The Bicycle Book

HarperPress, 2011

Experiența mea cu bicicleta nu e foarte vastă, dar e plină de momente-cheie: de la cum mă ducea bunicul pe bicicletă, la cum am învățat să mă dau pe bicicletă, la concursurile pe care le făceam la țară cu băieții, la prietenii din liceu care erau „bițari”, la bicicleta verde pe care am cumpărat-o de la un vecin de scară cu 50 de lei și care mi-a fost furată, la viitoarea bicicletă pentru Baia Mare care nu știu încă de care o să fie: de damă, de oraș, de trekking…

Așa că mi se pare firesc să citesc o carte despre biciclete. Ba chiar pot să spun că a fost o carte… pasională 🙂 306 pagini în care se vorbește despre biciclete, și nici una care să mă fi plictisit. E în mare parte și meritul autoarei, care se vede că iubește bicicletele și care a mers chiar și în India ca să se documenteze.

Avem așa: povești despre ricșe, despre cum să-ți construiești un cadru adecvat nevoilor tale, sfaturi despre cum să circuli în siguranță prin oraș, o istorie foarte interesantă a Tour de France, interviuri cu campioni ai mountain bikingului, plus multe informații despre biciclete și bicicliști pe care nu le-aș fi aflat altfel.

Fiecare nou eseu (în total sunt 11) m-a învățat ceva nou, dar toate transmiteau același lucru: odată ce te-ai urcat în șa și ai început să pedalezi, rămâi pentru totdeauna îndrăgostit de libertatea pe care ți-o dă bicicleta. Din Amsterdam până-n Delhi, fie că pedalezi de plăcere sau ca să-ți câștigi existența, fie că ninge, plouă sau sunt 40 de grade afară, biciclistul și bicicleta devina una. Și așa și e: când mergi pe bicicletă uiți de orice altceva, te concentrezi doar la trafic; nu ai timp să te gândești la probleme, la serviciu, la iubitul care te-a părăsit… În plus, mi se pare că există o anumită voluptate în a merge pe bicicletă: nu ai un motor care să facă lucrurile pentru tine, ci trebuie să pedalezi, să înfrunți traficul și vremea, să nu te dai bătut. Recompensa după ce ai ajuns din punctul A în punctul B: simți că poți face orice.

Dar unul dintre amănuntele care m-au amuzat și pe care nu o să le uit repede e legat de femei și mersul pe bicicletă. Pe la 1890 era de neconceput ca o femeie să urce pe așa ceva. Societatea era atât de tâmpită, încât le interzicea femeilor să stea călare.

At this stage in the late nineteenth century, nicely brought-up young ladies were discourage even as children from sitting on see-saws or riding hobby horses, and no one over the age of fourteen would do anything to prove they actually had legs. […] Besides, the results of sitting astride a machine and then leaning forward were too horrible to contemplate. The constant friction of the saddle on the genitalia must inevitably lead to masturbation, and masturbation must lead to a new race of popeyed  nymphomaniacs riding around Britain in a state of frenzied arousal. Cycling would ruin the ‘feminine organs of matrimonial necessity’, according to one French expert.

Iar de aici până la a inventa tot felul de biciclete care să ascundă picioarele femeilor nu a fost decât un pas:

The marketplace responded predictably. For a time, framemakers either offered side-saddle options (complex, ugly and unstable) or looked for ways to make the rider vanish. The Cherry’s Screen was a device shaped like a large pair of wings which was designed to block the sight of a lady’s ankles from prurient view. For those women who continued to insist on outraging public decency by sitting astride, a new range of products appeared which were designed to eliminate ‘harmful pressure’, including saddles with so many holes in them they were almost unrideable.

