De mult suntem un întreg. Tu – eu. Eu – tu.

Curtea Veche, colecția Byblos, 2012, traducere din rusă de Antoaneta Olteanu

Într-o carte fără prea multe repere spațio-temporale, el pleacă la război, ea rămâne acasă. Își scriu încontinuu și își povestesc tot ce simt și tot ce li se întâmplă. Citindu-le scrisorile, ai impresia că au fost dintotdeauna împreună și cumva simți că orice s-ar întâmpla tot împreună o să rămână.

Volodia îi scrie despre condițiile mizere din tabere, despre ororile pe care le vede, despre oamenii pe care-i întâlnește și despre cât de dor îi este de ea. Îi povestește despre copilăria lui, despre tatăl pe care nu l-a cunoscut niciodată și despre orbul cu care s-a căsătorit maică-sa. Scrisorile sunt refugiul lui, gândul că o să fie iar împreună îl face să rabde tot ce i se întâmplă și-i dă speranța că o să scape viu și nevătămat din război, ca să se întoarcă la ea.

Nu înțeleg ce fac eu aici, de ce nu sunt cu tine?
Sașenka mea! Mi se pare că am înțeles tot ce trebuia să înțeleg. Mi-e de ajuns. Vreau acasă. Vreau la tine.
Dar ne gonesc undeva pe drumuri pline de noroi, desfundate.
Sașa, fiecare pas al meu de aici are un sens numai pentru că e un pas spre tine. Iubita mea, oriîncotro aș merge, merg spre tine.

Pentru că este o carte în care moartea, timpul și distanța nu contează, Sașenka îi scrie lui Volodia tot-tot ce i s-a întâmplat: cum, atunci când era mică, s-a îndrăgostit de amantul mamei, cum părinții au divorțat, cum ea, Sașenka, s-a căsătorit cu un bărbat care și-a lăsat nevasta pentru ea, cum soțului ei i-a murit fetița, cum s-au despărțit, cum și-a îngropat părinții, cum acum e singură.

Dimineața, n-am putut să-mi găsesc chiloții, nu știu unde dispăruseră, i-am tot căutat, dar nu i-am găsit. Și acum cred că tu i-ai șterpelit și i-ai ascuns pe undeva. Și am plecat așa. Mergând pe stradă, vântul mi se strecura pe sub fustă și aveam senzația așa de uimitoare că tu te afli pretutindeni.
Știu că exist, dar am nevoie tot timpul de dovezi, de atingeri. Fără tine sunt o pijama goală aruncată pe un scaun.
Numai din cauza ta au început să-mi fie dragi mâinile mele, picioarele, trupul, pentru că tu l-ai sărutat, pentru că tu îl iubești.
Mă privesc în oglindă și mă surprind că îmi spun: uite, asta e cea pe care o iubește el. Și îmi place de mine. Dar mai înainte nu mi-a plăcut niciodată cum arătam.

Cartea este extrem de emoționantă și de poetică. Mi-a plăcut la nebunie cum alternează scrisorile celor doi, cum timpul s-a oprit în loc pentru el, dar viața ei continuă nestingherită, și totuși, oricâți ani ar trece, tot la el se gândește, tot lui îi scrie. Iubirea lor chiar transcende orice piedică, și asta m-a impresionat cel și cel mai mult.