Răul

Humanitas, colecția Raftul întâi, 2005, traducere din suedeză de Liliana Donose Samuelsson

Dacă nu ar avea elementul autobiografic, Răul ar fi o variantă mai light la Portocala mecanică. Așa e o variantă mai puternică la Orașul și câinii. Recitind ce am scris despre cartea lui Llosa, îmi dau seama că acolo accentul a fost pus pe viața din internatul militar, cu bune și cu rele. În schimb, la Guillou, cartea se axează pe violență și pe modul în care Erik, personajul principal, îi face față.

Dacă acum ceva timp principiul „bătaia e ruptă din Rai” era la modă în educația copilului, Erik a avut parte de el cu vârf și îndesat. Mai cutremurător mi se pare că bătaia nu era o pedeapsă pe care acesta să o merite, ci un lucru care făcea parte din rutina fiecărei zile: știa clar că după masa de prânz, tatăl lui vitreg o să-l cheme în cameră și o să-l bată fie cu peria de haine, fie cu biciușca, fie cu nuiele sau cu orice altceva îi trecea nebunului prin minte. Exista un ritual al bătăii: tatăl vitreg inventa un pretext stupid ca să-l lovească, iar în timp ce luau masa toți patru (+ mama, fratele mai mic), tatăl îi comunica nonșalat lui Erik că urmează să primească încă 5 lovituri pentru că s-a uitat urât la fratele lui, încă 5 pentru că a vărsat sare pe masă, încă 5 pentru că…

Patruzeci de lovituri cu peria de haine – asta depășea limita toleranței. Până la urmă ar fi început să plângă. Și poate era o zi din acelea când, ațâțat de plânset, Bătrânul pierdea numărătoarea. Și nu trebuia să te zbați prea mult, pentru că și asta ar fi putut duce la lovituri suplimentare și atunci intrai într-un cerc vicios: hohotele disperate de plâns nestăpânit îl ațâțau pe Bătrân în așa hal, încât lovea fără să mai respecte numărul de lovituri stabilite, iar Erik, care ținea tot timpul numărătoarea, se zbătea din ce în ce mai mult, din deznădejde – sau poate din instinct de conservare -, ceea ce-l făcea pe Bătrân, nebun de bucurie, să-i toarne loviturile fără nici un fel de socoteală, că tot nu mai avea nici un sens, și bătaia continua până ce dosul periei îi făcea pielea să plesnească, și sângele țâșnea prin odaie, și doar plânsul mamei îl readucea în cele din urmă pe Bătrân la realitate.

Iar pentru că acasă nu poate să se apere, să dea înapoi, să se plângă (cui? poliției?), Erik nu lasă pe nimeni să-l lovească sau să-l umilească în rest. Este un fel de bătăușul școlii, dar un bătăuș cu cap: nu se bate ca nebunul, nu lovește tare, ci intervine doar atunci când trebuie să le demonstreze celorlalți elevi, și mai ales celor din gașca pe care o conduce, că nu e nimeni mai tare ca el și că ar face bine să-l asculte în continuare. Erik nu lovește niciodată din/cu plăcere, ci doar din nevoie. În plus, e absolut fascinant cum copilul ăsta (are aproape 15 ani) a învățat cum să îi domine pe ceilalți prin frică: știe ce să le spună, pe ce butoane să apese, ca să îi facă și pe cei mai mari ca el să se îndoiască, să le fie frică. Iar apoi e floare la ureche să-i învingă.

Ce m-a mai lăsat mască și m-a făcut să repet de zeci de ori pe parcursul cărții „nu se poate!” au fost regulile nescrise de la școala particulară (cu internat) la care ajunge Erik. Elevii le numeau „educație camaraderească”, eu am considerat-o a fi tortură. Într-un fel înțeleg nevoia elevilor mari de a face pe șefii, dar una e să îi pui pe cei mici să facă diferite servicii pentru tine și alta e să îi calci în picioare, și asta în văzul profesorilor care nu se amestecă în „educația camaraderească”!!! Pe cât de nedrept, inuman și deplasat mi s-a părut comportamentul tatălui vitreg al lui Erik, pe atât de tare m-a revoltat ce se întâmpla în școala aia!

Iar Erik e prins la mijloc în toată povestea asta: nu vrea să folosească violența, dar nici nu vrea să fie umilit de elevii mai mari. Trebuie cumva să găsească o cale de mijloc, ca ceilalți să-i știe de frică și să-l lase în pace și în același timp să nu fie exmatriculat. Am stat cu sufletul la gură în ultima parte a cărții și am așteptat să văd ce va face Erik. Niciodată nu m-a dezamăgit, deși mai mereu m-a surprins. Pentru mine a fost un personaj imprevizibil și foarte puternic. Altul, în locul lui, de mult ar fi clacat și și-ar fi luat lumea-n cap.

