Fitzgerald & Mateiu

Nu știu cum de am citit două cărți de povestiri una după alta. Încerc mereu să le alternez: o carte în engleză, una în română, rar câte una în germană, poate chiar o carte de non-ficțiune. Dar, după ce am terminat cele câteva povestiri de Fitzgerald și iar nu știam de ce să mă apuc, mi-am adus aminte de mult lăudata carte a lui Mihai Mateiu și mi s-a părut o alegere cât se poate de potrivită. Mateiu nu e Fitzgerald, dar cred că e pe drumul cel bun 🙂

Penguin, 1996

Fitzgerald e la fel de minunat și când scrie povestiri. E fascinant cât de mult a putut să scrie despre flappers și despre petreceri, despre muzica nebună a anilor ’20 și despre bărbați chipeși și bogați. Acum stau și mă gândesc dacă m-am îndrăgostit de acea perioadă datorită lui sau dacă m-am îndrăgostit de el pentru că descria acea perioadă…

Cu adevărat surprinsă am fost de povestirea The Diamond as Big as the Ritz – nu mă așteptam la ceva atât de fantastic din partea lui. Când un personaj spune că tatăl lui este cel mai bogat om din lume pentru că are un diamant mai mare decât Hotelul Ritz, am pufnit și am zis „da, sigur!”. Apoi s-a dovedit a fi adevărat: familia lui descoperise un munte care ascundea cel mai mare diamant din lume. Povestea e destul de ciudată, dar se înscrie în tipicul lui Fitzgerald.

‘I never noticed the stars before. I always thought of them as great big diamonds that belonged to someone. Now they frighten me. They make me feel that it was all a dream, all my youth.’
‘It was a dream,’ said John quietly. ‘Everybody’s youth is a dream, a form of chemical madness.’
‘How pleasant then to be insane!’

Cel și cel mai mult mi-a plăcut Bernice Bobs Her Hair. (O puteți citi aici.) Ah, cât de docilă pare Bernice și ce final neașteptat are povestirea! Iar Marjorie, verișoara lui Bernice, o fi ea cea mai populară fată și toți tipii vor să danseze cu ea, dar e o nesuferită și jumătate! Chiar dacă o ajută pe Bernice, tot ea îi forțează mâna și din cauza ei ajunge Bernice să se tundă bob, să renunțe la pletele ei minunate, singurul lucru cu adevărat deosebit la ea. Dar se răzbună ea cu vârf și îndesat!

‘Don’t you think common kindness…’
‘Oh, please don’t quote ”Little Women”!’ cried Marjorie impatiently. ‘That’s out of style.’
‘You think so?’
‘Heavens, yes! What modern girl could live like those inane females?’
‘They were the models for our mothers.’
Marjorie laughed.
‘Yes, they were – not! Besides, our mothers were all very well in their way, but they know very little about their daughters’ problems.’

Celelalte trei povestiri sunt drăguțe, dar atât. Sunt convinsă că atunci când o să citesc cartea asta o să am noi revelații în ceea ce privește proza lui Fitzgerald, dar mereu mă întristez când îmi aduc aminte că a fost nevoit să scrie povestiri ca să aibă din ce trăi și ca să îi poată face viața la sanatoriu mai bună Zeldei.

Casa de pariuri literare, colecția Minutar, 2011

Sunt de-acord cu recenziile pe care le-am citit despre cartea lui Mihai Mateiu: povestirile sunt faine, dar de ce sunt așa puține? Vorba aia, nu-ți ajung nici pe-o măsea… 🙂

Am trecut de la Fitzgerald, care are un stil destul de încărcat, la ceea ce mi s-a părut a fi un minimalism foarte bine dozat. Majoritatea povestirilor lui Mateiu par scene dintr-un film: intri direct în acțiune, nu știi prea multe despre personaje, iar finalul este mereu deschis.

Marea surpriză mi-a plăcut mult de tot, are la bază o idee năstrușnică. Și, într-adevăr, ce surpriză să descoperi că bătrânii care trăiesc ascunși sunt chiar… eh, dar nu pot să vă stric surpriza 😀 Apoi când am citit Moș Crăciun nu m-am putut opri din chicotit când săracul bărbat deghizat în Moș primește o mamă de bătaie de la niște bețivi. El nu făcuse nimic ca să-i provoace, dar poți să știi ce nu le-a plăcut bețivilor de l-au caftit? Aproape are potențial mare: îmi imaginez un roman în care băiatul merge în continuare la pescuit pe malul Mureșului, mama lui își găsește alți și alți iubiți, Raluca (colega lui de bancă) se îndrăgostește în vacanță de un alt băiat din clasă și el suferă din cauza asta etc. Un alt fel de Rege alb.

