Zilele regelui


Editura Polirom, fiction-Ltd, 2008

In avion nu am putut sa citesc. Imi era prea frica si prea somn. Am citit cateva pagini cand am ajuns in Viena, dar tot pe fuga. La fel, nici in metrou nu am putut sa fiu atenta la carte. Dar am purtat-o dupa mine, in geanta, in absolut fiecare zi. Printre cate-un “Entschuldingung, können Sie mir sagen wo…?”, asteptand la coada la muzeul Albertina, ca sa vad expozitia Van Gogh, sau asteptandu-l pe Stefan sa isi termine treburile ca sa putem iesi in oras, am mai citit cate-o pagina, doua. Lipsea atmosfera. Iar apoi a urmat acea seara:

Hey, you said we’re going to read together when you’re here, but we never actually did it. What do you say we have a little reading session tonight?

And a reading session we had! El citea Das Evangelium nach Jesus Christus, iar eu, evident, Zilele regelui. Ah, si despre ce zile am mai citit! :X

Ce are cartea asta asa minunat incat efectiv “m-a dat pe spate”? TOTUL! De la stil – fiecare cuvant e cat de poate de bine ales, dar fara sa faca textul sa sune superficial – la povestea in sine – cu iz istoric, condimentata cu intrigi si povesti frumoase de iubire – si la motanul Siegfried, cu superbele lui scrisori.

Mi-a placut la nebunie cum a reusit Filip sa descrie atmosfera acelui secol, al XIX-lea adica. De aia nu puteam sa ma bucur de carte citind-o pe fragmente: e o carte nazuroasa, care nu se lasa descoperita oricum. A trebuit sa ii acord o dupa-amiaza intreaga, o muzica de fundal adecvata – Madeleine Peyroux, un ceai bun – amestec de rooibos cu portocale – si abia atunci m-a lasat sa citesc despre Herr Strauss si mutarea lui in Bucuresti, despre noul domn al Principatelor – Karl de Hohenzollern-Sigmaringen, despre starea in care acesta a gasit tara si despre transformarile pe care aceasta le-a suferit in timpul domniei lui, despre simpaticul motan Siegfried si scrisorile lui scrijelite pe tapiteriile scaunelor, despre o frumoasa poveste de dragoste, despre un copil din flori cu parul valvoi si nas acvilin, despre razboi, despre prietenie.

Si mi-a placut asa mult ce am citit, incat zambetul inca nu mi s-a sters de pe fata. Doar a palit putin cand am aflat ca nu o sa pot ajunge la lansarea cartii si ca nici vineri nu o sa ii pot spune lui Filip ce seara minunata am avut citindu-i cartea. Macar aici sa ii spun ce si cum. Asa ca, multumesc, Filip! 🙂

[…] sapte zile prin care s-au perindat sase nopti le-am trait in dezmierdari, ne-am tavalit pe covoare si ne-am topit, ne-am suit pe mese, pe dulapuri si pe cufere, cautand alinturi si odihna, am si cazut intr-un rand, de pe cuptor, dar ne-am prins la loc, iute, cu labele din fata incolacite, cu cozile la fel, a mea alba cu un smoc negru, a ei neagra cu un punct roscat, ne-am desfatat in patul iubitului meu stapan, pe indelete, strecurati sub cuvertura moale, ca sa fie intuneric si sa ni se para ca lumea intreaga suntem noi […]

Cineva cu care sa fugi de acasa


Editura Niculescu, 2006

Recunosc, am cumparat cartea doar pentru ca mi-a placut titlul. Nici macar nu am citit ce scria pe coperta IV, pur si simplu a trebuit sa o am. Si, culmea, e o poveste despre niste copii putin mai mari – ah, cum vin cartile astea la mine 😀 – deci normal ca mi-a placut!

