Thus it came to him merely to run away was folly, because he could never run away from himself

Dover, 2003

Am dat de Babbitt în ambele studii despre anii ’20 pe care le-am citit. Prima dată am trecut repede peste numele romanului, a doua oară am zis că prea mare e coincidența și că, dacă tot e o carte reprezentativă pentru perioada respectivă, trebuie să o citesc.

Acțiunea se petrece în Zenith, un oraș american inventat de autor. Zenith nu e nici cel mai mare oraș din America, nici cel mai bogat, e undeva pe la mijloc. George F. Babbitt face parte din clasa de mijloc din Zenith: deține o agenție imobiliară, are o casă nou construită, doi copii, o mașină, este membru al Booster’s Club (nici cel mai neimportant club, nici cel în care sper să ajungă și ei într-o bună zi), iar prietenii și cunoștințele lui fac parte, evident, din aceeași categorie socială cu el.

N-am nimic cu clasa de mijloc, dar m-am simțit sufocată de ea citind cartea asta. Atâta conformism, atâtea reguli sociale de respectat, atâtea vise frânte…

George Babbitt nu a fost întotdeauna la fel de plin de sine. În facultate era idealist, visa să devină avocat și să îi apere pe săraci… Apoi s-a căsătorit cu o fată pe care de-abia a ținut-o de mână, a devenit partenerul tătălui ei în afacerea imobiliară și toate visurile lui din tinerețe s-au dus naibii. Dar s-a învățat repede cu noua lui viață: se bucură când încheie un contract profitabil pentru el, este mândru că face parte din „elita” din Zenith, ridică în slăvi noile tehnologii (pe care își permite să le cumpere), se stresează când organizează câte-o cină la el acasă cu oameni din aceeași „elită”, ce mai, este perfect integrat în clasa de mijloc americană…

Our Ideal Citizen—I picture him first and foremost as being busier than a bird-dog, not wasting a lot of good time in day-dreaming or going to sassiety teas or kicking about things that are none of his business, but putting the zip into some store or profession or art. At night he lights up a good cigar, and climbs into the little old ‘bus, and maybe cusses the carburetor, and shoots out home. He mows the lawn, or sneaks in some practice putting, and then he’s ready for dinner. After dinner he tells the kiddies a story, or takes the family to the movies, or plays a few fists of bridge, or reads the evening paper, and a chapter or two of some good lively Western novel if he has a taste for literature, and maybe the folks next-door drop in and they sit and visit about their friends and the topics of the day. Then he goes happily to bed, his conscience clear, having contributed his mite to the prosperity of the city and to his own bank-account.

Iar, din punctul ăsta de vedere, Babbitt chiar este un cetățean ideal.

Apoi ceva se întâmplă cu acest Babbitt atât de sigur pe sine și pe viața lui de până acum. Are îndoieli. Își pune întrebări. Se frământă. Ba chiar se gândește să fugă, să lase totul în urmă, să ducă o viață simplă, aproape de natură. Evident, nu poate. Apoi începe o altfel de răzvrătire: își găsește noi prieteni – zgomotoși, dezinhibați, care dansează pe jazz și beau până-n zori, oameni cărora nu le pasă de „poziția lor în comunitate”, de ce cred ceilalți despre ei. Babbitt, care până atunci fusese un conformist-model, devine de nerecunoscut. Iar un asemenea personaj nu are cum să fie înțeles și acceptat de foștii lui cunoscuți: „[…] I tell you George, you got a position in the community, and the community expects you to live up to it.” Așa că George are din nou de făcut o alegere grea: fie continuă să încalce cutumele clasei de mijloc și să ajungă o paria, fie să-și pună cenușă în cap și să redevină un cetățean-model.

Până la Babbitt, nu m-am gândit la fața asta a anilor ’20. Pentru mine ei erau plini de flappers, petreceri până-n zori, cocktailuri, jazz și oameni care nu dau doi bani pe convențiile sociale. Acum îmi dau seama că Fitzgerald descria generația copiilor lui Babbitt. Dar, oricât de interesant mi s-a părut să citesc și despre ceilalți din anii ’20, tot la nebunii lui Fitzgerald mă întorc.

