De mult suntem un întreg. Tu – eu. Eu – tu.

Curtea Veche, colecția Byblos, 2012, traducere din rusă de Antoaneta Olteanu

Într-o carte fără prea multe repere spațio-temporale, el pleacă la război, ea rămâne acasă. Își scriu încontinuu și își povestesc tot ce simt și tot ce li se întâmplă. Citindu-le scrisorile, ai impresia că au fost dintotdeauna împreună și cumva simți că orice s-ar întâmpla tot împreună o să rămână.

Volodia îi scrie despre condițiile mizere din tabere, despre ororile pe care le vede, despre oamenii pe care-i întâlnește și despre cât de dor îi este de ea. Îi povestește despre copilăria lui, despre tatăl pe care nu l-a cunoscut niciodată și despre orbul cu care s-a căsătorit maică-sa. Scrisorile sunt refugiul lui, gândul că o să fie iar împreună îl face să rabde tot ce i se întâmplă și-i dă speranța că o să scape viu și nevătămat din război, ca să se întoarcă la ea.

Nu înțeleg ce fac eu aici, de ce nu sunt cu tine?
Sașenka mea! Mi se pare că am înțeles tot ce trebuia să înțeleg. Mi-e de ajuns. Vreau acasă. Vreau la tine.
Dar ne gonesc undeva pe drumuri pline de noroi, desfundate.
Sașa, fiecare pas al meu de aici are un sens numai pentru că e un pas spre tine. Iubita mea, oriîncotro aș merge, merg spre tine.

Pentru că este o carte în care moartea, timpul și distanța nu contează, Sașenka îi scrie lui Volodia tot-tot ce i s-a întâmplat: cum, atunci când era mică, s-a îndrăgostit de amantul mamei, cum părinții au divorțat, cum ea, Sașenka, s-a căsătorit cu un bărbat care și-a lăsat nevasta pentru ea, cum soțului ei i-a murit fetița, cum s-au despărțit, cum și-a îngropat părinții, cum acum e singură.

Dimineața, n-am putut să-mi găsesc chiloții, nu știu unde dispăruseră, i-am tot căutat, dar nu i-am găsit. Și acum cred că tu i-ai șterpelit și i-ai ascuns pe undeva. Și am plecat așa. Mergând pe stradă, vântul mi se strecura pe sub fustă și aveam senzația așa de uimitoare că tu te afli pretutindeni.
Știu că exist, dar am nevoie tot timpul de dovezi, de atingeri. Fără tine sunt o pijama goală aruncată pe un scaun.
Numai din cauza ta au început să-mi fie dragi mâinile mele, picioarele, trupul, pentru că tu l-ai sărutat, pentru că tu îl iubești.
Mă privesc în oglindă și mă surprind că îmi spun: uite, asta e cea pe care o iubește el. Și îmi place de mine. Dar mai înainte nu mi-a plăcut niciodată cum arătam.

Cartea este extrem de emoționantă și de poetică. Mi-a plăcut la nebunie cum alternează scrisorile celor doi, cum timpul s-a oprit în loc pentru el, dar viața ei continuă nestingherită, și totuși, oricâți ani ar trece, tot la el se gândește, tot lui îi scrie. Iubirea lor chiar transcende orice piedică, și asta m-a impresionat cel și cel mai mult.

Advertisements

Lumânările ard până la capăt

Curtea Veche, Colecția Byblos, ediția a doua, 2011, traducere de Anamaria Pop

Cartea asta am cumpărat-o în aceeași zi cu Bunicuța pierdută. Voiam să mai citesc și alți maghiari în afară de Esterházy, care nu mi-a plăcut deloc.