Totusi, trebuie sa fac cateva precizari: e cliseistico-adolescentino-politista si cu un final pe masura, adica happy ending. M-am simtit ca si cum as citi Ciresarii intr-o varianta mai moderna si cu mai putini ‘eroi’.

Inceputul este de-a dreptul minunat: o goana nebuna pe strazile din Ierusalim, Asaf fugind dupa Dinca, fara sa stie unde va ajunge. Asaf are 17 ani, e pasionat de fotografie si s-a cam saturat de modul in care este tratat de cel mai bun prieten al lui. Clar, nu se mai inteleg. In schimb, ar vrea sa gaseasca o ea care sa-l inteleaga. Dinca e o catea de 9 ani *dupa calculele mele*, un labrador, mai exact, ramasa fara Tamar a ei, de care s-a pierdut cu cateva zile in urma. Si daca tot am ajuns la Tamar, va spun ca ea e o tipa de 16 ani, foarte curajoasa, care are un plan nebun de a-si lecui fratele de dependenta de droguri.

Inainte sa citesc prea multe despre Tamar, ma intrebam ca oare peste ce poveste minunata am dat? Dinca il duce pe Asaf la o calugarita care nu mai iesise de 50 si ceva de ani din “turnul” in care statea. Povestea calugaritei, faptul ca Asaf nu stia nimic despre Tamar – toatea astea mi s-au parut incredibile, citeam cu sufletul la gura. Apoi, dupa ce a inceput sa se lamureasca situatia, am zis cate-un “noah, hai lasa-ma!”, nevenindu-mi sa cred ca o carte care incepuse asa de promitator poate sa abia atatea clisee si sa se transforme intr-una cu intriga oarecum politista. In final, oricat de nerealista mi s-a parut povestea, si oricat m-a enervat sfarsitul ala incredibil de predictibil predictabil, tot nu am putut rezista aventurii de a alerga dupa Dinca prin Ierusalim, de a nu stii unde voi ajunge, de a nu renunta, de a-mi stapanii frica, de a cunoaste o persoana asa speciala ca Tamar.

In timp ce citeam cartea, m-am gandit la filmul August Rush; sunt, intr-un fel, destul de asemanatoare: copii-muzicieni ai strazii, locul in care stau, “protectorul” lor, spectacolele pe care le sustin, viata lor de pe strada. Mie mi-a placut si cartea, si filmul, asa ca le trec pe ambele la recomandari 🙂

Restanta la lectura

Am multe restante la lectura. De ce? Pentru ca desi lucrez de acasa, tot am o gramada de redactat. Pentru ca uneori nu ma dezlipesc cu orele de calculator. Pentru ca a inceput facultatea. Pentru ca am o colega de apartament tare draguta cu care ies mai mereu. Pentru ca imi face placere sa ies, din nou, cu old friends. Pentru ca, momentan, ma simt impacata cu situatia si nu mi se mai pare o tragedie daca citesc doar in metrou si cateva pagini inainte sa ma culc.

Tales of a female nomad – Rita Golden Gelman

Cand Rita se hotaraste sa calatoreasca prin lume are 40 si ceva de ani, un sot de care nu prea se mai simte atasata, 2 copii la facultate si traieste intr-o societate care o sufoca. Prima destinatie: o scurta vizita in insulele Galápagos. Dupa ce se intoarce in Los Angeles, se separa de sotul ei, si cu banii pe care ii castiga din drepturile de autor – ah, nu v-am spus, Rita scrie carti pentru copii 🙂 – se hotaraste sa calatoreasca wherever her feet take her 😀

Rand pe rand, ajunge sa locuiasca pentru perioade mai lungi, sau mai scurte, in: Mexic, Guatemala, Nicaragua, Israel, Insulele Galápagos, Indonezia – daca tine bine minte, aici a stat cel mai mult timp, cam 9 ani de zile – Canada, Noua Zeelanda si Thailanda.