Dar o nemulțumire tot am: de ce un volum așa de mic?

Urmează altul mai consistent? Eu așa sper!

Advertisements

Cinci minute pe zi

Casa de pariuri literare, colecția Minutar, 2011

Nu știu de ce n-am scris despre cărțulia asta imediat de cum am terminat-o, mai ales că mi-a plăcut la nebunie. Timp de câteva zile, în metrou și uneori înainte de cursurile de escaladă, m-am amuzat cu povestirile Laviniei.

M-am bucurat când am văzut că e o carte girlie, că personajul principal (mie mi s-a părut că e vorba de ipostaze diferite ale aceluiași personaj) e o fată în care m-am regăsit: pasionată de fotografie, cu iubiți care vin și pleacă (ehe, asta a fost demult), cu părinți cicălitori, traducătoare (I’m working on that), puțin timidă – mi-a fost atât de ușor să mă pun în pielea ei!

Povestirile sunt într-adevăr scurte, se citesc și în mai puțin de cinci minute (unele), dar sunt delicioase. Sau, mă rog, având în vedere că tipa e puțin obsedată de greutate și că încearcă să slăbească și e mereu atentă la ce mănâncă, aș putea zice că sunt ca o tabletă de ciocolată cu chili: amăruie, deci nu îngrașă, puțin iute, deci te ține în priză.

Unele situații descrise în carte m-au amuzat până la lacrimi, cum ar fi tabăra de fotografie în natură la care se înscrie tipa, iar după ce plătește jumătate din taxă află că de fapt este vorba de nud în natură, iar când ajunge acolo e singura fată, restul sunt bărbați care mai că nu salivează în timp ce pozează din toate unghiurile posibile o tipă goală…

Dar ce mi-a plăcut cel și cel mai mult a fost modul în care se termină fiecare povestire. La început mi se părea că e sfârșitul e prea sec, prea brusc, „cuuum, chiar așa se termină?!”,  apoi am ajuns să apreciez mult acele finaluri. Încercam să-mi imaginez ce ar mai urma, dar mi-am dat seama că e perfect cum se termină, că de fapt nu vreau nici o continuare, că nu s-ar putea încheia mai bine.

Am mai pățit-o o dată cu o întâlnire pe nevăzute sau cum se zice, o prietenă de-a mamei avea un fin, student la medicină, un tip liniștit (mama zice că așa și trebuie, bărbatul să fie un mototol, ca să faci tu ce vrei din el, ăsta era proverbul ei preferat, nu știu dacă se potrivește în context, în fine, mama credeam că se pricepe la bărbați, lol), când m-a sunat ăsta prima dată, Cosmin sau așa ceva, din background se auzeau găini și ceva străchini răsturnate și doar îmi spusese că locuiește în oraș. Am stabilit să ne întâlnim în după-amiaza următoare la o intersecție, lângă o sifonărie, nu era departe de unde stăteam. Mama a zis că pleacă mai repede de la serviciu și vine și ea să-l vadă, murea de curiozitate, să vedem pe cine trimite Nuți, era și o stație de tramvai acolo, mă fac că stau în stație și aștept. Pe mine mă îmbrăcase frumos, scrobită toată și cu pantofi albi și el venise în pantaloni scurți și papuci. Era de fapt student la medicină veterinară, nu chiar același lucru, mi-a povestit cum spălau grajduri în orele de practică. A propus să ne așezăm undeva, eu am zis să luăm înghețata din mers, și după aia ne-am plimbat înspre casa mea, unde, în fața porții, mi-a zis să-l mai sun.
Nu din disperare făceam asta, numai că aveam multe femei binevoitoare în familie, iar eu sunt mult prea lipsită de energie pentru a mă împotrivi, așa, în viață în general.

Iar pentru o editură formată din doi oameni, Casa de pariuri literare scoate niște cărți tare faine – de la copertă până la font, de la format până la hârtie.