Pierre, am impresia că în ochii tăi sunt un sadic. Să știi că nu-i așa. Crezi că-mi face cine știe ce plăcere să-i lovesc pe alții în așa hal încât să rămână cu semne pentru tot restul vieții? […] Ce-au văzut ei azi în careu le-a rămas bine întipărit în minte. E ca atunci când, să zicem, dai cu biciul într-un câine legat. Sigur că poți să dai în el atâta vreme cât e legat; dar ce se întâmplă dacă-și rupe lanțul? Înțelegi ce spun? Violența e înrădăcinată în mintea oamenilor, și nu în pumni, cum crezi tu. Și dacă vrei să știi ce mai cred, ei bine, cred că n-am să mai lovesc pe nimeni atâta timp cât sunt elev în școala asta. Ce caut eu să-ți spun e că poți folosi violența ca să scapi de violență. Uneori e chiar singurul mijloc.

 

Teorema lui Almodóvar

Editura Vellant, 2010

Înainte de a ieşi, beau o votcă. Am nevoie de o tărie ca să cobor cele şapte etaje şi să ajung în stradă. Întotdeauna este o încercare. Îmi trebuie cel puţin o jumătate de oră ca să-mi intru în ritm. E ca şi cum m-aş mişca într-o altă lume. Un univers paralel, cu alte legi, o altă structură fizică, poate asta este teorema lui Almodóvar: forţa lumii divizate de incapacitatea mea de a da ochii cu ea.

Nu îl ştiu pe autor ca să spun cât din el se regăseşte în personajul cu acelaşi nume din carte, dar din câte am citit, ambii au aceeaşi poveste tristă: în urma unui accident de maşină, au rămas desfiguraţi. Chirurgia plastică nu le-a fost de mare folos, aşa că îşi trăiesc viaţa izolaţi, departe de oamenii care s-ar speria dacă ar vedea un asemenea “monstru” în libertate.

Chiar zilele astea am văzut un documentar care se numea I shouldn’t be alive pe unul dintre posturile Discovery şi în care trei alpinişti britanici povesteau cum au scăpat cu viaţa de pe muntele McKinley: fiecare s-a ales cu degete amputate, iar unul dintre ei şi-a pierdut chiar şi piciorul. Dar asta nu i-a împiedicat pe nici unul să ducă o viaţă cât se poate de normală după accident. Ceea ce nu s-a întâmplat şi în cazul lui Antoni Casas Ros.

El a ales să se izoleze, să îşi limiteze pe cât de mult posibil intereacţiunea cu semenii. Şi-a luat o slujbă care-i permitea să lucreze de acasă, iar în oraş ieşea doar noaptea, când era mai uşor să-şi ascundă chipul sau ce a mai rămas din el. Unii îşi fac probleme când le apare câte-un coş, iar alţii…

Corpurile noastre rămân înlănţuite toată noaptea. Ce mi-a lipsit în mod sfâşietor, mai mult decât sexul, este acest contact. Mă strecuram în fiecare noapte ca un hoinar halucinat. Indiferent de emoţiile pe care le trăiam, bucurii, speranţe toate sfârşeau prin a se zdrobi de obstacolul singurătăţii. Există în această plăcere animalică de a te ghemui lângă un alt animal o satisfacţie primară. Chiar fără iubire, ar trebui să existe comunicare nocturnă între fiinţe.

Mi s-au părut interesante şi triste paginile în care îşi descria viaţa; trebuie să fie îngrozitor de greu să înveţi să te accepţi aşa cum eşti, după un astfel de accident. Să te redescoperi fără să te recunoşi în oglindă. Dar ce a urmat nu prea a fost pe gustul meu. Nu am înţeles ce căuta Almodóvar în carte. Mă rog, regiza un film bazat pe viaţa lui Antoni, dar tot nu mi-au plăcut paginile în care apărea. În schimb, m-am bucurat că Antoni cel din carte şi-a găsit pe cineva: Lisa, travestitul. Nu e genul de relaţie la care te-ai fi aşteptat, dar dacă asta îl face fericit după 15 ani de singurătate, de ce nu?

Nu m-a dat pe spate cărticica, dar măcar m-a făcut să mă întreb “cum ar fi dacă…?”

