Toate numele

Polirom, colecția Top 1o+, 2011, ediția a III-a, traducere din portugheză de Mioara Caragea

Saramago nu m-a dezamăgit până acum (bine, Anul morții lui Ricardo Reis, carte pe care am început-o, dar n-am reușit să trec de pagina 30, nu se pune pentru că nu am citit Pessoa). Deși Terorista spune că Toate numele i-a plăcut cel mai mult dintre romanele lui Saramago, pentru mine Eseu despre orbire rămâne pe primul loc, deși mai am încă mult de citit ca să pot spune că „l-am citit” pe Saramago.

Oricum, îmi place că este un autor constant. Am regăsit în cărțile lui același stil dens, aceleași propoziții kilometrice, aceleași lumi întunecate. Până acum n-am mai dat peste un autor ale cărui distopii să-mi placă mai mult. Saramago are o imaginație așa de dark, așa de ciudată și minunată în același timp. Își închipuie lumi și situații pe care nici cu gândul nu le gândești și le descrie atât de bine, încât te transpune cu totul în carte.

Domnul José, personajul principal din Toate numele, este un umil funcționar din Arhiva Generală, locul în care se înregistrează și se păstrează tot ce are legătură cu numele persoanelor: nașterile, căsătoriile, divorțurile și morțile. Munca de la Arhivă este foarte bine împărțită: „ […] registratorii sunt obligați să lucreze fără întrerupere de dimineața până seara, în timp ce inspectorii muncesc din când în când, subșefii numai foarte rar, iar conservatorul aproape niciodată.” Registratorii înregistrează numele, le cataloghează, iar, când e nevoie, mută dosarele morților în partea din spate a Arhivei, care trebuie mereu mărită deoarece numărul morților crește și nu mai au loc de depozitare. De fapt, partea destinată morților e așa de mare, încât s-au format adevărate cotloane printre dosare, iar după ce un cercetător s-a rătăcit în acel labirint sumbru și l-au găsit după câteva zile mai mult mort decât viu, conservatorul a ordonat ca nimeni să nu mai intre în partea morților fără un fir al Ariadnei.

Domnul José este un bărbat liniștit, conștiincios, cu o viață monotonă. Dimineața pleacă la slujbă, seara se întoarce în casa lui care e de fapt o anexă a Arhivei, nimic deosebit nu i se întâmplă. Până într-o zi… Domnul José dă din întâmplare peste fișa unei femei și dintr-odată viața lui se schimbă complet. E ușor de presupus ce urmează: domnul José este atât de obsedat să o găsească pe femeie, încât își neglijează slujba, el, care fusese un funcționar-model până atunci, se pune în tot felul de situații periculoase și își trăiește viața mai intens ca niciodată.

Saramago a reușit să transforme un subiect convențional în ceva care să te țină cu sufletul la gură și să-ți mai și dea de gândit pe deasupra… Până la urmă totul se reduce la moarte și la uitare: când moare cu adevărat cineva? Când nu mai există fizic sau când este uitat? Și trebuie să-i uităm pe morți și să le depozităm dosarele în fundul Arhivei, în neorânduială? Și, dacă uităm, de unde ne mai tragem învățămintele?

Cel mai mult mi-a plăcut scena din cimitir, din locul în care sunt îngropați sinucigașii. Domnul José este scandalizat că păstorul mută în fiecare dimineață plăcuțele cu numerele de înregistrare, astfel crucile și plăcile comemorative nu ajung niciodată pe mormintele care trebuie. Răspunsul păstorului m-a dat gata: „Dacă e adevărat, așa cum am convigerea, că oamenii se sinucid pentru că nu vor să fie găsiți, cei de aici, datorită răutății unui păstor, cum ați numit-o, au scăpat definitiv de a mai fi deranjați […].” Câtă dreptate are!

Chiar dacă Toate numele nu m-a impresioant la fel de mult ca Eseu despre orbire sau Intermitențele morții, un Saramago e mereu binevenit.

