Două recomandări

Penguin Classics, 2003 Nu a fost nici pe departe la fel de savuroasă ca Three Men in a Boat, dar The Diary of a Nobody a avut părțile ei bune. Într-o vreme în care toți necunoscuții își publicau jurnalele, domnul Pooter se hotărăște să țină și el un jurnal. Având în vedere că totul este respectabil la Pooter – de la slujba de funcționar, la casa în care tocmai s-a mutat cu familia, la aspirațiile pe care le are – unele pagini sunt mai mult sau mai puțin plictisitoare. În definitiv, ce poate să facă un om simplu, dar cu pretenții, ca el? Să se certe și să se împace cu prietenii, să încerce să câștige bunăvoința șefului, să vrea să își aducă băiatul pe „drumul cel bun” și să fie respectat de negustorii din cartier. Dar apoi urmează altele în care totul îi iese pe dos. Săracul Pooter, prin câte îi este dat să treacă! Iar ca un om respectabil ce e, nu știe să facă haz de necaz, ci ia totul în tragic. Cum să nu-ți fie dragi britanicii?

Bath ready – could scarcely bear it so hot. […] On moving my hand above the surface of the water, I experienced the greatest fright I ever received in the whole course of my life; for imagine my horror on discovering my hand, as I thought, full of blood. My first thought was that I had ruptured an artery, and was bleeding to death, and should be discovered, later on, looking like a second Marat, as I remember seeing him in Madame Tussaud’s. My second thought was to ring the bell, but remembered there was no bell to ring. My third was, that there was nothing but the enamel paint, which had dissolved with boiling water. I stepped out of the bath, perfectly red all over, resembling the Red Indians I have seen depicted at an East-End theatre.

Se pare că domnul Pooter a fost un personaj atât de iubit (dar, mai mult ca sigur, și ridiculizat), încât s-a creat un adjectiv inspirat din numele lui – Pooterish – care înseamnă să te iei prea în serios.

Random House, 2008

Nu știu cum de n-am citit mai repede ceva scris de Miéville. Știam de el de la prietenii mei SF-iști, dar așa fac eu mereu – amân, amân și iar amân. Ei bine, Un Lun Dun a fost o minunăție de carte! O combinație foarte reușită între, aș zice eu, Coraline și Neverwhere ale lui Gaiman. Mare parte din acțiune se întâmplă în UnLondon (Un Lun Dun, get it? 🙂 ), o extensie subterană a Londrei. Nimic nu e „normal” în UnLondon: cei de acolo trăiesc în blocuri construite din televizoarele, scaunele, prăjitoarele de pâine care au fost aruncate la gunoi în Londra, există un cartier al fantomelor și unul în care girafe nebune aleargă după tine ca să te mănânce, așa că mai bine te ții departe de el. Oh, câte ciudățenii se mai găsesc în acel oraș: mai există un bărbat ale cărui cuvinte prind viață, altul care strânge o armată de umbrele stricate în vederea unei bătălii decisive, un pod pe care e al naibii de greu să ajungi, tomberoane-ninja etc. Dar, ca în orice carte pentru adolescenți, și lumea asta este amenințată cu dispariția: Smog (da, un fum rău, rău de tot!) vrea s-o cucerească, iar apoi să iasă la suprafață ca să pună stăpânire și asupra Londrei.

M-a ținut mereu în priză și, chiar dacă eram convinsă că o să se termine cu bine, au fost atâtea întorsături de situație, că nu mai știam ce să cred! :)) Îmi plac fantasy-urile astea drăguțe, pline de personaje nebune. De multe ori tânjesc după ficțiune adevărată, nu după siropoșenii inspirate din viața reală :D, așa că astfel de cărți îmi satisfac pe deplin pofta de ireal.

‘That?’ Jones pointed at what looked like a shirt, racing madly through the air. ‘When washing blows away in London, if it stays in the air long enough, it blows all the way here. Then it’s free. Never has to come down.’