 

Advertisements

Home

Virago Press Ltd, 2009

La master am avut o profă minunată. Cursul ei se numea „atelier de traduceri” și chiar asta făceam: traduceam câte 4-5 pagini de texte din diverse romane și la curs citeam ce am tradus, discutam de ce nu sună bine, veneam cu propuneri, iar la final ieșea o traducere super (așa e când colaborează mai multe minți luminate :)) ). Am tradus dintr-o grămadă de autori contemporani, majoritatea femei, și nu țin minte să fi fost vreun fragment care să nu-mi fi plăcut.

Am cumpărat Home la recomandarea ei, dar și pentru că luase Orange Prize în 2009, iar ăla e un premiu în care am încredere. Dar nu știu ce n-a mers de data asta, că oricât m-am chinuit să-mi placă romanul și chiar dacă am lăsat o săptămână să treacă până să scriu despre el, crezând că dacă mă gândesc retrospectiv o să iasă mai mult în evidență părțile lui bune, pe mine m-a lăsat pur și simplu rece.

Acțiunea se petrece în Gilead, un orășel de provincie din America anilor ’60, unde toată lumea cunoaște pe toată lume și unde nimeni nu uită și nu iartă prostiile pe care le-ai făcut în adolescență. Reverendul Boughton are opt copii, dintre care Jack e singurul care-i dă de furcă. Este cel mai retras, cel care se furișează noaptea din casă și fură mărunțișuri de la vecini, cel care în facultate lasă o minoră însărcinată, după care rupe legăturile cu familia și dispare pentru 20 de ani.

Povestea mi se pare că, până la un punct, se mulează perfect pe pilda fiului risipitor, doar că Jack nu se cumințește nici după ce se întoarce spășit acasă. 20 de ani înseamnă mult, chiar foarte mult, iar când Jack ajunge înapoi în Gilead nu știe cum să se poarte cu tatăl și cu sora lui mai mică, Glory, care și ea își părăsise viața de dinainte, după ce așa-zisul logodnic o părăsise pe ea, iar acum stă în casa părintească și are grijă de tatăl lor, care e bătrân și bolnav. Le este greu să lase garda jos și să se apropie unul de altul – dar oare mai e posibilă o apropiere după atât timp? -, nu știu ce să își spună ca să nu pară că răscolesc trecutul. Din cauza asta atmosfera e sufocantă, am urât toate acele lucruri nespuse, dar care pluteau în aer, mănușile pe care le purtau când interacționau…

‘Yes’, her father said, ‘whenever I thought of him, he was always alone, the way he used to be, and I would wonder what kind of life he could have, with no one even to care how he was, what he needed. I realized that was the one thing I thought I knew, that he would be alone.’ He laughed. ‘Yes, that cost me a lot of grief, and I never thought to question it. I prayed about that more than any one thing, I believe.’

Iar apoi mai e problema religiei. Pe bătrân îl doare că Jack a renunțat la biserică, la religie, că a dispărut, și nu îi este greu să își imagineze că nu a dus o viață tocmai fără de păcat. Ar vrea ca fiul lui să se pocăiască, să revină pe calea cea bună, ca să poată muri împăcat că sufletul lui Jack va fi salvat. Dar evident că acesta nu poate și nici nu vrea să-l mintă, așa că atunci când Jack pleacă din nou, tatăl lui este tare amărât. Mă gândesc că e destul de frustrant pentru un reverend să aibă un fiu așa de „păcătos” și să nu poată să-l aducă pe drumul cel bun. De fapt, toți au ceva de regretat, toți sunt măcinați de frustrări, dar, în același timp, nu pot să se schimbe. Și cred că asta m-a deranjat foarte tare: că personajele nu se schimbă, că au același comportament de la început până la sfârșit. Eu cred că oamenii se schimbă, fie în rău, fie în bine, dar se schimbă.

Îmi pare rău, Marilynne Robinson, dar nu o să mă mai întorc niciodată în Gilead.