Frumoasele străine

Editura Humanitas, Seria Cărtărescu, 2010

Fac parte dintre cei care au citit De ce iubim femeile şi cărora le-a plăcut la nebunie cărţulia. Eu oricum l-am descoperit pe Mircea Cărtărescu prin volumele Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli şi Baroane, aşa că nu m-am scandalizat că după Nostalgia şi Travesti etc. “poate să scrie aşa ceva”. Poate şi încă o face foarte bine!

Frumoasele străine e o altă cărţulie incredibil de simpatică şi care se citeşte cu zâmbetul pe buze. Ba chiar am şi râs la anumite pasaje! Pornind de la fapte reale, Cărtărescu scrie trei povestiri , care mai de care mai hazlie şi mai de necrezut. Şi până la urmă în asta constă farmecul cărţii: nu îţi spune ce s-a întâmplat cu adevărat şi ce e ficţiune, ci te lasă pe tine să încerci să-ţi dai seama ce şi cum sau, pur şi simplu, să savurezi povestirile ca atare, fără alte bătăi de cap.

Iar eu asta am făcut. Din cele trei, povestea cu antraxul mi-a plăcut la nebunie! Imaginea unui Cărtărescu ficţional (sau nu :P) scormonind într-un coş de gunoi în căutarea unui plic “cu antrax”, pe care îl aruncase acolo cu ceva timp în urmă şi acum voia să-l recupereze, a fost cât se poate de mişto :)) Toată cartea este plină de astfel de momente “incredibile”, pe care le citeşti cu sufletul la gură şi zâmbind mereu.

Nu vreau să mă apuc să descriu toate peripeţiile prin care trece personajul, dar Frumoasele străine este o carte care merită citită. Nu îmi imaginez altă carte mai potrivită de citit în vacanţă 😉

The education of Little Tree

Mi-a fost asa de draga cartea asta! Nu stiu ce m-a incantat mai mult: faptul ca e o poveste adevarata, modul copilaros in care e scrisa sau lucrurile la care m-a facut sa ma gandesc in timp ce o citeam?

Little Tree e un baietel de 5 ani care, dupa moarte parintilor, pleaca sa locuiasca impreuna cu bunicii lui, indieni Cherokee. Primeste o camasa din piele de caprioara, mocasini, parul este lasat sa creasca in voie, iar Little Tree se simte cu adevarat acasa. Cei doi bunici se ocupa de educatia lui: bunicul il invata cum sa traiasca respectand natura si The Way, cum sa aiba o meserie – faceau whiskey, cum sa fie un adevarat indian. Bunica ii spune povesti, ii povesteste istoria indienilor Cherokee si il pune sa invete 5 cuvinte pe saptamana din dictionar.

Little Tree este cel care povesteste, iar asta ii da un aer cat se poate de copilaros cartii. Ca Luca al nostru [ma rog, al lui T.O.Bobe 🙂 ], desi mai mic, Little Tree este un copil simpatic. Asa, te bucuri alaturi de el cand bunica “varsa zahar” in mancare, dandu-i un gust infinit mai bun sau cand domnul care are magazinul de dulciuri face curat si gaseste “acadele vechi”, de care trebuie neaparat sa scape, iar ca sa nu le arunce i le da lui.

Credeam ca toata cartea o sa fie asa, ca o sa am mereu zambetul pe buze, dar spre sfarsit incepe sa devina din ce in ce mai trista. Stiu ca asa e si in real life, nu pot toate sa fie bune si frumoase, dar voiam sa nu aiba sfarsitul ala trist! 😦 Auzi, sa creasca Little Tree, pfff, ce urat [-( Asta ma face iar sa vezi la carti cu happy end, carti in care toata lumea e fericita, carti la care nu plang citindu-le. Carti frumoase de la inceput pana la sfarsit.

Dar imi pare tare, tare bine ca am citit cartea, ca pentru cateva zile am fost un mic indian Cherokee, ca am fost iar copil. Thankee, Little Tree!

‘It is The Way’, he said softly. Take only what ye need. When ye take the deer, do not take the best. Take the smaller and the slower and then the deer will grow stronger and always give you meat. Pa-koh, the panther, knows and so must ye.’

And he laughed, ‘Only Ti-bi, the bee, stores more than he can use… and so he is robbed by the bear and the ‘coon… and the Cherokee. It is so with people who store and fat themselves with more than their share. They will have it taken from them. And there will be wars over it… and they will make long talks, trying to hold more than their shares. They will say a flag stands for their right to do this… and men will die because of the word and the flag… but they will not change the rules of The Way.