Din fericire au existat femei cărora li s-au părut aberante toate aceste îngrădiri și care au încercat să găsească niște soluții mai umane:

The Rational Dress Society, founded in 1881, tried to deal with both the cycling problem and the corsetry issue at once. ‘What’, asked the Society’s President Lady Harberton rhetorically, ‘can be the true state of intelligence of a creature which deliberately loads itself with quantities of useless material round its legs […] and then, in order to correct the ugliness of such a dress, squeezes in its body until the vital functions can only be carried on imperfectly?’ The Society’s solution – the introduction of looser, lighter clothing or ‘Bloomers’ (huge pantaloons tied at the ankle) – produced mixed results.

Eu, care nu mă omor după non-ficțiune, am citit cartea asta pe nerăsuflate. Iar acum mă uit cu jind la bicicleta mea care stă sprijinită de bibliotecă și tare aș mai vrea să ies și să mă plimb cu ea.

Lately…

Nu pot să zic că brusc și dintr-odată mi-a trecut starea de letargie, dar sâmbătă m-am entuziasmat la culme când am cumpărat e-bookul cu Matei Brunul (al lui Lucian Dan Teodorovici, pentru necunoscători). Știu, știu, am spus că nu mai îmi cumpăr cărți până la târg, dar dacă am păcătuit deja o dată (mi-am luat Exuviile apărute în Top 10+ pentru că nu-mi mai găsesc ediția cartonată și cu autograf!!! – vă rog dați-mi înapoi cartea!), de ce să mă opresc? Bine, așteptam deja de ceva timp să apară Matei Brunul, iar când am văzut că pot să o am pe loc, n-a mai contat sub ce formă ajunge la mine. Deci, trec la condică primul e-book românesc pe care-l cumpăr și recunosc că sunt multe cărți de la Polirom care mi-au făcut cu ochiul și pe care cred că o să le iau tot în formatul ăsta.

Așa… apoi am citit două cărți cel puțin interesante în ultimul timp. Prima e Inima cusută, pe care la început am tot ocolit-o, parcă nu-mi venea să mă apuc de ea. Dar din momentul în care am citit prima pagină, am fost complet absorbită de poveste. Chiar dacă unora li s-a părut a fi o carte siropoasă, mie mi-a plăcut combinația asta dintre realism magic și iubire; mi-a plăcut croitoreasa tăcută și care și-a acceptat resemnată soarta; mi-a plăcut cum cosea povești de iubire, unea destine, vindeca răni cu acul și ața. Iar copiii ei nu sunt mai prejos: fiecare are un dar aparte, un talent – la unii e vizibil de la naștere, alții îl dobândesc mai târziu, dar cert este că nu sunt ca toți ceilalți. Fac un mare deserviciu cărții că nu scriu nici un citat ca să vedeți ce stil frumos și molcom de a povesti are Carole Martinez. Și chiar dacă e o poveste siropoasă, important e că m-am bucurat citind-o, că m-a relaxat, că a fost cartea potrivită la momentul potrivit.

 

 

Cu delete a fost cu totul altceva. Citisem un articol în The New York Times sau Guardian despre cartea asta și credeam că o să-mi ofere soluția la cum poți să uiți. Nu știam la ce să mă aștept de la o carte „tehnică”, având în vedere că eu nu citesc astfel de cărți – nici măcar o carte de Freud nu am reușit să termin -, dar cel puțin prima parte a fost pe gustul meu: autorul a prezentat istoria memoriei, mecanismele de care oamenii s-au folosit ca să nu uite, dar și faptul că uitarea e un proces normal, firesc, de care avem nevoie ca să mergem mai departe. Având în vedere că în ziua de azi avem acces la zeci de mijloace de stocare a informației, ne este din ce în ce mai greu să uităm, fie că e vorba de o beție (pozele de pe Facebook nu mint), fie de o despărțire (zecile de poze de pe hard disk ne aduc aminte de el/ea), iar asta nu are cum să fie bine pentru psihicul nostru. Iar cam aici se termină și fascinația mea pentru carte: autorul intră în detalii tehnice, se axează pe datele care sunt preluate, stocate și folosite de către motoarele de căutare, iese din sfera tangibilului și intră în lumea internetului. Sincer, puțin îmi pasă ce face Google cu urmele pe care eu le las pe internet, eu voiam să aflu chestii mai practice :)) Prin urmare, nu am avut răbdare să termin cartea și ultimele 20 de pagini cred că o să rămână pe vecie necitite.

