Răul

Humanitas, colecția Raftul întâi, 2005, traducere din suedeză de Liliana Donose Samuelsson

Dacă nu ar avea elementul autobiografic, Răul ar fi o variantă mai light la Portocala mecanică. Așa e o variantă mai puternică la Orașul și câinii. Recitind ce am scris despre cartea lui Llosa, îmi dau seama că acolo accentul a fost pus pe viața din internatul militar, cu bune și cu rele. În schimb, la Guillou, cartea se axează pe violență și pe modul în care Erik, personajul principal, îi face față.

Dacă acum ceva timp principiul „bătaia e ruptă din Rai” era la modă în educația copilului, Erik a avut parte de el cu vârf și îndesat. Mai cutremurător mi se pare că bătaia nu era o pedeapsă pe care acesta să o merite, ci un lucru care făcea parte din rutina fiecărei zile: știa clar că după masa de prânz, tatăl lui vitreg o să-l cheme în cameră și o să-l bată fie cu peria de haine, fie cu biciușca, fie cu nuiele sau cu orice altceva îi trecea nebunului prin minte. Exista un ritual al bătăii: tatăl vitreg inventa un pretext stupid ca să-l lovească, iar în timp ce luau masa toți patru (+ mama, fratele mai mic), tatăl îi comunica nonșalat lui Erik că urmează să primească încă 5 lovituri pentru că s-a uitat urât la fratele lui, încă 5 pentru că a vărsat sare pe masă, încă 5 pentru că…

Patruzeci de lovituri cu peria de haine – asta depășea limita toleranței. Până la urmă ar fi început să plângă. Și poate era o zi din acelea când, ațâțat de plânset, Bătrânul pierdea numărătoarea. Și nu trebuia să te zbați prea mult, pentru că și asta ar fi putut duce la lovituri suplimentare și atunci intrai într-un cerc vicios: hohotele disperate de plâns nestăpânit îl ațâțau pe Bătrân în așa hal, încât lovea fără să mai respecte numărul de lovituri stabilite, iar Erik, care ținea tot timpul numărătoarea, se zbătea din ce în ce mai mult, din deznădejde – sau poate din instinct de conservare -, ceea ce-l făcea pe Bătrân, nebun de bucurie, să-i toarne loviturile fără nici un fel de socoteală, că tot nu mai avea nici un sens, și bătaia continua până ce dosul periei îi făcea pielea să plesnească, și sângele țâșnea prin odaie, și doar plânsul mamei îl readucea în cele din urmă pe Bătrân la realitate.

Iar pentru că acasă nu poate să se apere, să dea înapoi, să se plângă (cui? poliției?), Erik nu lasă pe nimeni să-l lovească sau să-l umilească în rest. Este un fel de bătăușul școlii, dar un bătăuș cu cap: nu se bate ca nebunul, nu lovește tare, ci intervine doar atunci când trebuie să le demonstreze celorlalți elevi, și mai ales celor din gașca pe care o conduce, că nu e nimeni mai tare ca el și că ar face bine să-l asculte în continuare. Erik nu lovește niciodată din/cu plăcere, ci doar din nevoie. În plus, e absolut fascinant cum copilul ăsta (are aproape 15 ani) a învățat cum să îi domine pe ceilalți prin frică: știe ce să le spună, pe ce butoane să apese, ca să îi facă și pe cei mai mari ca el să se îndoiască, să le fie frică. Iar apoi e floare la ureche să-i învingă.

Ce m-a mai lăsat mască și m-a făcut să repet de zeci de ori pe parcursul cărții „nu se poate!” au fost regulile nescrise de la școala particulară (cu internat) la care ajunge Erik. Elevii le numeau „educație camaraderească”, eu am considerat-o a fi tortură. Într-un fel înțeleg nevoia elevilor mari de a face pe șefii, dar una e să îi pui pe cei mici să facă diferite servicii pentru tine și alta e să îi calci în picioare, și asta în văzul profesorilor care nu se amestecă în „educația camaraderească”!!! Pe cât de nedrept, inuman și deplasat mi s-a părut comportamentul tatălui vitreg al lui Erik, pe atât de tare m-a revoltat ce se întâmpla în școala aia!

Iar Erik e prins la mijloc în toată povestea asta: nu vrea să folosească violența, dar nici nu vrea să fie umilit de elevii mai mari. Trebuie cumva să găsească o cale de mijloc, ca ceilalți să-i știe de frică și să-l lase în pace și în același timp să nu fie exmatriculat. Am stat cu sufletul la gură în ultima parte a cărții și am așteptat să văd ce va face Erik. Niciodată nu m-a dezamăgit, deși mai mereu m-a surprins. Pentru mine a fost un personaj imprevizibil și foarte puternic. Altul, în locul lui, de mult ar fi clacat și și-ar fi luat lumea-n cap.

Pierre, am impresia că în ochii tăi sunt un sadic. Să știi că nu-i așa. Crezi că-mi face cine știe ce plăcere să-i lovesc pe alții în așa hal încât să rămână cu semne pentru tot restul vieții? […] Ce-au văzut ei azi în careu le-a rămas bine întipărit în minte. E ca atunci când, să zicem, dai cu biciul într-un câine legat. Sigur că poți să dai în el atâta vreme cât e legat; dar ce se întâmplă dacă-și rupe lanțul? Înțelegi ce spun? Violența e înrădăcinată în mintea oamenilor, și nu în pumni, cum crezi tu. Și dacă vrei să știi ce mai cred, ei bine, cred că n-am să mai lovesc pe nimeni atâta timp cât sunt elev în școala asta. Ce caut eu să-ți spun e că poți folosi violența ca să scapi de violență. Uneori e chiar singurul mijloc.

 

6 thoughts on “Răul

  1. Si acum, cand citesc recenzia ta, mi se face pielea de gaina de la cartea asta. Una dintre acele carti cu care ramai in minte pe veci… Si excelent scrisa, IMO.

  2. Am citit cartea aceasta in urma cu vreo patru sau cinci ani, dintr-o pura intamplare (un jurnalist care se apuca sa scrie carti nu mi-a starnit niciodata curiozitatea sau increderea – iar Guillou tin minte ca fusese jurnalist…) si ar trebui sa spun ca este o carte de o forta rara. Prea multe idei nu are, insa cele putine, legate de violenta, sunt exploatate pana la absurd. Si cred ca partea interesanta este legata de faptul ca nu descrie un mecanism universal al violentei, ci un caz particular in care personalitatea nu este zdrobita ci intarita de brutalitate. In fine, este o carte ce merita citita fara nicio retinere. (Din pacate eu am pierdut-o ulterior si nu am mai gasit-o in nicio librarie fiindca mi-as fi dorit mult s-o recitesc).

  3. @Bogdan: pe mine m-a șocat să aflu că e autobiografică! Îți dai seama prin ce iad a trecut J.G. dacă măcar 10% din ce a povestit e adevărat? Brrr!

    Poate găsești cartea la vreun anticariat sau poate o să se reediteze. Clar ar merita reeditată!

  4. @Iouca: Mi se pare ceva indoielnic aici asa ca am ignorat amanuntul asta…S-ar putea ca partea cu bataia sa fie adevarata, dar parca nu imi vine sa cred ca tanarul acela puternic este scriitoul de azi…

  5. Eu cred că a trăit acele bătăi sau măcar o experiență similară. Erik mi se pare un alter ego, băiatul care ar fi vrut el să fie. Sau, cine știe, poate chiar e Erik 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s