Povestea din Lumânările ard până la capăt e cât se poate de clasică în comparație cu cea din Bunicuța pierdută, iar asta îi dă un farmec aparte. Nici nu mi se pare că o poveste despre prietenie și trădare, așa cum e asta, ar putea avea loc în vremurile noastre. Prietenii vin și pleacă azi, nu prea găsești oameni care să și rămână, sau care să vrei tu să rămână. Dar e de-ajuns să mă gândesc la mama și la O., care se cunosc și sunt la fel de apropiate de mai bine de 25 de ani, ca să-mi dau seama că they don’t make friendships like they used to… Bine, o am pe Martha, dar ea e așa de departe…

În fine, revenind la carte, am stat cu sufletul la gură ca să aflu de ce generalul și Konrád, odată prieteni inseparabili, ajung să nu-și mai vorbească timp de 41 de ani și de ce așteaptă generalul cu atâta nerăbdare reîntâlnirea cu cel care l-a trădat. Da, avea de gând să se răzbune, dar după ce a așteaptat atâția ani, după ce a ajuns la o anumită vârstă, vrea doar să i se confirme ce a bănuit că s-a întâmplat în acea zi la vânătoare…

Evident, la mijloc e o femeie. Evident, generalul avea prea mare încredere în Konrád și credea că acesta îi este mai apropiat decât în realitate. Evident, unul a dat totul, celălalt a profitat din plin de asta și tot nu i-a fost de-ajuns. Atunci unde e prietenia în povestea asta? E în anii aceia în care generalul nu bănuia nimic și în care Konrád încă se putea preface.

– Ar fi bine de știut, spune generalul de parcă ar vorbi pentru sine, dacă pur și simplu există prietenie. Nu mă refer la bucuria resimțită de doi oameni atunci când se întâlnesc, asta numai pentru că într-o anumită perioadă a vieții au gândit la fel despre anumite lucruri, au avut aceleași păreri și gusturi, aceleași preferințe. Asta nu-i prietenie. Uneori, am impresia că prietenia e cea mai puternică relație din lume… poate din cauza asta-i atât de rară. Ce stă la baza ei? Simpatia? E prea puțin… simpatia nu poate fi suficientă… doi oameni nu pot să rămână împreună doar pentru că se simpatizează. Poate altceva? Poate că la baza tuturor relațiilor dintre oameni există un grăunte de atracție erotică? […] Am crezut că prietenia este relația cea mai nobilă care poate exista între două ființe. […] Omul își imaginează că prietenia este o datorie; și tata a crezut la fel. Dar la fel ca îndrăgostitul, nici prietenul nu așteaptă răsplată pentru sentimentele sale. Nu dorește recompensă și nu-l consideră o persoană perfectă pe cel ales drept prieten, îi cunoaște greșelile și-l acceptă așa cum e, cu toate consecințele de rigoare. Acesta ar fi idealul. […] Dacă un om îi oferă celuilalt întregul optimism al tinereții, devotamentul maturității, iar în final îi dăruiește tot ce poate dărui cineva semenului său, încrederea oarbă, absolută, pasionată, dar vede că celălalt este infidel și ticălos, are oare dreptul să se simtă jignit, să pretindă răzbunare? Dar cel care se simte ofensat și vrea să se răzbune, cel înșelat și părăsit, a fost oare un prieten? Iată, cu astfel de aspecte teoretice m-am ocupat după ce am rămas singur.

A fost cea mai tristă carte despre prietenie pe care am citit-o…

Bunicuța pierdută

Editura Curtea Veche, colecția Inedit, 2011, traducere de Marius Tabacu

În Baia Mare sunt destui maghiari încât să aibă liceul lor și barul lor. Și în acel (fost) bar, B’rux pe numele lui, am ajuns să mă împrietenesc cu o gașcă de maghiari. Am fost la petreceri împreună, am stat în povești, am mâncat înghețată din aia bună, cu alte cuvinte, am fost prieteni. Și așa am reușit să nu mă cramponez de faptul că unii sunt români, iar alții maghiari (urăsc cuvântul „ungur”).

