Nici o privire

Editura Polirom, colectia Biblioteca Polirom, 2009

Peixoto-omul e foarte diferit de Peixoto-scriitorul. Peixoto-omul a pupat şi a stat puţin de vorbă cu fiecare persoană în parte care i-a cerut autograful. Are tatuaje, piercing-uri şi adidaşi faini. A fost scriitorul care mi-a plăcut cel mai mult din prima noapte a FILB-ului.

Peixoto-scriitorul este cât se poate de pesimist în Nici o privire. În sătucul de munte, diavolul oficiază căsătoriile şi tot el le spune bărbaţilor că soţiile lor îi înşală. Personajele au aproape toate nume biblice, dar nu sunt nici pe departe la fel de curaţi ca cei a căror nume le poartă. Soţia lui Iosif (pe care normal ar fi trebuit să o cheme Maria, că eu aşa i-am spus de la primele rânduri, dar uitându-mă acum în carte nu îi găsesc numele nicăieri 😦 ) nici vorbă să fie o sfântă, meşterul Rafael se căsătoreşte cu prostituata oarbă, Iosif are o aventură cu soţia lui Solomon. E o lume tare deprimantă.

Singurele personaje care mi s-au părut simpatice au fost cei doi fraţi siamezi, Moise şi Ilie. Uniţi prin unghia de la degetul mic, se obişnuiesc să facă totul împreună. Şi chiar dacă Moise este cel care se îndrăgosteşte de bucătăreasă şi se căsătoreşte cu ea, Ilie îl urmează pe fratele său în noua lui casă. Nici nu s-ar fi putut altfel. Chiar şi în moarte sunt tot împreună.

Şi că tot veni vorba de moarte, cea din carte, spre deosebire de Moartea lui Saramago, este cât se poate de activă, cu menţiunea că predomină sinuciderile. Cartea asta e  tare plină de păcate, remuşcări şi cuvinte niciodată rostite. Uneori atmosfera aia e atât de apăsătoare, de deprimantă, că trebuie să faci o mică pauză, să te gândeşti la floricele şi curcubeie, la orice lucru drăguţ şi frumos.

Mă gândesc: poate că suferinţa e aruncată mulţimii cu pumnul, iar grosul cade pe umerii unora şi puţin sau nimic pe umerii altora.

Mă gândesc: poate că există o lumină înlăuntrul oamenilor, o claritate poate, poate că oamenii nu sunt făcuţi din întuneric, poate că certitudinile sunt o adiere înlăuntrul oamenilor şi poate că oamenii sunt certitudinile pe care le au.

Traducerea mi s-a părut foarte faină, cu o mică excepţie: wtf is şăpcălie?! 😀

Târgul de toamnă

Nu ştiu de ce mă încăpăţânez să merg sâmbăta la târg. Bine, pentru lansări şi pentru cele 2-3-4 vorbe schimbate cu oamenii mişto care vin pe acolo, dar în rest…

A fost aşa de aglomerat că mai aveam puţin si mă apucau atacurile de panică. Cât despre cumpăratul cărţilor, se dădea o adevărată bătălie ca să ajungi în faţa rafturilor, mai ales la Polirom şi Humanitas. Cred că îmbătrânesc dacă în loc să mă bucur de târg eu mă plând de aglomeraţie. În fine.

Sunt mândră de mine că mi-am luat aşa puţine cărţi. Mi-am propus să îmi cumpăr doar noi apariţii şi asta am făcut. Acum teancul cu cărţi de lângă pat e şi mai mare şi nu ştiu când o să am timp să le citesc şi o să se facă şi mai mare, din ce în ce mai mare şi şi… offf, somebody stop me! 😦 Am vorbit cu oompa şi ne gândim serios la un nou pariu ca cel de acum un an (?) în urma căruia nu am mai cumpărat cărţi timp de 3 luni. E dureros, e un fel de dezalcoolizare livrească, dar trebuie să mă opresc, măcar pentru o perioadă şi să citesc ce am deja, nu să cumpăr în neştire pentru pensie.

Iar de la Vellant am primit (cadou pentru că sunt copil cuminte ;;) ): Monştri plini de speranţă – Nicholas Mosley; Salon de frumuseţe; Lecţii pentru un iepure mort – Mario Bellatin şi Manualul canibalului – Carlos Balmaceda.

În schimb, lansările de carte mi-au plăcut mult. Prima a fost a Ioanei Pârvulescu şi deşi nu am apucat încă să citesc Întoarcere în secolul 21, Viaţa începe vineri o să o citesc într-o zi de vineri, evident, cât mai repede.