Insomnia

Editura All, colecția Strada ficțiunii, 2011, traducere de Ioana Văcărescu

Mereu am vrut să-mi cumpăr o carte din colecția asta de la All, dar niciodată nu m-am putut hotărî cu care să încep. Îmi plac copertele lor, descrierile cărților păreau interesante (știu, știu, nu trebuie să mă iau după descrieri, dar când nu știi nimic altceva despre carte, nu prea ai de ales), la o primă vedere, colecția mi se părea mișto . Ei bine, până la urmă am avut ocazia să citesc Insomnia și fiind o distopie, nu am zis nu.

Cred că s-ar putea face un film după cartea asta: totul se întâmplă pe fast-forward și detaliile încep să se lege cu cât parcurgi mai mult din carte; există personaje pozitive care se luptă cu cele negative și există speranță. În plus, cartea abundă în descrieri, e foarte ușor să-ți imaginezi cum arată lumea aceea insomniacă.

Tocmai asta e intriga cărții: epidemia de insomnie care a cuprins întreaga lume. Asta înseamnă că cei afectați nu mai pot să doarmă și corpul lor se degradează încetul cu încetul. Haosul domnește peste tot, nu prea ai cum să controlezi masele de insomniaci care știu că mai devreme sau mai târziu o să moară. Atmosfera e destul de apăsătoare, așa cum trebuie să fie într-o distopie, dar povestea în sine mi s-a părut cam slăbuță.

Boala nu ținea cont de diferențele de clasă, rasă, venit, religie, sex sau vârstă. Tot ce era important pentru boala asta era ca ochii tăi să rămână deschiși, pentru a fi martori la ceea ce se întâmpla. Ca toate coșmarurile tale să te bântuie în timp ce ești treaz. Boala ne considera pe toți egali și voia să împărtășim aceeași soartă. Să vedem cum ne devorăm propriile intestine, încercând să distrugem ceea ce ne ataca din interiorul ființei noastre. Voia să devenim insomniaci.

După cum ziceam, în lumea aia cuprinsă de haos, poliția încearcă să îi prindă pe cei care fac trafic cu Dreamer, singurul medicament care alină suferința insomniacilor. Parker este cel care acceptă să lucreze sub acoperire și care reușește să se infiltreze în rândul traficanților. De aici încolo povestea mi s-a părut că seamănă prea mult cu un film de acțiunea de mâna a doua: multe împușcături, cel care urmărește e la rândul lui urmărit, un personaj, Jasper, reușește să scape mereu cu viața indiferent de câți oameni sunt trimiși să-l omoare, multe personaje sunt dependente de un joc video (care are legătură cu Dreamerul) etc.

Am citit totuși cartea până la sfârșit pentru că voiam să văd ce-i cu epidemia aia, de unde a apărut și dacă există vreo modalitate să o oprească, dar trebuie să recunosc că nu mă dau în vânt după astfel de romane de acțiune și că data viitoare o să aleg o carte mai potrivită pentru mine din Strada ficțiunii.

 

Watchmen

DC Comics, 2007

După V for Vendetta era firesc să citesc și Watchmen. Voiam să văd în ce lume distopică o să mă poarte iar Alan Moore și ce personaje memorabile a mai inventat. Nu, nu văzusem filmul, dar știam vag subiectul cărții: ceva cu super eroi.

Până la urmă a fost vorba de câțiva eroi mascați ieșiți la pensie și un singur super erou. Se pare că în America lui Alan Moore, prin anii 1960-1970 fusese o adevărată nebunie cu acești eroi mascați: nu aveau ei puterile lui Superman, dar ieșeau în fiecare noapte și patrulau pe străzi, prinzând infractori și făcând ordine în locul poliției sau, fie, ajutând poliția. Timpul a trecut, vremurile s-au schimbat, eroii au intrat în ilegalitate, unii s-au reprofilat, iar alții au continuat să lupte împotriva crimei, cu poliția pe urmele lor.

Dar povestea cu eroii mascați e doar un pretext pentru adevărata problemă a cărții: când un război atomic e pe cale să izbucnească, ați sacrifica câteva milioane de oameni ca restul să trăiască? I-ați sacrifica pentru posibilitatea unei păci de lungă durată? Am stat mult și m-am gândit și încă nu știu ce să răspund. Noroc că e vorba de ficțiune 🙂

Am văzut și filmul, în seara în care am terminat cartea. Cred că e prima dată când spun că nu e nici o pierdere dacă vedeți doar filmul și nu citiți cartea. Nu mă pricep la filme, dar mi s-a părut cât se poate de fidel cărții (cu o mică excepție la final, dar care nu influențează deloc mesajul). E chiar o adaptare foarte bună, mai ales dacă e să o compar cu porcăria aia de film făcută după V for Vendetta.