Și dacă știam versiunea „noastră” – „ioi, ungurii sunt așa și pe dincolo, naționaliști, nu vorbesc românește, ioi, vor Ardealu’ pentru ei, ioi!” -, era timpul să aflu și versiunea „lor”. Iar Bunicuța dispărută tocmai asta a făcut – mi-a prezentat viața de zi cu zi din perspectiva unei fetițe maghiare, care locuiește în România anilor ’70-’80.

Nu știu de unde să încep cu laudele pentru carte: traducerea mi s-a părut atât de bună, încât de multe ori uitam că originalul e în maghiară. Stilul cărții e jucăuș, melancolic, direct și mi-a plăcut la nebunie. Normal, a fost puțin ciudat să citesc cum copiilor maghiari li se spunea să nu se joace cu cei români, cum fetița nu a știut românește când a fost mică, cum mereu-mereu se făcea deosebirea între „ei” și „noi”. Dar lăsând la o parte chestiile care ar putea să ducă la dispute naționaliste și deloc binevenite, cartea mi s-a părut minunat de sinceră.

Sunt câteva scene care o să îmi rămână întipărite în minte mult timp : cum s-a pierdut fetița la mare și a ajuns pe plaja pentru nudiști și nu înțelegea ce-i spuneau bărbații ăia goi; cum maghiarii serbau Anul Nou la 1 noaptea ora României pentru că atunci era ora 12 în Ungaria; cum aveau o scrumieră cu capul lui Petőfi Sándor și erau foarte mândri de ea, dar nu trebuia să se afle că dețin un astfel de instrument subversiv etc.

Starea în care venea tata acasă se vedea de departe, măsuram din obișnuință din ochi unghiul de înclinare sau amplitudinea sau ce avea el și, din numărul de căzături de la crâșma de pe strada Pata până pe strada Albini 41, puteam deduce și cât de tare pute. De duhoarea lui depindeau multe, dacă puțea prea tare, atunci, în principiu, puteam să o implorăm pe bunica să nu ne lase să dormim în aceeași cameră cu el, cel mai rău era atunci când era doar potrivit de puturos, adică puțea suportabil, adică puțea insuportabil de tare, dar nu atât cât să o înduplece pe bunica.

Nu știu cum e să nu vorbești aceeași limbă cu cei din jurul tău, nu știu cum e să te simți străin (la propriu) în orașul în care ai crescut și nu știu cum e să faci parte dintr-o minoritate. Am citit, mi-a plăcut, zic eu că am mai învățat ceva din cartea asta: uneori chiar dacă tu crezi că ești la fel ca ceilalți, ei tot diferit o să te privească.

 

Votca-Cola

Editura Curtea Veche, colecția Byblos, 2007, traducere de Denisa Fejes

Nu știu cine sau ce m-a convins să cumpăr cartea asta, dar sigur nu a fost descrierea „un Trainspotting à la russe”. Nu mi-a plăcut deloc, deloc filmul respectiv și nu mă dau în vânt după povești cu drogați & sex.

Săptămâna trecută, după aproape patru ani de când am cumpărat cartea, am luat-o dintre celelalte zeci de cărți necitite și am început să o răsfoiesc cu scepticism. Apoi, când mi-am dat seama că nu o să fie așa de hard pe cât mă așteptam, am citit-o.

Nu mi-a venit să cred ce mult m-am regăsit în cartea asta, în personajele ei. Parcă eram din nou în liceu și eram îndrăgostită de tipul ăla din a X-a A (eu eram a VIII-a) și mergeam aproape în fiecare pauză să vorbesc cu colegele lui, sperând că o să mă observe. Evident, m-a ignorat complet. Apoi mi-am adus aminte de vacanțele de vară când mergeam seară de seară la aceeași terasă, beam bere ieftină și eram ultimii care plecau de acolo.

