„Îmi doream să văd ca bufnițele, în beznă, dincolo de forme și contururi”

Polirom, Fiction Ltd, 2012

Norocul mi-a surâs ieri, la Gaudeamus, după ce zilele trecute fusesem în Cărturești și nu aveau cartea. Am întrebat în stânga și-n dreapta dacă a văzut cineva Toate bufnițele pe la standul Polirom, iar când mi s-a confirmat că, da, ESTE, m-am repezit și am cumpărat-o. Am luat-o pe prima de pe raft și, când am ținut-o în mână, mi-a venit să strig ca o nebună că, omg, omg, omg, omg, noua carte a lui Filip, am noua carte a lui FILIP!!! M-am liniștit, am luat și cartea de poezii a lui BAS + Singur în Berlin, am plătit și am plecat.

Cât am stat la târg și tot drumul spre casă m-am gândit doar la Filip și la cartea lui. Am citit Zilele regelui și Degete mici de două ori până acum, le-aș mai reciti și a treia oară, dar parcă voiam ceva nou. Apoi m-am gândit că dacă nu citesc Toate bufnițele ACUM, iar o să o car prin metrouri și autobuze, o să o citesc pe sărite, o să fac lucrurile anapoda, cu mintea tot la carte. Trebuia să o citesc dintr-un foc. Și așa am și făcut. Am început la 22.30 și la 3.10 mă culcam liniștită că am terminat cartea, fericită că e o carte minunată, scrisă anume parcă pentru mine, mulțumită că încă sunt în stare de nebunii din astea. Once a groupie, always a groupie!

Azi-noapte am avut timp să mă împrietenesc cu Luci și Emil. Luci e un puști de 11 ani care, însoțit de câinele Zuri și prietenii lui, face o mulțime de trăsnăi și care mi-a fost simpatic încă de la prima noastră întâlnire, când un fragment din roman a apărut în Dilemateca. Emil e un domn care se mută în orașul de munte în care locuiește Luci și care leagă o prietenie foarte frumoasă cu micul neastâmpărat.

Emil își scrie viața într-un caiet galben, dar nu este una tocmai fericită: a trecut prin bombardamentele din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, bunicul și tatăl său au fost închiși de regimul comunist, soția îl înșela în timp ce el era mereu repartizat în orașe tot mai îndepărtate de București, nu a putut niciodată să se apropie de fiica și nepotul lui… Cumva Emil prezintă partea amară a vieții, greutățile care vin odată cu vârsta și, în cazul ăsta, cu regimul politic.

Pe de altă parte, am urmărit cu sufletul la gură aventurile lui Luci. Era mai mult plecat prin păduri, se cățăra pe stânci și făcea baie în râuri reci de munte, din când în când se răzbuna pe fratele mai mare și fugea pe geam când taică-său, beat, voia să-l bată cu cureaua, a ținut vreo 10 zile un șoarece într-un borcan, cadou pentru prietenul lui în vârstă. Petrecea ore întregi cu Emil și îi povestea tot ce făcea. Beau ceai cu miere și lămâie și, în locul lor tainic din pădure, a învățat de la Emil cum să cheme bufnițele.

Poate a contat că îmi doream să văd ca bufnițele, în beznă, dincolo de forme și contururi, îmi doream din suflet, or o asemenea dorință nu se duce pe apa Sâmbetei ca mofturile sau ca poftele. În camera lui de la etaj, din casa doamnei Rugea, am căutat săptămâni în șir secretul, răbdător și încordat, am pășit pe drumul labirintic din cărți, frază cu frază, pagină cu pagină […], iar la toate, permanent, Emil mi-a fost martor. Un martor discret. Și un fel de spectator, pentru că trebuie să fi dat adevărate recitaluri, involuntar, când mă ridicam în picioare, îmi înclinam capul într-o parte, îl țineam țeapăn, roteam doar gâtul și bărbia, mă străduiam să fac ochii cât cepele, mă concentram asupra fiecărui iris sperând că ar fi posibil să-i cresc diametrul ori să i-l scad, mă frământa dacă joacă și culoarea vreun rol și, mereu cu ciudă, regretând că am ochi albaștri și nu cenușii, apăsam pe întrerupătorul de la veioză, aducând noaptea în odaie. După un timp scurt sau lung, niciodată la fel, se auzeau râsul lui Emil și aplauze vagi.

Nu apucai să te întristeze Emil cu ale lui, că imediat își făcea apariția Luci. Iar când Luci se copilărea prea mult, venea iar rândul lui Emil. Și tot așa, din poveste-n poveste, au creat o carte magică, cum numai Filip știe să scrie. A fost cel mai frumos cadou de Moș Nicolae pe care mi l-am făcut 🙂 Acum de-abia aștept lansarea de mâine de la Gaudeamus și cea de pe 28 noiembrie din Cărturești, ca să-l aud povestind despre carte, poate chiar citind din ea. Sunt sigură că starea asta de bine pe care mi-a dat-o romanul o s-o port cu mine mult timp de-acum înainte. Mulțumesc, Filip!

Advertisements

12 thoughts on “„Îmi doream să văd ca bufnițele, în beznă, dincolo de forme și contururi”

  1. Mă bucur că ai scris despre ea. Eram curios să aflu despre ce e… Sunt convins că o să-mi placă şi mie. Filip rămâne Filip.

  2. Pingback: La plimbare prin blogosferă (36) | Evantaiul Memoriei

  3. De aceiaşi surpriză plăcută am avut şi eu parte încă din primele pagini ale cărţii. Este extraordinar felul în care Filip reuşeşte să dea contur lucrurilor aparent banale. Odată ce te “împrieteneşti” cu Luci şi Emil, îţi doreşti ca romanul să nu aibe o finalitate. Congrats pentru cronică şi tks pentru faptul că m-ai convins să pun mâna pe bufniţele lui Filip.

  4. si eu am gasit-o greu, noroc cu cei din Subterana :)
    din pacate nu mai am decat 30 de pagini, am tras de ea cat am putut, dar se termina :(( (. Nu-mi vine sa cred ca am asteptat 4 ani ca FF sa mai scoata o carte si acum gata,s-a dus.

  5. @Andrei: ce mă bucur că ți-a plăcut!!!

    @Yuki: mă consolez cu gândul că pot să o recitesc de câte ori vreau 😀

  6. Si mie mi-a placut cartea, cu atat mai mult cu cat am o varsta apropiata de a lui Emil. Mi-ar fi placut insa si mai mult daca locul in care se petrec toate ar fi avut un specific zonal oricat de vag (Ardeal, Moldova, Muntenia etc.). Luci si Emil se intalnesc intr-un orasel de munte total nespecific, de genul celor din picturile ieftine expuse pe gardurile parcurilor si prin targuri. Nu-mi dau seama ce a determinat aceasta optiune a autorului; partile din carte care se petrec intr-un Bucuresti cat se poate de concret si precis nu aduc nici un fel de scadere ansamblului. Dimpotriva …

  7. @Andrei: să știi că mie mi s-a părut că orășelul ar fi un fel de Sinaia, despre care se știe că e unul dintre locurile de suflet ale lui Filip 🙂

    Dar pe mine chiar nu m-a deranjat că nu a dat un nume orașului: până la urmă acțiunea e importantă, nu toponimele. Nu? 🙂

  8. Pingback: „Toate bufniţele”, de Filip Florian « C.P.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s