Casa de la Riverton

Editura Humanitas fiction, colecţia Raftul Denisei, 2009

Amintiri îndelung ascunse în cotloane întunecate ale memoriei au pornit a se strecura printre crăpături. Din ele au început să ţâşnească imagini clare, imaculate, de parcă n-ar fi trecut o viaţă întreagă de atunci. Conversaţii întregi, cuvânt cu cuvânt, nuanţă cu nuanţă, scene retrăite ca într-un film.

Grace şi-a petrecut o mare parte din viaţă încercând să uite ce s-a întâmplat la Riverton, dar nu mai are mult de trăit şi simte că a venit momentul să spună cuiva adevărul despre acea noapte îngrozitoare din iunie, 1924.

La 14 ani Grace a început să lucreze la Riverton ca simplă servitoare. Era 1914 şi orice casă respectabilă era plină de servitori, bucătari, cameriste. Iar aceştia se simţeau mândri să lucreze pentru asemenea familii de vază. Toţi îşi ştiau locul şi ce aveau de făcut, nimeni nu concepea ca situaţia să se schimbe vreodată. Nimeni nu se gândea la aşa ceva. Familia lordului Ashbury, stăpânul Rivertonului, era împărţită în două: fiul cel mare, conservator şi care respecta întru totul eticheta şi obiceiurile, cel care ar fi moştenit întreaga avere dacă nu ar fi murit în războiul care urma să izbucnească. Şi, pe de cealaltă parte, domnul Frederick, fiul cel mic, care prefera să se ocupe de afaceri decât de tradiţii şi care şi-a crescut singur cei trei copii, permiţându-le mai multe libertăţi decât s-ar fi cuvenit (după cum se plângea mai mereu lady Ashbury).

Din nou, am citit fascinată despre acea perioadă în care femeile nu aveau alt scop în viaţă decât să îşi găsească un pretendent cât mai bun cu care să se mărite şi căruia să îi toarne nişte plozi; în care eticheta era totul şi orice abatere de la ea atrăgea după sine ruşine veşnică. O perioadă în care o domnişoară nu se putea îmbrăca de una singură, ci doar cu ajutorul unei cameriste, în care existau aşa multe reguli şi cutume că mă doare capul doar gândindu-mă la ele. Şi totuşi, savurez fiecare carte plasată în acele vremuri, bucurându-mă că doar citesc despre ele şi că nu le-am trăit.

În schimb, le-au trăit Hannah şi Emmeline, fiicele domnului Frederick. Hannah nu era făcută pentru acele timpuri; spiritul ei rebel şi aventurier nu se potrivea cu imaginea de domnişoară supusă şi drăgălaşă pe care ar fi trebuit să o afişeze. A făcut greşeala să creadă că dacă se va mărita se va bucura de mai multă libertate, va putea să călătorească după pofta inimii, va întâlni oameni interesanţi, mişcările nu îi vor mai fi urmărite de babe stafidite. Oh, cât de mult s-a înşelat! Odată măritată, i-au revenit alte responsabilităţi – dineuri şi petreceri la care să îl însoţească pe Teddy, soţul ei, zile în care să primească vizite, întrebările agasante despre neputinţa ei de a-i “oferi un moştenitor” lui Teddy etc. Nici vorbă de călătorii şi aventuri! A dat plictiseala de la Riverton pentru casa ca o închisoare din Londra. De divorţat nu putea să divorţeze – în familiile respectabile aşa ceva nu e cu putinţă.

Dar nu are nici un farmec dacă povestesc eu mai multe. Trebuie să o ascultaţi pe Grace pentru că ea a fost alături de Hannah de la început şi din cameristă i-a devenit confidentă. Povestea pe care o spune Grace te face să stai lipită de carte şi să nu mai existe altceva în afară de Riverton, de frământările lui Hannah, de cum era să trăieşti atunci. Iar cu muzica de rigoare (Rat Patrol Radio) chiar nu mai ştii în care lume trăieşti de fapt.

Cartea mi s-a părut că seamănă foarte mult cu The Remains of the Day şi cu Atonement , dar nu m-a deranjat deloc asta, ba acum mi-am dat seama că aş putea oricând să citesc poveşti plasate în acei ani nebuni. Am făcut o listă cu astfel de cărţi şi o să le comand pe rând, dar orice altă sugestie e binevenită 🙂

Încă nu-mi vine să cred că nu mai sunt la Riverton, că am închis cartea şi am pus-o înapoi pe raft. Îmi vine să o recitesc acum, la nici o zi după ce am terminat-o. Uneori mi-e greu să accept că anumite poveşti nu pot fi spuse la infinit, că trebuie să se termine.