile pe care le citesc să-mi placă la fel de mult ca asta. Să le citesc cu zâmbetul pe buze, să nu vreau să merg la culcare din cauza lor, să visez fragmente din carte, iar dimineața să o iau de la început. Jur că nu aș mai vrea nimic altceva!

Măsurarea lumii

Editura Humanitas, colecţia Raftul Denisei, ediţia a II-a, 2010

În weekend, o tanti îmi spunea că ea nu vrea să înveţe să folosească internetul pentru că atunci nu ar mai simţi nevoia să ţină minte nimic: toată informaţia de care ar avea nevoie ar fi la un click distanţă. Într-un fel are dreptate: tata şi acum ştie multe dintre chestiile pe care le-a învăţat în liceu, iar eu… hai să zicem că nu am vrut să-mi încarc memoria şi aşa destul de proastă cu lucruri mai mult sau mai puţin inutile. Când nu sunt sigură de ceva nu-mi rămâne decât să caut pe net: Google ştie tot.

Dar nu totul era aşa simplu la începutul secolului al XIX-lea. În timp ce citeam Măsurarea lumii mi-am dat seama că sunt foarte multe lucruri pe care le iau for granted. Nu trebuie să mă duc într-o ţară străină ca să văd cum arată locuitorii ei – există poze din fiecare colţ al lumii. Nu trebuie să călătoresc săptămâni în şir ca să ajung în celălalt capăt al lumii: în câteva ore bune pot să zbor oriunde.

Măsurarea lumii m-a făcut să mă gândesc cu admiraţie la cei care au avut curajul necesar să plece şi să descopere o lume prea puţin cunoscută şi să zâmbesc în faţa aparentei sminteli a unor genii. Mi-ar fi foarte greu să aleg între cele două personaje principale ale cărţii –  Alexander von Humboldt şi Carl Friedrich Gauβ – amândoi sunt la fel de suciţi, nebuni, cutezători şi vizionari. Normal, atunci când e vorba de ficţiune de tip documentar, adevărul e distorsionat şi niciodată nu ştii unde se termină adevărul şi unde începe ficţiunea.

Dar eu prefer să mă las în voia cărţii şi să nu caut prea mult asemănările cu realitatea, aşa că Măsurarea lumii a fost o carte pe care am savurat-o de la prima până la ultima pagină! L-am urmat pe Humboldt prin America şi în acelaşi timp am fost alături de Gauβ când revoluţiona astronomia fără să se îndepărteze prea mult de oraşul în care s-a născut. Nu m-am plictisit nici măcar un minut pentru că mereu se întâmpla ceva, de parcă aş fi citit un roman de aventuri (pe alocuri chiar aşa era). Cartea e minunat scrisă, dar şi traducerea merită aplauze: Corina Bernic a făcut o treabă extraordinară! M-am oprit de multe ori din citit ca să exclam „băi, ce-mi place traducerea asta!”.

Într-o duminică după-amiază, a primit câteva învăţăminte – băiete, ce stai aşa? – de la tatăl său: despre stâlpul cel mare, despre semnul curbat în partea de jos, semicercul şi cercul. Apoi a privit pagina până când necunoscutele au început să se completeze între ele de la sine şi brusc au apărut cuvintele. A răsfoit, de astă dată mergea mai repede, câteva ore mai târziu putea citi, iar în aceeaşi seară terminase cartea, care de altfel era plicticoasă, căci vorbea numai despre lacrimile lui Christos şi despre căinţa păcătosului. I-a dus-o mamei să-i explice şi ei semnele, dar ea a clătinat din cap zâmbind trist. În acel moment a înţeles că nimeni nu voia să-şi folosească mintea. Oamenii voiau linişte. Voiau să mănânce şi să doarmă, voaiu să fii drăguţ cu ei. Nu voiau să gândească.

Viaţa începe vineri

Editura Humanitas, 2009

Am început cartea într-o vineri şi în vinerea următoare am terminat-o. Nu mi-am propus să fie aşa, dar mereu mă bucur când se întâmplă astfel de coincidenţe (?). Aşa că pe parcursul unei săptămâni m-am întors în timp, în Bucureştiul sfârşitului de secol XIX, unde lucruri ciudate se întâmplă: un străin este găsit la marginea unei păduri de lângă oraş şi, săracul, pare picat dintr-o altă lume; tot la marginea aceleiaşi păduri un tânăr de familie bună zace împuşcat în zăpadă; o icoană foarte preţioasă a dispărut de la Mănăstirea Sărindar şi poliţia trebuie să îi dea de urmă.

Cel şi cel mai interesant mi s-a părut cazul lui Dan Creţu, omul “întors din viitor” într-un Bucureşti pe care cu greu îl mai recunoştea. Nu ştie ce s-a întâmplat cu el, cum de a ajuns unde a ajuns, oamenii se poartă diferit, se folosesc de birje trase de cai ca să se deplaseze, se îmbracă ciudat, există atâtea reguli de bun-simţ pe care ceilalţi se aşteaptă ca el să le ştie şi să le urmeze: să îşi scoată pălăria când intră într-o încăpere, să pupe uşor mâna doamnelor şi a domnişoarelor, să îşi lase galoşii la intrare etc. Noroc că este repede luat sub aripa protectoare a familiei Margulis, ai cărei membri sunt încântaţi de stângăciile lui.

Am savurat mai mult celelalte două cărţi ale Ioanei PârvulescuÎn intimitatea secolului 19 şi Întoarecere în Bucureştiul interbelic, aşa că trebuie să recunosc că aveam aşteptări mai mari de la acest roman. Nu zic, mi-au plăcut descrierile Bucureştiului de atunci, m-am bucurat că am putut să învăţ cum se purtau oamenii, ce purtau şi ce însemna un ziar pe vremea aceea, dar povestea mi s-a părut cam slăbuţă.

Dar de uitat nu o să-l uit pe Nicu, micul comisionar cu şapcă roşie. Era aşa de drăguţ când încerca să se poarte ca un om mare şi când vorbea de unul singur şi îşi spunea “matale”. Adorabil personaj! 🙂