Advertisements

La grămadă

Humanitas, 2008

Cartea asta, pe care mi-a împrumutat-o Andreea, a avut parte de un ghinion fantastic! În prima zi când am luat-o în drum spre muncă, m-a prins ploaia prin parc și m-am trezit că s-a udat și cartea. Apoi, peste câteva zile, în timp ce ieșeam din metrou, am băgat cartea direct în banana puțin prea coaptă pe care o aveam în geantă… De obicei sunt foarte atentă cu cărțile pe care le împrumut de la alții, dar acum nu știu ce s-a întâmplat. Bad mojo!

Într-un fel mi se pare că ghinionul ăsta se leagă de ghinionul personajelor din carte. Din cercul intelectualilor care se întâlnesc seara la vin, mulți simt că se pierd în slujbe mărunte, în iubiri care-i țin pe loc, în căsnicii nefericite și nu își pot împlini dorința de a scrie, de a studia, de a publica. Existența asta omenească este ca o povară – toți vor ceva de la ei, toți le spun cum să trăiască, la ce să aspire, unde să lucreze -, dar nu se pot desprinde de ce se întâmplă în jur ca să își împlinească menirea.

Introspecția mi s-a părut cât se poate de bine-venită. Mi-a adus aminte de Jeni și al ei jurnal, în care am citit pentru prima dată despre această generație chinuită. Mulți glorifică interbelicul, dar cei de atunci nu știau cum să scape de povara vremurilor în care trăiau. Mă gândesc dacă nu cumva ni s-au bagatelizat visurile: dacă ei visau să facă lucruri mărețe, să creeze, noi visăm să… fim fericiți, indiferent ce înseamnă asta. Și chiar dacă e greu să fii fericit, uneori tot mi se pare puțin 🙂

Angry Robot, 2011

Vai, ce m-a amuzat cartea asta! Recunosc că și IRL am o afinitate pentru pămpălăi, dar Chesney m-a dat gata! Imaginați-vă un tip pe care mulți îl consideră autist, care a fost crescut de o mamă super religioasă și în fața căreia nimeni nu cuteza să se răzvrătească și care se simte bine doar când este în lumea cifrelor. Ei bine, tipul ăsta puțin șui invocă din greșeală un demon care insistă că odată invocat, trebuie să încheie un pact și să-i ia sufletul. Încă de mic Chesney a auzit povești despre ce loc groaznic e iadul, așa că refuză cu încăpățânare orice fel de pact. Iar de aici până la greva care se declanșează în iad nu e decât un mic pas. Mi s-a părut foarte ingenioasă ideea grevei: păcatul există din timpuri imemoriale, nu? Rolul demonilor e să-i ducă pe oameni în păcat, iar în zilele noastre e foarte ușor să păcătuiești. Demonii sunt tot atâția ca la început, ceea ce înseamnă că trebuie să lucreze mult mai mult ca să facă față numărului din ce în ce mai mare de damnați. Iar când Chesney refuză să semneze pactul, ei văd în asta o șansă să se facă auziți de Satana și să ceară condiții mai bune de muncă. Cum? Simplu: nelucrând demonii, oamenii nu păcătuiesc. Fără lăcomie, invidie, ură și alte asemenea sentimente, oamenilor nu le mai vine să păcătuiască, devenind dintr-odată apatici, lipsiți de orice dorință. Așa că lui Chesney nu-i rămâne decât un singur lucru: să semneze naibii pactul! :))

Editura Trei, colecția Psihologie practică, 2010, traducere din franceză de Delia Șepețean Vasile

Nu m-a prins dintr-odată dragul de copii, dar sunt câteva lucruri pe care vreau să le lămuresc pentru copilul din mine. Am înțeles că Françoise Dolto chiar știe despre ce vorbește, așa că am început cu ea.

Cărțulia de față mi-a deschis ochii în multe privințe, dar e ciudat să compari modul în care vezi cum majoritatea părinților își cresc copiii și cum spun specialiștii că ar trebui să-i crească. Dolto s-a axat foarte mult pe limbaj și a dat exemple de multe cazuri în care situația copiilor s-a îmbunătățit după ce au vorbit despre problemele lor. Și cu asta sunt și eu de-acord: din moment ce vorbești despre ceva, ești conștient de acel ceva și poți să găsești un mod de a rezolva problema.

