.

M-am întors. N-am citit în vacanța asta enormă. Am ales să petrec cât mai mult timp cu prietenele mele, să ne plimbăm, să povestim, să uităm să mergem la culcare. E prima dată în viața mea de cititoare când trece mai mult de o zi fără să pun mâna pe o carte. Am mai citit în tren și nopțile în Berlin, dar nu-mi pare rău: am timp să recuperez în București tot ce n-am citit în Germania 🙂

The Bicycle Book

HarperPress, 2011

Experiența mea cu bicicleta nu e foarte vastă, dar e plină de momente-cheie: de la cum mă ducea bunicul pe bicicletă, la cum am învățat să mă dau pe bicicletă, la concursurile pe care le făceam la țară cu băieții, la prietenii din liceu care erau „bițari”, la bicicleta verde pe care am cumpărat-o de la un vecin de scară cu 50 de lei și care mi-a fost furată, la viitoarea bicicletă pentru Baia Mare care nu știu încă de care o să fie: de damă, de oraș, de trekking…

Așa că mi se pare firesc să citesc o carte despre biciclete. Ba chiar pot să spun că a fost o carte… pasională 🙂 306 pagini în care se vorbește despre biciclete, și nici una care să mă fi plictisit. E în mare parte și meritul autoarei, care se vede că iubește bicicletele și care a mers chiar și în India ca să se documenteze.

Avem așa: povești despre ricșe, despre cum să-ți construiești un cadru adecvat nevoilor tale, sfaturi despre cum să circuli în siguranță prin oraș, o istorie foarte interesantă a Tour de France, interviuri cu campioni ai mountain bikingului, plus multe informații despre biciclete și bicicliști pe care nu le-aș fi aflat altfel.

Fiecare nou eseu (în total sunt 11) m-a învățat ceva nou, dar toate transmiteau același lucru: odată ce te-ai urcat în șa și ai început să pedalezi, rămâi pentru totdeauna îndrăgostit de libertatea pe care ți-o dă bicicleta. Din Amsterdam până-n Delhi, fie că pedalezi de plăcere sau ca să-ți câștigi existența, fie că ninge, plouă sau sunt 40 de grade afară, biciclistul și bicicleta devina una. Și așa și e: când mergi pe bicicletă uiți de orice altceva, te concentrezi doar la trafic; nu ai timp să te gândești la probleme, la serviciu, la iubitul care te-a părăsit… În plus, mi se pare că există o anumită voluptate în a merge pe bicicletă: nu ai un motor care să facă lucrurile pentru tine, ci trebuie să pedalezi, să înfrunți traficul și vremea, să nu te dai bătut. Recompensa după ce ai ajuns din punctul A în punctul B: simți că poți face orice.

Dar unul dintre amănuntele care m-au amuzat și pe care nu o să le uit repede e legat de femei și mersul pe bicicletă. Pe la 1890 era de neconceput ca o femeie să urce pe așa ceva. Societatea era atât de tâmpită, încât le interzicea femeilor să stea călare.

At this stage in the late nineteenth century, nicely brought-up young ladies were discourage even as children from sitting on see-saws or riding hobby horses, and no one over the age of fourteen would do anything to prove they actually had legs. […] Besides, the results of sitting astride a machine and then leaning forward were too horrible to contemplate. The constant friction of the saddle on the genitalia must inevitably lead to masturbation, and masturbation must lead to a new race of popeyed  nymphomaniacs riding around Britain in a state of frenzied arousal. Cycling would ruin the ‘feminine organs of matrimonial necessity’, according to one French expert.

Iar de aici până la a inventa tot felul de biciclete care să ascundă picioarele femeilor nu a fost decât un pas:

The marketplace responded predictably. For a time, framemakers either offered side-saddle options (complex, ugly and unstable) or looked for ways to make the rider vanish. The Cherry’s Screen was a device shaped like a large pair of wings which was designed to block the sight of a lady’s ankles from prurient view. For those women who continued to insist on outraging public decency by sitting astride, a new range of products appeared which were designed to eliminate ‘harmful pressure’, including saddles with so many holes in them they were almost unrideable.

Din fericire au existat femei cărora li s-au părut aberante toate aceste îngrădiri și care au încercat să găsească niște soluții mai umane:

The Rational Dress Society, founded in 1881, tried to deal with both the cycling problem and the corsetry issue at once. ‘What’, asked the Society’s President Lady Harberton rhetorically, ‘can be the true state of intelligence of a creature which deliberately loads itself with quantities of useless material round its legs […] and then, in order to correct the ugliness of such a dress, squeezes in its body until the vital functions can only be carried on imperfectly?’ The Society’s solution – the introduction of looser, lighter clothing or ‘Bloomers’ (huge pantaloons tied at the ankle) – produced mixed results.

Eu, care nu mă omor după non-ficțiune, am citit cartea asta pe nerăsuflate. Iar acum mă uit cu jind la bicicleta mea care stă sprijinită de bibliotecă și tare aș mai vrea să ies și să mă plimb cu ea.

Porc cu piper – finally!