Am crezut ca atunci cand voi citi cartea nu voi avea stare, voi vrea sa plec undeva, nu conteaza unde, doar sa plec, sa calatoresc. In schimb, am stat in pat, la caldura, cu ceai si, din cand in cand si cu uRMa, si nu a trebuit sa plec nicaieri – eram deja acolo. Nu am putut sa fiu invidioasa pe Rita, din moment ce eram cu ea, oriunde s-ar fi dus. Am cunoscut oameni de pe tot globul, am invatat despre obiceiurile lor, am invatat vreo 3 limbi straine, am strabatut mii si mii de kilometrii cu avionul, cu autobuzul, cu barca, pe jos. A fost o calatorie incredibila!

Cartea e inregistrata pe Bookcrossing, dar nu vreau sa o las pe undeva prin Bucuresti, asa ca o sa calatoreasca mai departe, spre Viena. Sper sa ajunga pe maini bune acolo 🙂

Ps. uv, de fiecare data cand vad poza de pe coperta ma gandesc la tine 🙂

Istoria iubirii


Editura Humanitas, colectia Raftul Denisei, 2007

Am fost la lansarea cartii, in Lucky 13. Ba am si luat autograf de la traducatoare, doamna Antoaneta Ralian. I-am imprumutat-o lui Adi, parca a ajuns si pe la Ioana Ristea, dar eu abia acum am avut chef de ea.

Daca as fi citit-o inainte de Extremely loud and incredibly close, poate ca mi-ar fi placut mai mult. Adica… mi-a placut, dar imi venea sa o scutur pe doamna Krauss si sa o intreb “tantiiii, de ce l-ai copiat pe Foer?!” Care Foer e sotul ei. Si s-au mai si cunoscut dupa ce fiecare si-a scris cartea. Uite, zice Wikipedia:

The similarities, however, are likely coincidental. Foer and Krauss were introduced by their shared Dutch publisher after their books were written.

Dar, sa ma scuze doamna Krauss, pentru mine au fost mult prea multe coincidente. In ambele carti exista: cate-un copil mai inteligent decat media, a carui tata a murit, si care se afla in cautarea unei persoane; cate-un caiet in care copiii scriu despre cautarea lor; cate-un evreu venit din Europa in America, cu cate-o trista poveste de dragoste; in plus, daca nu as fi stiut cine a scris cartea, dupa stil as fi fost in stare sa-mi pun si capul la bataie ca e scrisa de Foer. Imi dau seama ca sunt putin absurda in revolta mea si ca as putea sa gasesc elemente comune intre multe carti, dar, zau ca peste asa ceva nu am mai dat pana acum.

Trecand peste partea in care eu stramb din nas si imi tot repet ca “scrie exact ca Foer!!!”, Istoria iubirii nu e de ocolit. De fapt, Istoria iubirii e cartea din carte. Cartea pe care a scris-o Leo Gursky, evreu de care va spuneam. Dar pe care a dat-o unui prieten spre pastrare, ca in cele din urma sa fie publicata sub un alt nume. Iar Alma e fetita al carei tata a murit si care poarta numele personajului principal din Istoria iubirii. Evident, e in cautarea autorului cartii. Crede ca daca il va gasi mama ei va putea trece peste moartea sotului si va fi iar fericita.

Mi-au placut mai mult capitolele in care vorbeste Alma pentru ca, recunosc, am o mica obsesie pentru personajele-copii. Asta nu inseamna ca viata lui Leo nu m-a impresionat, ba dimpotriva… Dar daca ar fi totusi sa aleg intre Istoria iubirii si Extremely loud and incredibly close, tot pe ultima as alege-o.