În schimb, am fost surprinsă să aflu că ea recomanda ca părinții să le spună copiilor doar adevărul: că bunica a murit, nu că e în vacanță, că s-au născut cu o dizabilitate și că nu sunt la fel ca ceilalți copii și că le va fi greu în viață, dar că împreună o să treacă peste orice obstacol, că părinții au divorțat pentru că nu se mai înțeleg, dar asta nu înseamnă că nu îl iubesc în continuare etc. Sunt așa multe lucruri pe care le intuim când suntem mici, pe care pur și simplu le știm, dar Dolto insistă că trebuie să le și auzim, indiferent de cât de mici suntem. Și mai dă un sfat foarte de bun-simț, dar pe care mulți îl ignoră: copiii trebuie lăsați în pace. A, nu ți-e foame, foarte bine, o să mănânci când simți că ai nevoie. Nu îți place să mergi la dans/înot/balet/fotbal, bine, poate găsim altă activitate care să-ți placă. Copiii nu trebuie să facă lucrurile pe care părinții lor n-au avut șansa să le facă, ci trebuie lăsați să-și aleagă singuri interesele, sporturile, lucrurile care le fac plăcere. Dar asta nu înseamnă că trebuie să fie răsfățați. Nici vorbă! Dar una e să îi obligi să facă ceva care nu le place doar pentru a-ți satisface ție, părintelui, o dorință neîmplinită, și alta e să-i lași să devină mici tirani pe care să-i servești 24/7.

Spre deosebire de nevoi, dorințele pot fi rostite și satisfăcute la modul imaginar. Nevoile sunt necesare pentru supraviețuire, pentru sănătate, pentru corp. Nu mă refer numai la nevoile care aduc ceva: a mânca corespunde nevoii de a lua; dar există și nevoia de a face, adică de a îndepărta urina sau excrementele, ca și nevoia de a îndepărta murdăria prin spălat. Copiii simt foarte bine acest lucru și, chiar dacă nu sunt obligați să se spele, vor fi întotdeauna curați dacă li se dă acest exemplu când sunt mici. […] acesta va reuși să facă singur tot ce valorizează în propriii săi ochi și îl va face să fie la fel de plăcut ca și toate acele persoane care îi plac lui.

Joi dimineață o să fiu deja în Germania. Mi-am luat o lună de concediu ca să am timp să îmi văd prietenele și să străbat Berlinul la pas, nu doar cu bicicleta, ca data trecută. Poate că o să am chef să mai scriu, poate că nu, dar în orice caz, o să încerc să citesc cât pot de mult.

Miss Peregrine’s Home for Peculiar Children

Quirk Books, 2011

Mai țineți minte cum citeați cărțile cu Harry Potter până dimineața devreme pentru că povestea era incredibil de captivantă? Mai știți cum dădeați pagină după pagină și promiteați că după ce terminați capitolul mergeți la culcare, dar se termina prea brusc și mai citeați încă unul și încă unul și tot așa? Mai știți cum stăteați cu sufletul la gură, cum uneori vă scăpa câte-un „ai grijă, Harry! Ron, ferește-te! NUUUU!”? Mai țineți minte cum erați trup și suflet alături de personaje? Ei bine, dacă vă e dor de o astfel de poveste, de un fantasy pe care pur și simplu să-l devorați, vă recomand, ba chiar vă zoresc să citiți Miss Peregrine’s Home for Peculiar Children.

Ce mi s-a părut fascinant, după ce am citit cartea și m-am „documentat” un pic, e că pozele cu acei copii… neobișnuiți există, nu au fost create special pentru roman. Ba mai mult, Ransom Riggs a scris cartea pornind de la acele poze! Instantaneu ciudații respectivi mi-au devenit mai dragi 🙂

Jacob, rich suburban kid, crește ascultând poveștile fantastice ale bunicului său: cum, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, acesta a fost trimis de către părinți în Marea Britanie, unde a ajuns în această casă condusă de doamna Peregrine. Doar că nu era o casă pentru copii obișnuiți, ci pentru copii cu anumite abilități: invizibilitate, putere fizică ieșită din comun, levitare etc. Dar bunicul lui era cel și cel mai special: era singurul care putea să vadă monștrii. Iar când bunicul moare într-un mod groaznic, Jacob, care deja are 16 ani, nu mai știe ce să creadă: chiar există acei monștri? Poveștile bunicului nu erau inventate?