Acum citesc Portretul lui M, o carte de memorii foarte tristă, dar despre un subiect care mă fascinează: copiii cu autism. Sigur, una e să urmărești aventurile unui copil autist într-un roman, iar alta e să citești despre un caz real. Oricum, după ce o termin mă apuc de Matei Brunul, care știu sigur că o să-mi placă 😀

Deci, da, cred totuși că mi-am revenit.

Alte două cărți citite

 Polirom, colecția Ego-grafii, 2009

Cartea am primit-o de la L. de ziua mea. Am tot amânat să o citesc, neștiind cum o să mă împac cu ea. În cele din urmă mi-am făcut curaj și am terminat-o în două zile jumate, doar ca să o uit în a treia zi. După cum zice un domn menționat în carte, pare-mi-se Noica, autoarea se ocupă de „micuțisme”. Nu zic, a fost o lectură plăcută, dar lipsită de substanță, din punctul meu de vedere. „Micuțismele” dânsei nu sunt și „micuțismele” mele, deci nu m-au interesat prea tare. În schimb, am aflat că a existat o așa-zisă mișcare – „Meditația transcedentală” -, în urma căreia 250 de intelectuali au ajuns să lucreze ca muncitori necalificați. Autoarea a lucrat ca femeie de serviciu la o grădiniță… Nu pot să-mi imaginez cum e să ajungi din cercetător femeie de serviciu din cauza unor imbecili… și să îți mai și crești singură copilul. Pe de altă parte, mă tot întreb cum se simte copilul știind că așa multă lume a citit ce a spus el la 5 ani, cum a reacționat el în situația X, cât de greu i-a fost uneori în Japonia. Deh, riscul de a avea părinți celebri 🙂 Nu știu când o să mai citesc o altă carte scrisă de Aurora Liiceanu, dar sper să renunț până atunci la ideea pe care mi-am format-o, cum că „micuțismele” ei nu-mi spun mare lucru…

 

Humanitas, colecția Raftul întâi, 2005, traducere de Elena Ciocoiu

Nu am ținut musai să citesc încă o carte de Hanif Kureishi, dar Darul lui Gabriel era de muuult pe lista de TBR și am luat-o din raft fără să mă gândesc că abia luna trecută citisem o altă carte de același autor. Două lucruri m-au lovit încă de la primele pagini: faptul că povestea asta pare o schiță a celei din Buddha din suburbie și traducerea relativ proastă. Să le luăm pe rând.

În ambele cărți (Darul… și Buddha…) avem o familie pe cale să se despartă/care se desparte, un protagonist adolescent, o mamă/un tată care trece printr-o criză a vârstei de mijloc (asta e traducerea pentru middle-age crisis?) și mesajul că trebuie să îți urmezi visul, chemarea, indiferent de ce cred cei din jurul tău. Se vede însă cât de mult a evoluat autorul de la o carte la alta. Darul… e clar un roman de început, prin care autorul testează terenul, iar Buddha… e un roman mai matur, mai dezvoltat.

În ce privește traducerea, am făcut ochii cât cepele când am văzut următoarele chestii: „tineri în pulovere de polo” (adică polo shirt), „Lester și Leather Pigs cântau o gigă în nordul Finlandei” (evident, traducerea lui gig) și cea mai tare: „Acum oamenii aveau un atac dacă laptele nu era smântânit la un centimetru din viața lui […]”. Poate sunt și altele, dar mie astea mi-au atras atenția.

Am văzut că s-a mai tradus încă un roman de Kureishi, tot la Humanitas, dar pe ăla o să–l citesc în original.