Cea mai faină fază de la Gaudeamus s-a petrecut la lansarea dânsei. Locul unde se desfăşurau lansările Humanitas avea pe fundal un banner mare cu Herta Müller şi noua ei carte. Un tătic pe la 40 şi ceva de ani, care trecea pe acolo în timp ce Ioana Pârvulescu spunea câteva cuvinte despre Viaţa începe vineri, se opreşte, pune pungile cu cărţi jos şi îi spune copilului de 8-9 ani:

– Doamna care vorbeşte acum este Herta Müller şi a luat premiul Nobel pentru literatură anul acesta.

Normal, nu m-am putut abţine şi m-am întors spre el cu un zâmbet mare pe faţă şi i-am şoptit:

– Ştiţi, dânsa e Ioana Pârvulescu, nu Herta Müller 🙂
– Aoleu, nu e ea? Da’ să ştiţi că seamănă…

It made my day! :))

Lansarea doamnei Annie Bentoiu a fost o adevărată surpriză. Mi-a plăcut la nebunie primul volum al memoriilor dânsei şi doar cu câteva zile înainte de târg am aflat că apare şi continuarea. Normal că l-am cumpărat, am stat cuminte la lansare şi apoi am fost să iau şi autograf. Doamna Bentoiu e aşa de drăguţă şi finuţă şi tot… exact cum mi-am imaginat-o! 🙂

Ultima lansare de sâmbătă a fost a lui Matei Florian. Cu cât aud mai multe despre carte, cu atât mi-e mai greu să mă apuc de ea. Sunt convinsă că e minunată şi tocmai de asta mi-e frică să o încep. Ştiu că o să-mi placă mult, mult de tot şi o să-mi pară aşa de rău când o să o termin. Aşa că o ţin lângă pat, deasupra unuia dintre teancurile cu cărţi şi aştept să-mi iau inima-n dinţi şi să o citesc.

Iar dintre scriitori, am stat cu Lăzărescu şi cu Ernu la o ţigară (de-a lor) şi din păcate pe Teodorovici l-am văzut doar în trecere şi după-masă nu l-am mai găsit ca să-i cer autograf 😦 Uff! Oamenii ăştia sunt aşa de fain, e o adevărată plăcere să stau şi să-i ascult 🙂 Ah, iar de fiecare dată când mă întâlnesc cu Marius Chivu plec cu recomandări de carte. Mulţam! 🙂

All in all, a fost OK, dar la anu’ mă duc mai din timp să-mi cumpăr cărţi şi sâmbătă doar mă învârt prin târg.

“My plan is to write till I drop”

[poza e făcută de Martha]

Nu pot să spun că sunt o fană a lui Salman Rushdie. Am citit doar Copiii din miez de noapte şi deşi mi-a plăcut mult cartea, mi s-a părut cât se poate de greoaie şi de obositoare. În plus, după ce am terminat-o de citit ziceam că mi-am luat porţia de Rushdie pe anul ăsta. Nici nu mă gândeam că îl voi vedea în carne şi oase pe faimosul scriitor.

Aveam aşteptări mari de la întâlnirea din seara asta şi mă bucur să spun că acestea mi-au fost depăşite. Odeonul a fost plin, ba mai stătea lumea şi pe culoare. A fost prima dată când simţeam că nu particip la o chestie extraordinară, ci că e normal ca un scriitor de talia lui să vină în Bucureşti. Ar trebui să fie aşa de multe astfel de evenimente încât să nu ştiu la care să merg.

Cât despre Rushdie, el a fost minunat! Din pozele pe care le văzusem până acum mă gândeam că o să fie mai tăcut şi mult mai serios. Da’ de unde! A fost incredibil de deschis, comunicativ şi, mai presus de toate, amuzant – încă o confirmare a faptului că scriitori buni sunt niste oameni mişto. Cel puţin cei pe care i-am întâlnit până acum se încadrează în tiparul de mai sus 🙂

Nici nu mi-am dat seama cum a trecut vremea. Deşi a citit destul de mult The Enchantress of Florence, mi-ar fi plăcut să nu se mai fi oprit 🙂 Avea accentul ăla mişto, britanic şi ştia cum să citească să nu ne plictisească. Iar apoi, chiar dacă unele întrebări au fost cam… ciudate, s-a descurcat de minune (nici nu se putea altcumva 🙂 ). Se vede că e un om obişnuit să apară în faţa cititorilor şi ştie cum să se poarte, ce să spună, când să spună, astfel încât publicul să se simtă minunat.