Lui Jacob nu-i rămâne decât să meargă pe insula unde bunicul lui s-a simțit în siguranță pe perioada războiului, să descopere casa doamnei Peregrine și să dea de urma vreunui copil, acum devenit adult, ca să afle o dată pentru totdeauna ce e cu poveștile alea. Iar din momentul în care ajunge pe insulă, începe nebunia 🙂 Acțiunea e minunată, nu-mi venea să cred ce citeam, mă miram la fiecare pagină. Iar pentru că ăsta e primul volum, aștept cu nerăbdare, cu mare nerăbdare, să văd ce o să se întâmple în continuare, dacă o să fie așa cum cred eu sau de mii de ori mai fain. Nu vreau să scriu mai multe, cărțile de genul ăsta trebuie citite pe nerăsuflate, nu povestite.

I used to dream about escaping my ordinary life, but my life was never ordinary. I had simply failed to notice how extraordinary it was. Likewise, I never imagined that home might be something I would miss. Yet as we stood loading our boats in the breaking dawn, on a brand new precipice of Before and After, I thought of everything I was about to leave behind – my parents, my town, my once-best-and-only friend – and I realized that leaving wouldn’t be like I had imagined, like casting off a weight. Their memory was something tangible and heavy, and I would carry it with me.
And yet my old life was as impossible to return to as the children’s bombed house. The doors have been blown off our cages.

Dacă Miss Peregrine’s Home for Peculiar Children m-a făcut să mă simt din nou ca la 16-17 ani și dacă m-am îndrăgostit iremediabil de ea, am fost foarte, foarte dezamăgită de unele recenzii de pe goodreads și alte site-uri. Am impresia că mulți nu mai știu cum să se bucure de o carte. Înțeleg să vrei să faci critică literară pentru un curs sau ca să îți demonstrezi că, mamă, cum știi tu să despici firul în patru, dar cât de mult să-i fi dezamăgit pe unii o amărâtă de poveste fantastică, încât să se apuce să o desființeze cu ură? Bleah!

La final trebuie să vă recomand și Heroes (asta dacă nu sunt ultima persoană din lume care să-l fi văzut abia acum) – este unul dintre cele mai interesante și addictive seriale pe care le-am urmărit. Ce să fac, mă dau în vânt după povești cu un picior în realitate și unul în fantastic 🙂

Ps. Cartea o să fie ecranizată de Tim Burton! De-abia aștept!

Două cărți cu femei

 Am citit clasici de prin generală până prin a X-a, când am descoperit literatura contemporană. Pe atunci citeam și cărți de la bibliotecă, multe de pe la prieteni. Nu mă interesa prea mult ce citeam, dar mă pricepeam de minune să ascund romanele sub culegerile de matematică și să citesc pe furiș. Și, evident, dădeam peste cele mai bune cărți în perioada tezelor și nu mă puteam desprinde de ele: le citeam roasă de vinovăție pentru că știam că trebuia să mă pregătesc pentru examene, dar pur și simplu poveștile erau mai fascinante decât orice altceva.

Cum-necum, asta e prima carte de Jane Austen pe care o citesc. Scrisese Dragoș despre romanul ăsta și subiectul mi s-a părut interesant. Se pare că acum am din nou răbdare când vine vorba de clasici și din când în când îmi place să mă întorc în trecut.