Cred că iau o pauză de la distopii, au fost cam multe pe anul ăsta. Sigur găsesc eu niște cărți drăguțe pe care să le citesc 🙂

Never Let Me Go

faber and faber, 2005

Cred că toată lumea ştie până acum că îmi plac cărţile cu copii, adolescenţi etc. Mi-a plăcut şi Never Let Me Go, dar faptul că am auzit atâtea laude la adresa ei mi-a cam tăiat din avânt. Mă aşteptam la ceva incredibil, mă vedeam minunându-mă la fiecare pagină, credeam că o să fie o carte pe care nu o să o pot uita niciodată. Ştiu, e vina mea că mă las aşa uşor impresionată, dar uneori nu aş vrea să ştiu nimic despre cărţile pe care le citesc.

O altă problemă a fost că m-am atașat de Kathy H. și am analizat situațiile și am judecat celelalte personaje bazându-mă pe părerile și pe observațiile ei. Doar că Ruth, prietena ei cea mai bună (cică) de la Hailsham, mi-a fost antipatică încă de la bun început. Măcar am sperat cu tărie că Tommy va deveni prietenul lui Kathy, dar evident că Ruth trebuia să se bage între ei.

În schimb, m-a fascinat Hailsham. Nu știu dacă termenul de școală e cel mai corect, dar altul nu am. Un fost conac transformat într-o școală pentru copii… mai speciali. De cum am citit despre donors și carers am știut că acei copii de la Hailsham nu sunt la fel ca ceilalți și am citit mai mult de trei sferturi din carte până să aflu ce și cum. Mi s-a părut că ambiguitatea în legătură cu ei este foarte bine dozată: nu ți se dezvăluie la început ca să nu îți pierzi interesul, dar nici nu te lasă cu ochii în soare la final. Cu fiecare pagină pe care o citeam eram mai aproape de a dezlega misterul, iar când, într-un final, bănuielile mi-au fost confirmate, m-am simțit ușurată și liniștită.

La mai bine de 15 ani după ce a părăsit Hailsham, Kathy încă se gândește la cum a fost crescută acolo, la ce i s-a spus despre viitorul ei și al prietenilor ei și, mai ales, la ce nu i s-a spus. Încearcă să își amintească fiecare conversație, orice scăpare a profesorilor, orice care ar putea-o ajuta să înțeleagă mai bine cine este, ca să poată să-și accepte mai ușor soarta.

Thinking back now, I can see we were just at that age when we knew a few things about ourselves – about who we were, how we were different from our guardians, from the people outside – but hadn’t yet understood what any of it meant.

Nu am înțeles de ce Kathy nu a încercat să se revolte, să spună că ajunge, că ea nu vrea să aibă același destin ca toți ceilalți ca ea. Alții măcar au sperat, au visat să obțină măcar o amânare a momentului în care vor deveni donatori, dar Kathy mi s-a părut cât se poate de pasivă și de împăcată cu soarta. Iar apoi, când a venit momentul potrivit, a încercat și ea tot ce a putut și atunci mi-a fost iar dragă.

Nu a fost o carte prea veselă, ba dimpotrivă, și nici nu m-a încântat peste măsură, așa cum mă așteptam să o facă. Dar Ishiguro scrie bine, chiar și când subiectul nu e tocmai pe gustul meu 🙂

V for Vendetta

Titan Books, 2005

Nu ştiu ce e cu mine de mă dau în vânt după distopii. În general sunt sentimentală şi mă ataşez prea mult de personaje, sufăr când o carte nu are happy end, dar când e vorba de distopii totul se schimbă. Cu cât sunt mai sucite şi mai sumbre, cu atât îmi plac mai mult. După ce termin o astfel de carte sunt mulţumită de ce am şi îmi spun că se putea mai rău, mult mai rău. Dar de data asta sunt convinsă că şi noi avem nevoie de un V.