De mult voiam să ajung la o ediție a Porcului cu piper de la Bastilia (și în Bastilia mi-am tot propus să ajung…), dar nu m-am învrednicit până acum. Mobilizată de oompa (și de invitații ediției de lunea viitoare) o să ajung pe 26.03 la întâlnirea cu Filip și Matei Florian și o să mănânc plăcinte cu mere (preferatele mele!).

Nu știu de voi, dar nu aș rata ediția asta pentru nimic în lume 🙂

‘The book is your best friend’

Întâlnirea cu Amos Oz nu a început foarte bine pentru mine. La ora 16 mi s-a comunicat oficial (până atunci auzisem doar zvonuri) că toate invitațiile au fost date, că nu se poate sta în picioare, deci nu poți să intri dacă nu ai loc, toate pe un ton cât se poate de firesc, în condițiile în care m-am înscris pe lista cu invitații acum, hmm, două săptămâni. Am intrat în cele din urmă, dar nu mi-a plăcut deloc atitudinea organizatorilor. A promise is a promise. Data viitoare mă trezesc la 6 dimineața ca să-mi cumpăr bilet și să nu mai depind de nimeni.

Dar m-am mai liniștit când am ajuns în față la Ateneu și mi-am dat seama că până la urmă totul o să fie bine. Așa că în timp ce stăteam la o șuetă cu Pati, o colegă, și Dragoș, m-am întâlnit cu Cezar, pe care nu-l mai văzusem de mult timp și mi-a părut așa bine că am apucat să povestim un pic, ca apoi să descoperim că avem locuri în aceeași lojă 🙂

M-am simțit ciudat până să înceapă dialogul propriu-zis. Oriunde mă uitam vedeam numai personalități, scriitori, traducători, oameni din edituri. Toată lumea era la patru ace (mă rog, majoritatea), mă gândesc că unii au venit doar ca să bifeze încă un eveniment cultural sau doar pentru că au primit invitație. Nu știam cum să mă fac mică de tot ca să nu se citească pe fața mea că nu mă simt tocmai bine, că de fapt eu nu am ce să caut acolo. Nu știu dacă o să mă obișnuiesc vreodată cu formalismele astea…

Până la urmă, dialogul a meritat stinghereala pe care am simțit-o la început. Odată ce a intrat Amos Oz pe scenă și au început discuțiile, m-am relaxat, m-am simțit mai bine, am zâmbit. Chiar dacă întrebările erau cam lungi, răspunsurile lui Amos Oz mi s-au părut delicioase. N-am mai întâlnit de mult o personalitate atât de modestă, un om care să emane bunătate și inteligență prin toți porii. M-a cucerit de la început (eh, m-a cucerit prima dată cu cărțile lui 🙂 ), iar când am auzit că se aplaudă la final nu-mi venea să cred cât de repede trecuse totul. O oră de discuții a fost mult prea puțin!

Amos Oz știe să se ia (pe el, dar și pe evrei) peste picior, este de părere că un fanatic este o persoană lipsită de umor (oho, câți scorțoși din ăștia avem!) și că oamenii ar fi mai buni dacă ar citi. Iar sfatul lui pentru scriitori este să scrie despre ce cunosc ei mai bine, să nu-i intereseze de ce fac/scriu alții. Din sfaturile lui am înțeles cât de important e să fii mulțumit de ceea ce faci ACUM, dar să nu pierzi din vedere că mâine sau poimâine sau peste un an poți să faci un lucru și mai bun. Mi s-a părut foarte ancorat în prezent, idealist, dar fără să fie visător, și un excelent povestitor.

În plus, mai are și dreptate: lumea asta ar fi un loc mai bun dacă am am putea să nu ne luăm așa de în serios, să râdem mai des și să citim o carte din când în când 🙂

FILB 4.3

Nu-mi vine să cred că deja a trecut festivalul! Parcă mai ieri aflam primele știri despre ediția de anul ăsta și număram câte zile mai sunt până la prima seară…

Deși sunt o simplă participantă (sper ca la anu’ să pot să-i ajut cumva), mă simt acolo ca acasă. Dacă ajung mai repede mai schimb două-trei vorbe cu organizatorii, ocup cea mai bună masă, beau un vin fiert, mai fac cunoștință cu cineva simpatic și tot așa. Îmi place că cei care vin la festival nu vin din obligație sau pentru că nu au ce face acasă, ci vin să-i audă pe invitați citind și discutând despre toate, de la proză scurtă la revoluții în toalete. Și oriunde te uiți în sală vezi doar zâmbete, ceea ce e mare lucru.

Mi se pare minunat că există FILB. Că o dată pe an ajung sigur la lecturile unor scriitori străini. Că ajung să descopăr autori noi, europeni, nu din textele de coperta a IV-a sau din prezentările făcute de edituri, ci văzându-i și auzindu-i. Unii-mi plac mai mult, alții mai puțin, dar până acum nu am fost dezamăgită de vreo carte scrisă de autorii prezenți la FILB.

Normal, ar putea să se fumeze mai puțin, să fie mai multe scaune (parcă și la ediția asta stăteau câțiva în picioare), să primim iar covrigi la finalul fiecărei seri :P, dar astea sunt lucruri cât se poate de mărunte, de-a dreptul neînsemnate. Eu mă bucur că există un festival de genul ăsta la noi și că are loc în București.