Povestirile din Votca-Cola sunt pline de adolescenți, iubiri, dezamăgiri și mult alcool. O singură povestire nu am fost în stare să termin pentru că mi s-a părut prea scârboasă. Era despre niște oameni verzi care arătau îngrozitor și care omorau alți oameni – brrrr. Pe celelalte le-am citit cu sufletul la gură să văd dacă Mașka o să îl impresioneze pe Sablin, dacă Valerocika o să găsească un mod de a se răzbuna pe puștii care l-au bătut crunt de două ori, dacă… Ah, ce dor mi-e de vremurile în care aveam și eu probleme 🙂

– Uite, și acest Song for Lovers. Probabil așa li se întâmplă întotdeauna amanților. Vine, nu vine, pune muzică, nu pune. La MTV l-au tradus Cântec pentru îndrăgostiți. Dar cântecul este despre amanți. N-au tradus bine.
– Și care-i diferența?
– Îndrăgostiți înseamnă soț și soție. Asta așa, vulgar exprimat. Pe când amanții se află într-o situație ilegală…
– Nu sunt cu nimic datori unul altuia?
– Da, răspunse Oleg zâmbind și-și aprinse o țigară. În general, oamenii nu sunt datori cu nimic unul altuia.

Deadline

Editura Curtea Veche, colecția Un Roman, 2010

Prima dată când am auzit că Adina Rosetti urmează să își lanseze prima carte am stat și m-am întrebat dacă era Adina Rosetti pe care o știam eu. Apoi am aflat că ea era. Bine, „știam” e mult spus. Îi citeam cu drag articolele din Dilemateca și țin minte că mă bucuram de fiecare dată când scria despre blogurile livrești și odată, la un eveniment literar, sau ceva de genul, chiar am făcut cunoștință. Oricum, așteptam cu nerăbdare să văd cum e cartea ei.

Îmi place când nu știu mare lucru despre cărțile pe care le citesc, deoarece îmi place să descopăr de una singură povestea. Totuși, nu făcusem bine că începusem cartea în metrou. Era o zi de marți, era dimineață, citisem vreo zece pagini din carte și îmi venea să cobor din metrou, să îl iau pe cel care mă duce în direcția opusă și, odată ajunsă acasă, să mă bag în pat cu o cană de ceai și să nu mă ridic de-acolo până nu termin cartea. Din păcate, nu s-a putut, așa că am citit-o și pe asta tot pe bucăți, deși nici vorbă să fi meritat asta.

Mie mi s-a părut, în primul rând, o carte de atmosferă. Multe descrieri (relevante), multe povești despre personaje, multă atenție la detalii. Cartea m-a dus cu gândul la romanele lui Filip, poate și datorită motanului Ben, pe care l-am văzut ca pe un frate de-a lui Siegfried. Aș încerca să povestesc pe scurt ce se întâmplă, dar toate personajele se leagă între ele și aș ajunge să povestesc toată cartea. Poate că unii ar considera subiectul urban, trendy și cool, dar măcar acum nu mai au de ce să se plângă cei care nu credeau că românii pot să scrie și despre altceva în afară de comunism. Miruna e o corporatistă care a murit din cauza surmenajului (da, autoarea s-a inspirat din acel caz real). În urma morții ei, niște bloggeri inițiază o serie de proteste. Din nou, Adina Rosetti se inspiră dintr-un caz real – protestul literar din față de la TVR, organizat de luciat. M-au amuzat descrierile bloggerilor (i-am recunoscut pe câțiva dintre ei, iar apoi mi-am imaginat cine ar intra în categoriile Scriitorul Foarte Important, Artistul Boem, Intelectualul de la Televizor, Ecologistul cu Haine de Firmă) și, în același timp, am fost cât se poate de plăcut surprinsă să citesc despre bloguri și bloggeri într-un roman românesc.

De Miruna se leagă toate celelalte personaje ale cărții: Augustin Dună, șeful ei, care ajunge să vorbească singur, dar care își imaginează că povestește cu iubita lui care l-a părăsit de câteva luni bune; Adam David Emanuel Ioanițescu, cunoscut ca skydancer, bloggerul care organizează protestele după moartea Mirunei; Zaim, bătrânul puțin nebun, care stă în ghena „blocului în formă de U” în care locuiește Miruna și care face niște colaje care-i vor schimba viața după ce vor fi descoperite; motanul Ben, care inițial fusese al Mirunei, dar care fuge din casă și trăiește pentru o perioadă în clopotnița bisericii din curtea blocului în formă de U etc, etc.