Totul a fost așa de clar în cartea asta: cine sunt personajele simpatice, care sunt antipaticii, și nu aveam nici un dubiu despre cum urma să se termine. Eu doar am stat comod în pat și am lăsat personajele să-și vadă de treabă, știind că totul o să fie bine. Când citesc astfel de cărți mereu mă bucur că trăiesc în secolul XXI, că eticheta e mai degrabă inexistentă și că dacă nu-mi place o persoană pot foarte bine să o evit, nu trebuie să mă prefac că n-am nimic cu ea doar pentru că „așa se cuvine”. În romanul lui Austen, nu se cuvenea ca Anne, fiica mijlocie a unui baronet, să se mărite cu un ofițer de marină sărac. Ce conta că se iubeau, că el era bine-crescut! Așa că tatăl și sora mai mare au avut o atitudine dezaprobatoare față de logodna celor doi, iar prietena de familie, care ținea locul mamei și în care Anne avea încredere, o persuadează să rupă logodna. Șapte ani mai târziu, Anne e tot nemăritată, Frederick devine căpitan și câștigă o mulțime de bani de pe urma războaielor, iar destinul face ca cei doi să se reîntâlnească.

Jane Austen nu își iartă contemporanii: îi ridiculizează pe cei de viță nobilă și face din ei cele mai nesuferite personaje și are o afinitate pentru oamenii simpli, care au devenit cineva prin faptele și munca lor, și nu prin rangul moștenit. Nu mi-ar fi plăcut să trăiesc în epoca lui Austen pentru că nu știu cum aș fi reacționat față de acea etichetă și față de acele reguli nescrise: le-aș fi acceptat resemnată, m-aș fi revoltat și aș fi încălcat eticheta sau m-aș fi simțit în elementul meu? Oricum, mi se pare îngrozitor că Anne se considera deja neinteresantă și bătrână la 27 de ani, că soțul lui Mary (sora ei mai mică) nu simțea că e (și) de datoria lui să aibă grijă de educația copiilor, că era un adevărat ritual când voiai să vizitezi pe cineva și că trebuia să prezinți scuze elaborate când refuzai o invitație. Brrr, ce vremuri grele!

 Corgi Books, 1987

Începusem să citesc cartea asta prin anul I sau II, dar atunci nu m-a prins și am lăsat-o deoparte. Cum mi s-a făcut dor de Pratchett și nu puteam să trec la a XI-a carte din serie fără să o fi citit pe asta, am spus să-i mai dau o șansă. Evident, acum mi-a plăcut mult de tot.

Al optulea fiu al unui al optulea fiu este mereu ales să devină vrăjitor. De data asta, al optulea fiu al unui al optulea fiu a fost o fată. O fată vrăjitor nu s-a mai pomenit până acum, iar familia încearcă să o protejeze pe Esk și îi ascunde faptul că a fost aleasă să fie cineva. Dar nu ai cum să te împotrivești destinului, iar în cele din urmă o trimit pe Esk cu Granny Weatherwax în Ankh-Morpork. Când profesorii-vrăjitori de la Unseen University aud că o fată vrea să devină vrăjitor râd de ea și-i trântesc ușa în nas. Doar că mai târziu ajung să-i mulțumească pentru că a salvat lumea…

Îmi place așa de mult de Pratchett că știe cum să râdă (și să ne facă să râdem) de toate prejudecățile din ziua de azi. Ironiile lui sunt minunate, iar imaginația lui nu are limită. Nu cred că am mai întâlnit un scriitor de care să mă îndrăgostesc atât de repede și de profund. Nu îl dau pe Pratchett pe 10 Murakami, iar o lume ca Discworld nu o să mai fie nimeni în stare să inventeze. Sunt convinsă că după ce o să termin de citit toate cărțile lui o să le iau iar de la capăt și tot așa.

Două bune, una rea

În ultimele zile am avut lucruri mai importante de făcut decât să mă gândesc și să scriu despre cărțile pe care le-am citit, cum ar fi să stau noaptea târziu la povești cu Vio. Între timp, am început o a patra carte și m-a prins rușinea că nu am mai scris nimic, mai ales că am dat peste niște cărți foarte faine.

 Anchor Books, 2007

La început mi s-a părut ciudată ideea unei biografii scrisă la persoana I (eu nu am așa multă experiență în domeniu ca Octavian), dar nu mi-a venit să cred cât de natural era stilul și cât de repede am uitat că nu Julia Child era cea care scrisese cartea, ci Alex Proud’homme, nepotul ei.