Remember, remember the 5th of November… După un război nuclear de la sfârşitul anilor 1980, Marea Britanie cade în mâinile fasciştilor. Noul regim este unul, evident, totalitar: dispar libertăţile şi drepturile, populaţia este mereu monitorizată şi ţinută sub supraveghere, celor din conducere nu le scapă nimic, nici o mişcare greşită, nici  cea mai mică urmă de revoltă împotriva sistemului. Sunt create lagăre în care sunt deportaţi cei de culoare, homosexualii, evreii şi alţii care prezintă comportamente deviante.

În Londra acelor vremuri un terorist mascat le dă de furcă autorităţilor: aruncă în aer clădiri, omoară oameni sus-puşi, se joacă de-a şoarecele şi pisica cu poliţia, le dă peste cap sistemul şi seamănă idei năstruşnice despre revoltă şi libertate în mintea populaţiei. Nimeni nu ştie cine este misteriosul terorist, dar după cum bine spunea chiar el, nu oamenii contează, ci ideile.

V nu este altceva decât produsul acelui sistem, un om pe care s-a experimentat într-unul dintre acele lagăre, dar care a reuşit să scape. Iar acum vrea să se răzbune. I-a luat ceva timp până a pus totul în ordine, dar a fost atent la cele mai mici detalii, iar un asemenea plan nu are cum să dea greş.

Am pornit cu prejudecata că dacă e comic book, atunci povestea trebuie să fie una uşor de digerat. După primele pagini mi-a fost clar că mă înşelasem amarnic. Nu e nimic light în cartea asta, totul e cât se poate de serios, de grav. Alan Moore şi David Lloyd împrumută multe idei de la alţi scriitori (mi s-a părut că în unele părţi sunt chiar prea orwelieni), dar pentru mine a contat mai mult faptul că le-am auzit rostite de V.

V a devenit noul meu personaj preferat. Silly or not, o să-mi fac tricou cu el măcar pentru replicile cu “ideas are bulletproof” şi “people should not be afraid of their governments. Governments should be afraid of their people.” Şi oricât de ruptă de lumea din jur aş fi (nu am televizor, nu ascult radio, nu citesc ziare), tot mi se pare că avem nevoie de un V.

Sunt convinsă că o să recitesc cartea în curând. Şi chiar dacă nu m-a împins să fac lucruri măreţe, dacă cineva o să mă întrebe vreodată care sunt cărţile revelatorii pentru mine, printre alte nume o să spun şi V for Vendetta. Uneori e bine să ţi se amintească în cel fel de lume trăieşti şi cine sunt cei care te conduc chiar şi de un comic book.

Ps. NU vă uitaţi la film! Am mai văzut ecranizări proaste, dar asta întrece orice imaginaţie! Nu-i de mirare că Moore nici nu vrea să audă de film. Nu alegeţi varianta rapidă, ci staţi 1-2-3 zile cu comic book-ul ăsta în mână. Sigur nu o să regretaţi!

Portocala mecanică

Editura Humanitas, colecţia Raftul Denisei, ediţia a II-a, 2006

La a doua întâlnire cu găşkarul de Alex nu am mai fost aşa de încântată. Poate şi pentru că acum nu am citit cartea pentru mine, ci pentru un curs sau poate pentru că deja ştiam despre ce este vorba şi nu m-a mai afectat toată violenţa din carte.

Nu sunt de acord nici cu Tehnica lui Ludovico, dar tot mi se pare puţin forţată “recuperarea” lui Alex. Oamenii nu sunt doar buni şi doar răi, dar parcă tot nu-mi vine să cred că cineva care aproape că trăia ca să facă rău altora se linişteşte şi imediat îşi doreşte o soţie şi un copil! Se poate ceva mai clişeistic de atât?! Da, autorul şi-a demonstrat punctul de vedere: omul trebuie lăsat să-şi exercite libertatea de a alege, nu trebuie transformat într-o portocală mecanică, într-o maşinărie care face doar ce i se spune. Dar, zău, Alex putea foarte bine să se sature de tâlhărit, violat etc şi dacă nu îşi dorea să-şi întemeieze o familie. În fine.

