The Sea, The Sea

Vintage Classics, 1999

E prima carte de Iris Murdoch pe care o citesc şi sunt multe şanse să fie şi ultima. Aveam nevoie de o carte groasă pe care să o iau cu mine în Germania şi cum asta stătea în bibliotecă de ceva vreme, m-am gândit că e ocazia perfectă să o citesc. În plus, primise premiul Booker Prize, avea un titlul promiţător, ce să mai, mă aşteptasem să mă dea pe spate.

Charles Arrowby este un faimos regizor de teatru și dramaturg, care pe la șaizeci de ani se hotărăște să se retragă din lumea teatrului. Își cumpără o casă pe malul mării, într-un sătuc englez, și își petrece zilele înotând în mare, bucurându-se de priveliște și scriindu-și povestea vieții. Nu știu de ce, dar mie Charles mi-a fost antipatic de la bun început. Nu-mi plac cuceritorii/cuceritoarele în general, iar el a fost un mare Don Juan la viața lui. Trecea de la o prietenă la alta fără să-i pese că săracele fete erau înnebunite după el, fără să se gândească la cât suferă din cauza lui. Iar acum stă liniștit și scrie despre ele.

Dar liniștea lui nu durează mult. Încetul cu încetul, vechi iubite dau buzna peste el, una i se aruncă la picioare și îl imploră să o primească înapoi, alta îl amenință că dacă îndrăznește să fie cu altă tipă o să aibă ea grijă să-i transforme viața într-un iad etc. Ba mai mult, într-o zi, în timp ce se plimba prin sat, o vede pe Hartley, prietena lui din tinerețe, singura fată pe care a iubit-o.

Iar de la întâlnirea cu Hartley, povestea mi s-a părut de-a dreptul enervantă. Deși aceasta este căsătorită, Charles încearcă să o convingă să își părăsească soțul și să fugă cu el. Are impresia că pot lua totul de la capăt, că nimic nu s-a schimbat în toți acei ani în care nu s-au văzut. Pe de altă parte, căsătoria lui Hartley nu e tocmai fericită, dar ea nu concepe să-și lase soțul. El m-a exasperat cu declarațiile de iubire și cu modul în care vedea lucrurile, ea m-a enervat că se încăpățâna să rămână într-o căsnicie care nu mergea, așa, doar de dragul inerției.

Luată pe fragmente, cartea mi-a plăcut. Erau anumite pasaje absolut minunate! Dar per total… zău că nu știu cum de am terminat-o de citit!

Arcul de triumf

Editura Eminescu, 1973

Eram in primul an de facultate, mutata de cateva saptamani in Bucuresti. Intr-o zi ma intorceam din oras, cand in fata blocului meu vad o tanti care statea langa doua cutii cu carti. Ma opresc, ma uit la ea, o intreb ce face cu cartile. Cica ea doar le pazeste; de fapt, cartile sunt ale unei vecine, care are de gand sa le arunce. Am facut ochi mari. Asa ceva mi se parea de neconceput! Cum sa arunci carti?! OMG! Cand tanti a vazut cat de revoltata eram, mi-a dat voie sa imi aleg niste carti pe care sa le salvez. Nu imi suradea ideea de a fi prinsa in timp ce hmmm… furam (?) cartile cuiva, asa ca m-am multumit cu ce am gasit deasupra: Anna Karenina si Arcul de triumf.

Si, intr-un final, dupa 3 ani de zile, am ajuns sa citesc Arcul de triumf. Inceputul mi s-a parut tare promitator: Ravic, un imigrant german stabilit la Paris, devine salvatorul lui Joan, o alta imigranta. A fost omul potrivit, la timpul potrivit, la momentul potrivit. Datorita lui Joan nu se mai sinucide. E de la sine inteles ca cei doi ajung sa formeze un cuplu in cele din urma.

Mi s-a parut destul de camilpetrescian Remarque, mai ales in ce priveste atitudinea anti-razboi a lui Ravic si faptul ca Joan nu e in stare sa-l astepte cand e deportat si isi gaseste pe cineva care sa o intretina. El e cel fidel, cel care abia asteapta sa se intoarca in Paris ca sa fie din nou cu ea, pe cand ea isi gaseste un protector la care nu poate, nu vrea sa renunte.

Cred ca ar fi fost banala povestea lor daca ea ar l-ar fi asteptat – just another love story. Pe de alta parte, prea e integru Ravic. E un tip asa de puternic si care face mereu doar ceea ce trebuie, incat mi s-a parut putin enervant.

Aveam asteptari destul de mari de la cartea asta, dar in cele din urma ramane in categoria cartilor asa si asa.

To the lighthouse



Nu cred ca as fi citit vreo carte scrisa de Virginia Woolf, daca nu ne-ar fi spus profesoara de texte ca daca nu citim To the lighthouse nu ne primeste in examen 😀 Nu ne-a dat prea multe detalii, dar ne-a spus ca este cartea ei preferata scrisa de V.Woolf si ca la baza este the flow of consciousness. Prima carte care mi-a venit in minte cand am auzit de asa ceva a fost Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi. Probabil ca mai normal ar fi fost sa ma gandesc la Proust si la a lui cautare a timpului pierdut, dar inca nu mi-am facut curaj sa citesc nici macar un volum din cele multe 8-| [evident ca nu sunt mandra de asta]. Revenind la cartea lui Camil Petrescu, e una dintre putinele carti din categoria “lectura obligatorie pentru scoala” care chiar mi-a placut [si cred ca sunt printre putinele fete care chiar cred ca Ela il insela pe Stefan :P]. Auzind cat de frumos a vorbit profesoara despre carte si mai facand si legatura cu Ultima… intaia, am crezut ca To the lighthouse o sa fie pe gustul meu.