Încă de când am văzut Julie & Julia mi-am dorit să știu mai multe despre Julia Child. Biografia începe cu sosirea soților Child în Franța și cu primele mâncăruri franțuzești pe care le încearcă Julia. După primele înghițituri era deja îndrăgostită de bucătăria franceză. Cartea e plină de nume de mâncăruri, restaurante, dar și de situații amuzante, iar o carte a cărei acțiune se întâmplă în Paris e mereu binevenită. Așa că timp de 333 de pagini am zâmbit, am salivat și m-am bucurat de această carte delicioasă. Entuziasmul mi-a scăzut doar când am citit de câtă dedicație și răbdare e nevoie să gătești franțuzește și mi-am dat seama că probabil cartea ei cu rețete o să rămână pe veci nefolosită :))

 Editura Polirom, colecția Biblioteca Polirom, 2011, traducere de Vali Florescu

Dacă la început o compătimeam pe Dorothy, fiica preotului, pentru că era mai mult sau mai puțin sclava unui tată care o certa dacă întârzia 12 minute cu masa, nu îi dădea bani ca să plătească marfa luată pe datorie, dar avea pretenția să nu mănânce de două ori pe zi același fel de mâncare, și pentru că se trezea la 5 jumate (groaznic!!!) ca să gătească, să viziteze oamenii din parohie și să încerce să-i ajute cum poate, mi-a fost de-a dreptul milă de ea când, după ce își pierde memoria, ajunge pe străzile din Londra.

A fost o carte apăsătoare și deprimantă, de la prima până la ultima pagină. Biata Dorothy o duce din ce în ce mai rău – când ai impresia că a scăpat, că o să fie bine, ceva se întâmplă și lucrurile sunt iar date peste cap. Și îmi era tare milă de cât de neputincioasă și vulnerabilă era. Pe de altă parte, m-a scârbit societatea aia înapoiată, care trata cu atât cruzime femeile singure, care le considera un fel de paria.

Traducerea mi s-a părut foarte bună, iar această primă întâlnire cu o scriere cât se poate de realistă a lui Orwell a fost una pe care nu o s-o uit curând.

 HarperCollins, 2004

Vai, ce carte groaznică! Nu, nu voiam să fiu trendy și să citesc cărți cu vampiri, voiam doar să râd cu lacrimi, așa cum am făcut când am citit O treabă murdară, scrisă tot de C. Moore. Ei bine, nu se putea să fac o alegere mai proastă. Nu numai că nu am râs, dar m-am plictisit, ba m-am și enervat un pic că-mi pierdeam vremea cu o carte așa slabă.

Nu știu cum sunt celelalte cărți cu vampiri, dar îmi imaginez că sunt fie mai antrenante, fie mai bine scrise, fie povestea e mai interesantă, ceva trebuie să aibă din moment ce așa mulți sunt înnebuniți după ele, dar, indiferent care e rețeta lor pentru succes, e clar că Moore nu a aflat-o când a scris cartea asta.

Parcă mă uitam la un film de duzină nu pentru că voiam, ci pentru că nu era nimic mai bun la TV, iar eu nu voiam să merg la culcare. Știu, știu, mi-am făcut-o cu mâna mea, dar măcar m-am învățat minte: când vreau să râd, citesc Pratchett.

Preludes & Nocturnes

Vertigo, 2003

People think dreams aren’t real because they aren’t made of matter, of particles. Dreams are real but they are made of viewpoints, of images, of memories and puns and lost hopes…

Dacă aş fi să compar carte asta cu un vis, atunci aş compara-o cu un coşmar, dar unul în care tu nu iei parte la acţiune, ci doar te uiţi cuminte de pe margine. E una dintre cele mai întunecate, macabre, coşmăreşti cărţi pe care le-am citit. Şi, da, culmea, mi-a plăcut. Se pare că pot să apreciez o poveste bună, chiar dacă se moare în draci şi la unele ilustraţii nu am putut să mă uit pentru că erau prea sângeroase 😀

Acum povestea: În 1916, un grup ocult din Londra încearcă printr-un ritual să pună mâna pe Moarte şi să o facă pe aceasta să li se supună. Din păcate, se trezesc cu fratele acesteia, Sandman. Din momentul în care Prince Morpheus este capturat, unii oameni încep să sufere de tulburări grave ale somnului.