O suta de ani de zile la Portile Orientului


Editura Polirom, colectia fiction-Ltd, 2007

In weekend am fost in Targu-Mures si aveam nevoie pe drum de o carte nu asa de greoaie ca Manhattan Transfer. Cum tocmai mi-am rearanjat cartile in biblioteca si autorii romani sunt la loc de cinste, am zis hai sa citesc un roman romanesc. Mi-am adus aminte ca Dragos m-a certat ca nu am luat O suta de ani de zile la Portile Orientului cu mine, in Atena, si ma gandeam sa ma revansez. Bine, nu e vorba doar de revansa aici: mi-a placut tare mult povestirea lui Ioan Grosan din antologia de texte erotice , mai mult, citisem Judetul Vaslui in NATO si mi-a placut la nebunie!

Am pufnit in ras inca de la primele pagini ale celor O suta de ani de zile la Portile Orientului. Am redescoperit aceeasi ironie, acelasi haz de necaz si aceleasi exagerari ale naravuri romanesti ca in Judetul Vaslui… Imi place la nebunie stilul lui Ioan Grosan, ii dau un 10* pentru asta. Fiind roman istoric, ma rog, cartea e presarata cu arhaisme si regionalisme si m-am bucurat ca un copil cand mai dadeam peste cate un cuvant de prin Maramu’, pe care nu m-as fi asteptat sa-l vad in vreo carte nici in ruptul capului 😀 Apropo, Ioan G. e din Satulung, de langa Baia Mare, teoretic e ca si cum am fi vecini :))

– Acuma nu-ti fie cu suparare, marite Doamne, ca-mi las gura mai sloboda, da’ parca si ‘mneata prea stateai toata ziua cu nasu-n carti! – grai spatarul Vulture catre cel gras cu caciula de jder. ‘Mneata citeai si noi strangeam darile. Dreptate era asta? Veneau lesii, ‘mneata citeai. Parjoleau tatarii, ‘mneata citeai. Prapadeau cazacii, ‘mneata scriai. Noroc c-au venit turcii si te-au schimbat, ca eu unul ma saturasem.

– Am vrut sa fiu luminat, se tangui cel cu caciula de jder, abia tinandu-se pe cal. N-am vrut sa stai capete, am vrut sa le luminez.

– Capul luminat sabia il taie – grai spatarul Vulture cu ochii in departare. Daca nu-l tai dumneata, il taie altii. Capete sa fie, ca sabii sunt destule.

Pe parcursul celor 230 de episoade scurte am tot dat peste tot felul de astfel de pastise, dupa cum bine a observat si Dragos, motiv pentru alte ture de ras. Pe de alta parte, cartea nu e asa de light si de comica; chiar daca actiunea se petrece in secolul al XVII-lea, cand ne aflam sub semnul semilunii turcesti, autorul lasa sa-i scape si cate-o secera pe ici pe colo, semn al vremurilor ce vor urma. Iar in ceea ce priveste vremurile din carte, o debandata totala, ce mai: domnii sunt maziliti fara vreun motiv anume, sunt apoi pusi iar pe tron si tot asa; peschesurile ajung sa fie platite si-n miere sau barabule; granitele se muta-ntr-o veselie.

O carte mai potrivita nici ca puteam sa citesc weekendul asta. Cred ca ma las, pe moment, de Manhattan Transfer si ma apuc de alta carte care sa-mi placa pe bune.

[…] abia acum imi dadu el seama cate carti citise Metodiu cu banii luati pe oile vandute. Vorba ceea: ai oi, ai parte; ai parte, ai carte; ai carte, mare branza!

Ps. Dragos a scris aici despre carte.

Jurnal secret: noi dezvaluiri


Editura Corint, 2007

De data asta nu a mai fost magia descoperirii, ci bucuria reintalnirii.

I-am dat cartea unei doamne din tren care, dupa ce a rasfoit o revista de femei, se plictisea groaznic. A citit cam 30 de pagini si mi-a spus ca e draguta cartea. I-am dat-o si mamei, a citit mai mult de jumatate din ea, mi-a spus acelasi lucru. Oamenii astia nu stiu sa se bucure de lucrurile marunte din carte!

