The Bicycle Book

HarperPress, 2011

Experiența mea cu bicicleta nu e foarte vastă, dar e plină de momente-cheie: de la cum mă ducea bunicul pe bicicletă, la cum am învățat să mă dau pe bicicletă, la concursurile pe care le făceam la țară cu băieții, la prietenii din liceu care erau „bițari”, la bicicleta verde pe care am cumpărat-o de la un vecin de scară cu 50 de lei și care mi-a fost furată, la viitoarea bicicletă pentru Baia Mare care nu știu încă de care o să fie: de damă, de oraș, de trekking…

Așa că mi se pare firesc să citesc o carte despre biciclete. Ba chiar pot să spun că a fost o carte… pasională 🙂 306 pagini în care se vorbește despre biciclete, și nici una care să mă fi plictisit. E în mare parte și meritul autoarei, care se vede că iubește bicicletele și care a mers chiar și în India ca să se documenteze.

Avem așa: povești despre ricșe, despre cum să-ți construiești un cadru adecvat nevoilor tale, sfaturi despre cum să circuli în siguranță prin oraș, o istorie foarte interesantă a Tour de France, interviuri cu campioni ai mountain bikingului, plus multe informații despre biciclete și bicicliști pe care nu le-aș fi aflat altfel.

Fiecare nou eseu (în total sunt 11) m-a învățat ceva nou, dar toate transmiteau același lucru: odată ce te-ai urcat în șa și ai început să pedalezi, rămâi pentru totdeauna îndrăgostit de libertatea pe care ți-o dă bicicleta. Din Amsterdam până-n Delhi, fie că pedalezi de plăcere sau ca să-ți câștigi existența, fie că ninge, plouă sau sunt 40 de grade afară, biciclistul și bicicleta devina una. Și așa și e: când mergi pe bicicletă uiți de orice altceva, te concentrezi doar la trafic; nu ai timp să te gândești la probleme, la serviciu, la iubitul care te-a părăsit… În plus, mi se pare că există o anumită voluptate în a merge pe bicicletă: nu ai un motor care să facă lucrurile pentru tine, ci trebuie să pedalezi, să înfrunți traficul și vremea, să nu te dai bătut. Recompensa după ce ai ajuns din punctul A în punctul B: simți că poți face orice.

Dar unul dintre amănuntele care m-au amuzat și pe care nu o să le uit repede e legat de femei și mersul pe bicicletă. Pe la 1890 era de neconceput ca o femeie să urce pe așa ceva. Societatea era atât de tâmpită, încât le interzicea femeilor să stea călare.

At this stage in the late nineteenth century, nicely brought-up young ladies were discourage even as children from sitting on see-saws or riding hobby horses, and no one over the age of fourteen would do anything to prove they actually had legs. […] Besides, the results of sitting astride a machine and then leaning forward were too horrible to contemplate. The constant friction of the saddle on the genitalia must inevitably lead to masturbation, and masturbation must lead to a new race of popeyed  nymphomaniacs riding around Britain in a state of frenzied arousal. Cycling would ruin the ‘feminine organs of matrimonial necessity’, according to one French expert.

Iar de aici până la a inventa tot felul de biciclete care să ascundă picioarele femeilor nu a fost decât un pas:

The marketplace responded predictably. For a time, framemakers either offered side-saddle options (complex, ugly and unstable) or looked for ways to make the rider vanish. The Cherry’s Screen was a device shaped like a large pair of wings which was designed to block the sight of a lady’s ankles from prurient view. For those women who continued to insist on outraging public decency by sitting astride, a new range of products appeared which were designed to eliminate ‘harmful pressure’, including saddles with so many holes in them they were almost unrideable.

Din fericire au existat femei cărora li s-au părut aberante toate aceste îngrădiri și care au încercat să găsească niște soluții mai umane:

The Rational Dress Society, founded in 1881, tried to deal with both the cycling problem and the corsetry issue at once. ‘What’, asked the Society’s President Lady Harberton rhetorically, ‘can be the true state of intelligence of a creature which deliberately loads itself with quantities of useless material round its legs […] and then, in order to correct the ugliness of such a dress, squeezes in its body until the vital functions can only be carried on imperfectly?’ The Society’s solution – the introduction of looser, lighter clothing or ‘Bloomers’ (huge pantaloons tied at the ankle) – produced mixed results.

Eu, care nu mă omor după non-ficțiune, am citit cartea asta pe nerăsuflate. Iar acum mă uit cu jind la bicicleta mea care stă sprijinită de bibliotecă și tare aș mai vrea să ies și să mă plimb cu ea.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s