Iar dacă moderatorul ar fi fost mai bine ales, ar fi ieşit o seară de-a dreptul perfectă. Dar nu-i nimic, sunt convinsă că data viitoare va fi şi mai bine 🙂 Jos pălăria, din nou, celor de la Polirom care mi-au oferit o seară de normalitate.

Ein Engländer in Paris

Piper, 2006

Nici nu vreau să calculez câte săptămâni am tot citit pe cartea asta. De foarte mult ori mi-a venit să o pun de-o parte şi să încep un roman pe care să-l citesc cap-coadă în câteva zile şi nu tot câte 15-20 de pagini pe zi, în cel mai bun caz. M-am ambiţionat după ce am citit Der Junge im gestriften Pyjama şi am crezut că toate cărţile o să meargă la fel de uşor ca aia, dar germana mea e încă la un nivel destul de basic. Măcar acum nu mai poate mama să spună că sunt lipsită de ambiţ – vezi, mama, tot am terminat-o şi pe asta!

Cartea, săraca de ea, nu are nici o vină, ba mai mult, e chiar foarte faină! Chiar şi cu bruma de germană pe care o ştiu tot am râs pe alocuri, mult mai mult ca în cazul altor cărţi pe care scria mare “o povestes nespus de amuzantă” sau alte bălării PR-istice.

Paul West (pe numele lui franţuzesc Poll Wess) e un tânăr englez care pleacă în Paris ca să le deschidă francezilor ceainării tipic englezeşti. Dar dacă în Londra cafenelele franceze pe care le-a înfiinţat au fost un mare succes, ceainăriile din Paris nici măcar nu apucă să prindă contur. Echipa lui nu-şi dă interesul, angajatorul său are altele mai importante pe cap, aşa că lui Paul nu-i rămâne altceva decât să încerce să devină un parizian pentru un an.

Dar nu e uşor. Obiceiurile sunt altele, normal, francezii nu prea vorbesc engleză şi englezul nu prea vorbeşte franceză, comandă cafea cu lapte şi i se aduce cu totul altceva, trebuie să înveţe să ocolească merde-ul de pe stradă, aproape în fiecare lună au loc greve etc. Dap, nu e uşor deloc. Dar Paul e descurcăreţ şi reuşeşte să treacă peste toate diferenţele culturale, iar la final ajunge să se simtă ca unul de-al lor.

Wir sassen nebeneinander im Bett. Jeder mit seiner eigenen Taschenlampe. Ich führte mir die englische Übersetzung von Emile Zolas Le Ventre de Paris zu Gemüte, den Roman über die alten Pariser Markhallen. Alexa las die französische Übersetzung von Frauen sind von der Venus, Männer sind von einem Schweienplaneten, auf dem man ihnen beibringt, seine Partenerin nicht zu fragen, wo sie gerne ihren Abend verbringen möchte.

Numele mierlei

Editura Polirom, colecţia ego.Proza, 2008

Îmi pare rău că am amânat atâta timp să citesc ultima cartea a lui Gheo. Voiam să o cumpăr încă de când apăruse, dar m-am luat cu altele şi am uitat de ea (sorry!). Dar după ce la FILB am pufnit în râs tot din două în două minute ascultându-l pe Gheo citind o povestire din Numele mierlei, am ştiut că a venit şi timpul cărţii ăsteia.

Sincer, nu ştiu de unde impresia asta că lumea se fereşte de povestiri. Când citesc un roman sunt mai prinsă de acţiune, apuc să mă îndrăgostesc de personaje, dar uneori îmi place să trec de la o stare la alta, să schimb personajele şi locurile, să nu ştiu peste ce urmează să citesc în pagina următoare. Iar povestirile, pentru mine, sunt făcute pentru astfel de stări.

Cred că Gheo şi-a scos căştile din urechi în timp ce se plimba prin Timişoara, a ascultat şi a observat ce se întâmpla în jur şi apoi a scris cartea asta. Cele 50 de povestiri mi s-au părut cât se poate de reale. Nu scenarii posibile, nu ficţiune, ci realitate pură. Am dat înţelegătoare din cap, m-am enervat, dar de cele mai multe ori am râs.