În 1970 acesta reuşeşte să scape şi tot ce vrea este să se răzbune. Dar se trezeşte fără lucrurile sale: punga cu nisip, masca şi rubinul. Deşi Sandman este şi el un prinţ al Întunericului, nu are cum să le ştie pe toate, mai ales că a fost ţinut prizonier în tot acel timp, aşa că ajunge să ceară ajutorul nimeni altuia decât lui Lucifer. Celălat Tărâm e populat de personaje fie biblice (după cum era de aşteptat), fie personaje pe care le-am recunoscut din Infernul lui Dante (singurul volum al Divinei Comedii pe care l-am citit, spre ruşinea mea). M-a amuzat că lupta pe care a trebuit să o poarte cu un demon pentru mască nu a fost una sângeroasă, ci a fost un joc al minţii 🙂

Cartea asta e abia prima dintr-o serie lungă, dar sunt sigură că o să le citesc pe toate.

The Hollow Chocolate Bunnies of the Apocalypse

Gollancz, 2002

Nu îmi este ruşine să recunosc că îmi plac cărţile pentru poveştile lor. Că uneori nu vreau să învăţ nimic din cărţi, ci le citesc pentru starea pe care mi-o dau, pentru lumea pe care mi-o prezintă. Nu mi se pare nimic ciudat în a citi de dragul cititului şi de a nu urmări vreun scop mai “măreţ” atunci când alegi ce cărţi cumperi.

Iar când vine vorba de scriitori care mereu mă binedispun şi care scriu atât de bine încât nu-mi vine să fac altceva decât să stau şi să le citesc cărţile, Terry Pratchett şi Jasper Fforde sunt pe primul loc în lista mea. Iar de curând l-am descoperit pe Robert Rankin şi l-am aşezat şi pe el la loc de cinste. Scriitorii ăştia au o imaginaţie absolut nebună: totul este sucit şi întors pe dos în cărţile lor. Nu vreau să supăr pe nimeni, dar mi se pare mult mai greu să scrii o carte a cărei acţiune se petrece într-un loc imaginar, care are personaje imaginare şi care nu prea are de-a face cu lumea în care trăim, decât să scrii o carte parcă desprinsă din viaţa cotidiană.

Singura carte de Robert Rankin pe care o citisem fusese acum 2 ani şi făcea parte dintr-o serie. Mi-a plăcut şi aia, normal, doar că nu ştiam dacă voi da în The Hollow Chocolate Bunnies of the Apocalypse peste aceeaşi imaginaţie debordantă şi peste aceleaşi jocuri de cuvinte delicioase. După primele 10-15 pagini rânjeam cu gura până la urechi. Şi cum să nu fac asta când Jack, un puşti de 14 ani, pleacă din satul natal la oraş ca să se îmbogăţească. Din păcate, oraşul este un oraş al jucăriilor şi până să îşi dea seama cum stau lucrurile pe acolo, devine partenerul luiEddie Bear, ursuleţul de pluş al lui Bill Winkie, detectivul. Din păcate, Bill a dispărut în timp ce lucra la un caz, iar acum Eddie a preluat cazul. În Toy City se află un asasin care omoară personajele din cântecele pentru copii (nursery rhymes characters) unul câte unul şi doar Eddie şi Jack îl pot opri. Evident, cei doi trec printr-o mulţime de aventuri, scapă ca prin urechile acului de la moarte sigură, fac multe greşeli, dar în cele din urmă reuşesc să rezolve cazul.

Nu mi-am bătut capul să încadrez cartea într-un gen sau să mă gândesc dacă am depăşit categoria de vârstă căreia i se adresează. A fost atât de faină, că nimic altceva nu a mai contat.