Mie imi plac tare mult micile intamplari pe care Alex. Stefanescu le povesteste: ce s-a mai intamplat cu gradina lui, cum au cautat mult si bine conducta de gaz metan, drumurile cu masina, despre lansarea cartii lui, conversatii pe care le aude pe strada, fanteziile lui, cum vorbeste cu pisica etc, etc, etc. Nu am spus niciodata ca ar fi o carte cum nu exista alta, dar eu am zambit tot timpul cat am citit cartea, chiar daca uneori mai amar. Chiar nu inteleg intepaturile alea dintre el si Carmen Musat. Credeam ca doar copiii mai fac din astea 8-| In fine…

Imi place acest Alex. Stefanescu pe care l-am descoperit prin prisma jurnalelor sale, drept urmare, am dormit in tot acest timp cu cartea lui in pat. Ma gandeam ca ar zambi daca ar stii ca o cititoare – chiar daca nu una care umbla cu buricul descoperit si nu e nici vreo frumusete – a facut asta 😀

De petank se leaga si o alta intamplare. Tot la Neptun, dar in alta vara, jucam petank Nicolae Manolescu, Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu si eu. Un domn in varsta de pe plaja, care in mod evident nu ne cunostea, ne-a admonestat:

– Nu va e rusine, oameni in toata firea, va pierdeti timpul cu jocul asta pueril, in loc sa puneti mana pe o carte!

Sankt-Petersburg

Povestile de dragoste ale unui oras


Humanitas, 2005

Cum nu aveam chef de fictiune, cartea asta a venit la fix. Nu m-am obosit sa retin date, doar are un tabel cronologic la final. Si mai are si 3 sugestii de trasee prin oras. Dupa ce am vazut pozele de aici, chiar ca imi vine sa dau o fuga pana acolo.

Nu am putut sa nu compar cartea cu cele doua minunatii scrise de Ioana Parvulescu. Poate ca nu am facut bine, dar asta e. Zic asta pentru ca mi s-a parut cam slabuta fata de celelalte doua. Asa, ca un ceai fara zahar pentru cineva care il bea doar cu. Dar cred ca sunt doar rea: nu m-a plictisit, nu am sarit pasaje sau pagini, informatiile istorice s-au imbinat cu cele socio-politice, dar, tot mi se pare ca i-a lipsit un anume farmec scriiturii.

In schimb, mi-au placut povestile de dragoste prezentate: Puskin si Natalia Nikolaievna Goncearova, Ivan Turgheniev si Pauline Viardot, Dostoievski si Polina, altii si altii. Cea mai ciudata iubire mi s-a parut cea dintre Maiakovski si Lili Brik. Ma rog, ar trebui sa-l pun la socoteala si pe sotul acesteia, Ossip, caci cei trei au ajuns sa locuiasca in aceeasi casa, apoi sa imparta acelasi apartament. Aia da free love.

Toate bune si frumoase, pana cand a ajuns la perioada comunista. Nu prea mi-a mai venit sa zambesc apoi.

“Venetia Nordului” – pe care armata alba inca o mai ameninta ca o va cuceri in octombrie – era bantuita doar de fantome care sufereau cumplit de frig si de foame. Ca sa supravietuiasca, acesti sarmani erau nevoiti sa lupte cu energia pe care ti-o da disperarea, sa stea ore intregi la coada pentru o mana de lemne si de carbuni sau cativa stropi de petrol – caci se intrerupsese curentul electric -, sa-si puna pe foc si ultimele mobile sau sa le vanda pentru cativa cartofi inghetati. Erau fericiti atunci cand magazinele mai aveau cate ceva de vanzare. Erau luni cand nu se gasea decat zaharina, iar altele cand nu gaseai decat varza. Si a sosit si clipa cand nu au mai ramas decat cojile de la cartofi.

Daca o sa retin ceva din cartea asta si peste 2-3 ani, sigur o sa fie citatul de mai sus.