Acum a trebuit să fiu atentă la limbaj, la stil şi mă înclin în faţa celor două traducătoare – Carmen Ciora şi Domnica Drumea – au făcut o traducere absolut horrorshow! Urmează să citesc cartea şi în engleză şi sunt convisă că o să le apreciez şi mai mult munca.

In the Country of Last Things

Editura Faber and Faber, 2005

Poate că am o înclinaţie pentru cărţi din astea dark şi ciudate, nu ştiu, dar am vrut musai să citesc cartea după ce am avut de tradus nişte fragmente din ea pentru atelierul de traduceri. Erau pasaje de la începutul romanului, pe care le-am tradus cu plăcere!!!, iar când profesoara ne-a povestit una-alta despre ce se întâmplă mai departe, m-am întors acasă şi am comandat repede cartea. Îmi mai spusese Hiacint de Paul Auster, dar uneori am nevoie de ceva mai mult decât o recomandare ca să citesc un autor nou 😀

Distopiile mi se par… minunate. Sunt scrise în aşa fel încât oricât de sumbră, violentă şi înfricoşătoare ar fi lumea pe care o descriu, să nu poţi să te desprinzi de ea. Să vrei să ştii cât mai multe despre ce se întâmplă acolo, să fii mereu alături de personaje, să îţi ţii respiraţia la părţile mai dure şi să speri că, oricât de absurd ar suna asta, în cele din urmă se va termina cu bine.

Aşa că zilele astea am urmat-o pe Anna Blume în încercarea de a-şi găsi fratele. William fusese trimis de ziarul la care lucra în acel oraş din acea ţară (nu au nume în carte) ca să scrie despre schimbările care aveau loc acolo. Doar că după câteva luni William nu mai trimite nici un articol, iar cei de acasă nu ştiu ce s-a întâmplat cu el. Anna, care atunci avea 19 ani, se hotărăşte să meargă în căutarea lui, aşa că se îmbarcă pe un vapor care ducea ajutoare şi se trezeşte singură în oraş, fără să cunoască pe nimeni acolo.

Şi abia acum începe partea distopică. Oraşul, care pe vremuri era ca oricare alt oraş din lume, este complet schimbat. Ceva s-a întâmplat în acea ţară, ceva care a schimbat totul. Nu prea mai există locuri de muncă, majoritatea populaţie trăieşte pe străzi şi de pe o zi pe alta, peste tot domneşte haosul şi doar cei mai puternici supravieţuiesc. Mâncarea este puţină şi scumpă, se ard cadavre şi gunoaie ca să se obţină energie, oricând pot să apară oameni cu bâte care să te scoată din apartamentul tău şi să te arunce în stradă.

I don’t expect you to understand. You have seen none of this, and even if you tried, you could not imagine it. These are the last things. A house is there one day, and the next day it is gone. A street you walked down yesterday is no longer there today. […] When you live in the city, you learn to take nothing for granted. Nothing lasts, you see, not even the thoughts inside you. And you mustn’t waste your time looking for them. Once a thing is gone, that is the end of it.

Nimeni nu îşi aduce aminte ce se află în afara oraşului, mulţi au uitat chiar lucruri pe care înainte le considerau banale: ce sunt acelea avione, ce înseamnă să nu ai grija zilei de mâine, senzaţia unui prosop pe corp cu care te usuci după o baie lungă… Totul se rezumă la Acum, iar speranţa a murit demult. Oamenii ajung să facă cele mai abjecte gesturi fără să mai scandalizeze pe cineva. Trăiesc într-o lume incredibil de dură şi fac orice ca să supravieţuiască.

Viaţa Annei în oraş e incredibilă. Mi-am ros unghiile, am închis ochii pe ici pe colo, mi-a bătut inima mai tare la anumite pasaje, pfff, am fost alături de ea de la prima până la ultima pagină. Mi s-a făcut dor să recitesc celelalte distopii care mi-au plăcut (Brave New World, 1984, Portocala mecanică, Eseu despre orbire), dar mai bine fac o pauză, nu vreau să uit în ce lume faină trăiesc :))