Fiecare personaj ajunge să își spună povestea și fiecare o face cât se poate de bine. Cu cât citeam mai mult din carte, cu atât mă bucuram să văd cât de bine e scrisă și cât de atent e construită. Au fost așa de multe pasaje care mi-au plăcut, așa de multe citate pe care le-aș fi scris într-un carnețel cu citate, dacă aș fi avut așa ceva. Un lucru e clar: pentru mine Adina Rosetti e echivalentul feminin al lui Filip 🙂

După un an de vizite, periuța de dinți a Mirunei îl adora pe Daniel, furculițele se topeau de bucurie în mâinile lui mari, măsuța din sufragerie era fericită când el își sprijinea picioarele pe ea, privind la televizor, prosoapele din baie își doreau cu ardoare să-i înfășoare șoldurile, frigiderul ar fi stat toată ziua deschis pentru el, iar hainele, ah!, hainele, toate costumele, bluzele și tricourile ei, chiar și ciorapii și lenjeria s-ar fi dat bucuroase la o parte ca să facă loc în dulap hainelor lui și să trăiască împreună, fericite, până la adânci bătrâneți.

Iar dacă eu nu v-am convins că e o carte care merită citită, poate vă convinge Marius Chivu.

Jurnal de camin

Editura Curtea Veche, colectia Actual, 2008

Intr-un fel stiam despre ce urma sa citesc: camere dezastruoase, galagie, chefuri pana dimineata, lipsa spatiului privat, stat la povesti pe hol, stat la coada la dus etc. Nu e greu sa iti imaginezi cam ce inseamna traiul la comun, dar e mult mai greu sa citesti despre el, iar greul suprem e sa il simti pe pielea ta.

Poate ca nu ar fi trebuit sa-i judec asa tare pe “caministi” pentru ca eu nu am fost niciodata in situatia lor, deci pot doar sa presupun cum as reactiona. Si totusi… Zau ca m-am ingrozit de ce am citit in cartea asta. Fata de povestile frumoase pe care mi le spunea mama despre anii ei de studentie si despre starea si atmosfera caminelor bucurestene de atunci, multi dintre studentii de azi parca traiesc intr-un cosmar continuu. Geamuri si tevi sparte, paturi fara saltea sau cu o saltea ca vai de ea, colege de camera care mai de care mai nesimtite, administratoare pe care iti vine sa le pocnesti, dulapuri care abia se mai inchid, iar lista ar putea continua la nesfarsit.

De ce nu se renoveaza caminele avand in vedere cati studenti platesc in ziua de azi taxa la facultate, asta nu stiu. La fel cum nu stiu cati dintre studenti ar putea avea cu adevarat grija de o camera renovata, in conditiile in care nu sunt in stare nici macar sa isi duca gunoiul la ghena si il depoziteaza pe hol, asteptand sa-l duca de acolo femeia de serviciu pentru ca doar aia e treaba ei, nu?

Au fost putine pagini de jurnal care mi-au placut in mod special. Momentan imi vin doar doua nume in minte: Ruxandra Macicas si Victoria Vioara, iar pe langa astea doua poate ca au mai fost inca 3. 5 din 24 de “dezvaluiri” ale unor studenti la FJSC mi-au placut doar. O fi de bine, o fi de rau, prea putin imi pasa, sincer. Parca acum a fost mai important ce au spus ei si nu cum au spus-o.

Dupa ce socul initial a trecut, am ramas cu un gust mai mult decat amar. O sa ii dau si mamei sa citeasca acest Jurnal de camin, poate ca nu o sa mai ofteze asa des si sa spuna ca am pierdut ce era mai frumos din viata de student pentru ca am ales sa fug cu orice pret de statul la comun.