Cred ca am fost prea dura in postul trecut cand ziceam ca e foarte plictisitoare cartea. Acum, dupa ce am citit-o, mi-am dat seama ca nu e chiar asa plictisitoare. De fapt, nu ma plictisea, dar nu eram in the mood for it. Daca ar exista categoria “roman-ganduri”, tag-ul asta l-as pune cartii. Ganduri peste ganduri, coplesitor de multe ganduri. Si, cum zicea White Noise, iti trebuie o anumita stare ca sa citesti V.Woolf. Tocmai starea aceea imi lipsea mie 🙂

Mi-a placut in schimb impartirea cartii in cele trei parti. Imi era dor de rigurozitate, de clasicism. Trist mi se pare faptul ca, tocmai prima parte, cea care ar fi trebuit sa ma faca sa vreau sa citesc mai departe cartea, m-a facut sa casc si ochii sa mi se inchida si mana sa-mi alunece de pe eBook reader 😦 Stiu ca nu e frumos, dar chiar asa s-a intamplat. Ameer zicea ca ei i-a placut cartea dupa primele 150 de pagini. Asa a fost si la mine [imi pare tare rau ca nu pot sa-mi dau seama cam cat este o pagina raportata la un ecran de reader – mai ales ca intra in considerare si fontul diferit, de la ebook la ebook]; am trecut cu chiu, cu vai de prima parte [probabil ca nici nu mi-as fi dat osteneala sa o citesc toata, daca nu ar fi fost musai 🙂 ], ca a doua parte sa-mi placa tare mult. Da, chiar mi-a placut! Totul era mai poetic, iar imaginea casei parasite in graba mi s-a parut mult mai frumoasa decat aceea a casei pline de viata si de oaspeti [cred ca e prima data cand aleg tristetea in locul bucuriei]. Din pacate, partea asta s-a terminat mult mai repede decat as fi vrut. A fost de-a dreptul foarte scurta in comparatie cu celelalte doua. Ultima parte mi s-a parut la fel ca prima: nu prea gaseam motive ca sa continuu sa citesc.

M-am chinuit ceva cu cartea asta. In dimineata cu examenul m-am trezit la 8 jumate ca sa o termin de citit; mai aveam cam 100 de “ecrane”. Chiar daca nu m-a incantat cartea, mi-a placut foarte mult atitudinea profesoarei. A fost cate se poate de receptiva la “critica” noastra asupra cartii [cu putin exceptii, nici colegilor mei nu le-a placut cartea :P] si nu a fost deloc ofensata ca pentru noi nu a fost o lectura placuta.

O sa citesc candva [nu se stie cand 🙂 ] si The waves. Poate o sa reusesc sa am acea stare de spirit necesara si chiar sa-mi placa ce citesc 🙂

Fructele pamantului

Editura RAO

Ramona, o prietena draga mie, mi-a trimis cartea; ea o citise pe cand avea 14 ani si mi-a spus ca este una dintre cartile care au impresionat-o mult de tot. Din pacate, eu nu pot sa afirm acelasi lucru…

Am citit aproape toata cartea inainte sa caut ceva date despre autor. Stiam doar ca André Gide este un scriitor simbolist, in rest nimic. Eh, cu ocazia asta am aflat ca a luat Premiul Nobel pentru Literatura in 1947 si ca a fost homosexual. Nu ca astea ar influenta cu ceva parerea mea despre carte, dar mi-as fi dat mai repede seama de ce se intampla pe-acolo.

De fapt, in Fructele pamantului, nu prea se intampla nimic. Este o carte lipsita de actiune, cu personaje care sunt doar amintite. “Deoarece, ai bagat de seama, in cartea asta nu e vorba de nimeni. Nici eu chiar, nu sunt in ea decat Viziune.”  Gide ne spune in Prefata de la editia din 1927 ca, aceasta “este cartea, daca nu a unui bolnav, cel putin a unui convalescent, a unui tamaduitor, a unuia care a suferit. In insusi lirismul ei se afla excesul celui ce imbratiseaza viata ca pe un bun pe care era gata sa-l piarda.” Eu am inteles cartea ca pe una de initiere in ceea ce inseamna frumusete, sete de calatorie, viata, dar mai presus de toate, libertate. Descrierile din carte se bazeaza pe jurnalele lui Gide pe care acesta le-a scris in timpul multelor calatorii pe care le-a intreprins. Gide a calatorit si a scris… a calatorit si a scris…

“Am vazut Smirna, ca o fetita dormind; Neapole, ca o femeie lasciva care se scalda; si Zaguan, ca un cioban kabil, caruia apropierea zorilor i-a facut obrajii sa roseasca; Alger tremura de dragoste la soare si se topeste de dragoste noaptea.”

Unele dintre descrieri mi-au trezit si mie pofta de a ma afla oriunde altundeva decat aici; de a ma urca pe un vapor si a porni spre tari exotice; de a simti caldura soarelui tropical; de a zambi unor oameni cu care nu pot comunica in alt fel.

“Aceasta strada din Algeria se umplea spre pranz cu miros de anason si de pelin. In cafenelele maure din Biskra nu se bea decat cafea, limonada sau ceai. Ceai arab; dulceata piperata; ghimbir, bautura care evoca un Orient inca si mai nemasurat, si mai departat – si fada; – cu neputinta de baut pana la fundul cestii.”

Fiind o opera simbolista, sunt convinsa ca este mult mai complexa si cu intelesuri mai profunde decat am fost eu in stare sa percep. In afara de acele descrieri care ma faceau sa visez cu ochii deschisi, cartea nu mi s-a lipit de suflet. Si mi s-a parut si foarte greu de citit. Nu-mi pare rau ca am citit-o, dar nici nu o trec pe lista de “recomandari”.