Trenul de noapte spre Lisabona

Editura Vivaldi, 2007

Sunt o masochistă. Înainte doar bănuiam asta, dar acum sunt 100% sigură că sunt aşa. Spun asta pentru că m-am chinuit timp de 557 de pagini: povestea nu-mi spunea nimic, de personaje nu am putut să mă ataşez, credeam că nu o să se mai termine vreodată! Şi citeam mai mult ca să ajung la final, sperând ca pe parcurs să pot să intru în poveste sau măcar finalul să nu fie aşa de slab. Aş, slab a început, slab s-a terminat.

Cartea începe în Berna, unde Raimund Gregorius, poreclit Mundus, profesor de limbi clasice la liceul din oraş, întâlneşte pe un pod o portugheză misterioasă. Afara ploua, el se îndrepta spre liceu, ea era pe pod plângând şi citind un bilet pe care apoi îl aruncă în apă, lui i se pare că ea vrea să se arunce peste parapet, fuge spre ea şi o salvează. Foarte “Arcul de Trimf” până aici.

Partea care mie mi se pare incredibilă e cea în care Mundus e atât de pătruns de această întâlnire, încât se ridică de la catedră în mijlocul lecţiei, iese din clasă şi pune punct vieţii sale aşa cum era ea până atunci. Mundus a fost mai mereu un singuratic, chiar şi atunci când a a fost căsătorit. Un intelectual retras, fără prea mulţi prieteni, pasionat de jocul de şah şi care nu a lipsit nici măcar o dată în 20 şi ceva de ani de la vreun curs. Şi uite că dintr-odată, Mundus nu mai e Mundus. Nu numai că iese la mijlocul orei din clasă, dar ajunge într-o librărie cu cărţi în portugheză şi cumpără o carte de cugetări, scrisă de un anume Amadeu Prado. Evident, începe să înveţe portugheza chiar în aceeaşi zi, citeşti din însemnări şi vai!, ce profunde i se par, apoi ia trenul de noapte spre Lisabona, în căutarea lui Prado.

Nu, nu se poate ca o întâlnire atât de nesemnificativă să schimbe complet un om, să-l facă să renunţe la tot ce are şi să ia trenul spre o ţară în care nu a pus niciodată piciorul în căutarea unui om. Şi mai de necrezut e faptul că în Lisabona întâlneşte doar oameni care pot să-l ajute să-şi formeze o imagine despre Prado: cele două surori ale lui, prietenul lui cel mai bun, un alt prieten apropiat, femeile de care Prado fusese îndrăgostit… Culmea, toţi moşii şi babele alea ştiu fie engleză, fie franceză, deci sporovăiesc fără încetare despre cum era Prado, despre ce scria, despre ce medic minunat a fost, despre copilăria lui bla, bla, bla.

Nu am putut să cred o asemenea poveste, pur şi simplu nu am putut! Dacă Mundus ar fi întâlnit măcar o piedică, una singură, în această călătorie, poate că aş fi fost mai blândă cu cartea asta. Dar aşa, nu pot decât să regret timpul pe care l-am pierdut încercând să citesc romanul. Mai rar aşa poveste neconvingătoare…