Şi uite aşa, călătoriile cu metrou mi s-au părut mult prea scurte, mereu doream să am timp de cel puţin încă o povestire, citeam şi în timp ce urcam scările, ce mai, m-a prins cartea! 🙂

– Ileană! Auzi, Ileană, vezi că vine un inspector sanitar în sat! Să nu te pună dracu’ să-i vinzi vreo felie de brânză! Şi spune şi-n vecini… E unu’ aşa, mai ficiorand şi mai nătăfleaţă… Da, cu ăia am rezolvat. Vin mai pe seară să-şi iau alea cinci putini. Tu ai grijă cu inspectoru’. Te ţuc.

Gheo, te ţuc şi eu, că faine povestiri ai scris! 🙂

Atonement

Vintage Books, 2007

Se pare ca la masterat se leaga mai usor prietenii decat in facultate daca inca din prima saptamana de cursuri o colega imi imprumutase deja o carte, iar vinerea care tocmai a trecut am facut lista cu cine ce carti cumpara, ca nu cumva sa avem doua la fel.

Toate retinerile pe care le-am avut pana acum fata de McEwan au disparut odata cu primele pagini din Atonement. Nu am mai citit de mult o carte plina de detalii si cu descrieri minutioase, o carte care mie mi s-a parut cat se poate de clasica prin forma.

Nu credeam ca o sa dau peste o povestea asa de captivanta a unei tradari (a lui Briony si a Lolei), a unei iubiri care este mai puternica decat statutul social si decat toate acuzatiile nedrepte (cea dintre Cecilia si Robbie) si a unei ispasiri (cartea-marturisire pe care Briony o scrie). Era doua jumate noaptea si eu nu puteam sa las cartea din mana. Trebuia sa citesc in continuare, sa vad ce se intampla, nu puteam sa ma opresc tocmai atunci!

Asa e toata carte: descrieri si introspectie, descrieri si introspectie, si cand ai impresia ca poti sa inchizi linistit cartea ca nimic surprinzator nu se intampla in urmatoarele pagini, apare o propozitie care-ti da presupunerea peste cap si te face sa mai citesti cel putin un capitol. Mi-nu-nat!

Cel mai mult mi-a placut de Cecilia. A studiat la Girton College, Cambridge, fumeaza cand si unde o taie capul, se indragosteste de prietenul ei din copilarie, Robbie, fiul menajerei, iar cand acesta este acuzat de Briony ca ar fi violat-o pe verisoara acestora, Lola, Cecilia este singura care inca crede in el si rupe orice legaturi cu familia, decisa sa-l astepte pe Robbie oricat va fi nevoie. Sunt curioasa daca numai in carti se intampla asa ceva 🙂

Cartea mi-a placut asa mult incat m-as uita si la film, dar am auzit ca e cam siropos. Poate totusi mai bine citesc inca un roman de McEwan 🙂

Oranges are not the only fruit

Recunosc, coperta de la editia in romana imi place mai mult. Si voiam sa cumpar cartea numai pentru coperta. Si pentru cuvantul “portocale”. Dar nu am luat-o. Apoi am citit la Octavian despre Jeanette Winterson. Si am citit cartea.

Pentru Jeanette din carte, portocalele erau singurele fructe. Este crescuta intr-o familie evanghelista, are o mama habotnica, isi doreste sa devina misionara, prietenele ei sunt tot din cadrul bisericii. Atmosfera cartii mi s-a parut sufocanta: asa multe reguli de respectat, atatea tipare in care trebuie sa te incadrezi, asa multe repercusiuni de suportat. Bleah!

Dar apoi Jeanette o cunoaste pe Melanie si dintr-odata portocalele nu mai sunt singurele fructe. Normal, din momentul in care ceilalti afla ca e diferita, ea devine o paria. Ba chiar are loc un fel de slujba de “exorcizare”. Diferit nu e bun. Trebuie sa fim toti la fel, uniformizati de aceleasi vise si idealuri si daca se poate purtand cu totii acelasi tip de haine. Bleah!

Pe langa ca a reusit sa starneasca revolta asta in mine, Jeanette Winterson mi-a mai placut mult pentru ca face ca relatia celor doua sa para cat se poate de normala. Sentimentele lui Jeanette-personajul, asa cum sunt descrise ele, nu jignesc pe nimeni, sau cel putin nu ar trebui sa o faca. Pana la urma e vorba tot de iubire.

What could I do? My needlework teacher suffered from a problem of vision. She recognised things according to expectation and environment. If you were in a particular place, you expected to see particular things. Sheep and hills, sea and fish; if there was an elephant in the supermarket, she’d either not see it at all, or call it Mrs Jones and talk about fishcakes. But most likely, she’d do what most people do when confronted with something they don’t understand:

Panic.