În seara asta m-am întrebat ce au în comun Jean Mattern, Adina Rosetti, Mihail Vakulovski și Georgi Gospodinov. Am aflat că „revoluția” este ceea ce-i leagă, pe lângă dragostea pentru literatură. Și mi-a mai rămas în minte ce a spus Mattern, din punctul de vedere al editorului, nu al cititorului: noi suntem piața. Dar nu pot să nu mă gândesc că noi, cei care reprezentăm piața românească, nu știm să cerem ce vrem: coperte mai frumoase, ediții paperback, nu doar hardcover (din nou, nu pot să nu laud Poliromul pentru colecția Top 10+), mai multe întâlniri (măcar) cu autorii români, tricouri sau genți cu coperte de carte 😛 etc.

Mi se pare enorm de mult până la anul, dar o să încer să rezist, mai ales că am auzit că ediția viitoare o să fie și mai și 🙂 Indiferent cum va fi, eu o să merg cu sfințenie în fiecare seară, o să mă bucur ca de fiecare dată de invitați, de lecturi și de discuții. Nu știu cum am trăit până acum fără FILB!

 

 

 

FILB 4.2

Tot pe scurt:

  • wow, ce seară animată a fost! Parcă mereu la FILB o seară e amuzantă, una – animată, iar alta – serioasă, astfel că festivalul are de toate pentru toți
  • am fost cât se poate de plăcut surprinsă să mi se aducă aminte că am lucrat timp de o lună cu Lavinia Braniște 🙂 Nu am recunoscut-o imediat, dar știam clar că o știu de undeva. În timp ce luam autograf mi-a spus ea de unde ne cunoaște. Oricum, mi-a plăcut mult povestirea pe care a citit-o și deși încerc să nu mă mai entuziasmez înainte să citesc o carte, sunt convinsă că Cinci minute pe zi o să-mi placă, și nu pentru că e scrisă de o fostă colegă 😛
  • că tot veni vorba de cartea asta, e prima pe care o cumpăr de la Casa de pariuri literare și sunt impresionată de cât de bine arată, de ce copertă drăguță are, de ce font mișto au folosit, de tot. un cristian și Victor chiar fac treabă bună!
  • ah, iar la fiecare ediție din FILB trebuie să fie un scriitor care arată bine și e cât se poate de charismatic (chiar dacă un pic prea sociabil pentru mine), iar acesta a fost Roman Simić 😀
  • irlandezul Declan Meade a fost, evident, mai rezervat
  • discuțiile au fost foarte interesante. S-a vorbit despre proza scurtă, dacă se mai citește, de ce nu se vinde, cum se promovează, de ce ar trebui promovată etc. Mi-a plăcut foarte mult ideea unei reviste trimestriale de proză scurtă și poezie, cum e The Stinging Fly. Eu sigur aș cumpăra așa ceva, dar nu știu dacă la noi ar avea viață lungă un asemenea proiect…
  • tot în seara asta am aflat că cineva, nu dau nume, are un băiețel absolut adorabil! M-am bucurat mult pentru el 🙂
  • multe aplauze, multe momente drăguțe, multe zâmbete

[cei de la MȚR ar trebui să planifice mai bine evenimentele: nu poți să organizezi în aceeași după-masă un eveniment care se termină la 18, iar altul care începe la 18, chiar nu se face așa ceva…]

FILB 4.1

Pe scurt:

  • nu-mi vine să cred că a început FILB!!!!!
  • la 17:40 aproape că nu mai erau mese libere
  • mâncarea de la MȚR e la fel de bună, iar vinul fiert e dulce, cum îmi place mie
  • Paul Bailey m-a impresionat cu câte lucruri știe despre România și despre literatura română; tot el avea niște șoșete în dungi, colorate, foarte mișto 😀
  • ce dor îmi era să aud engleza vorbită de un nativ!
  • Mircea Cărtărescu a făcut multe fete să chicotească
  • discuțiile din seara asta au fost light, amuzante, mi-a plăcut că s-au spus multe andectode cu scriitori celebri
  • am avut mereu impresia că sunt la o șuetă; doar anul trecut, în seara cu Varujan Vosganian și Cristian Teodorescu m-am mai simțit atât de relaxată și doar atunci am mai avut sentimentul că sunt între prieteni și cei de pe scenă nu mă intimidau
  • deși unii (nu spui cine :P) ziceau că e prea mult spus „festival” și că ar trebui să se numească mai degrabă „întâlniri”, mie mi-e drag FILB-ul de numa’ și mi-am dat seama că sunt foarte egoistă și nu nu vreau să-l împart cu nimeni: să rămână la MȚR, să vină aceeași oameni ca acum 2-3 ani și să fie aceeași atmosferă boemă!
  • am cunoscut, revăzut, salutat, povestit pe fugă cu muuuulți oameni faini și dragi mie; nu cred că există un alt eveniment, nici măcar vreun târg de carte, care să strângă atâția oameni frumoși în același loc
  • mai vreau, mai vreau, mai vreau!