Cinci minute pe zi

Casa de pariuri literare, colecția Minutar, 2011

Nu știu de ce n-am scris despre cărțulia asta imediat de cum am terminat-o, mai ales că mi-a plăcut la nebunie. Timp de câteva zile, în metrou și uneori înainte de cursurile de escaladă, m-am amuzat cu povestirile Laviniei.

M-am bucurat când am văzut că e o carte girlie, că personajul principal (mie mi s-a părut că e vorba de ipostaze diferite ale aceluiași personaj) e o fată în care m-am regăsit: pasionată de fotografie, cu iubiți care vin și pleacă (ehe, asta a fost demult), cu părinți cicălitori, traducătoare (I’m working on that), puțin timidă – mi-a fost atât de ușor să mă pun în pielea ei!

Povestirile sunt într-adevăr scurte, se citesc și în mai puțin de cinci minute (unele), dar sunt delicioase. Sau, mă rog, având în vedere că tipa e puțin obsedată de greutate și că încearcă să slăbească și e mereu atentă la ce mănâncă, aș putea zice că sunt ca o tabletă de ciocolată cu chili: amăruie, deci nu îngrașă, puțin iute, deci te ține în priză.

Unele situații descrise în carte m-au amuzat până la lacrimi, cum ar fi tabăra de fotografie în natură la care se înscrie tipa, iar după ce plătește jumătate din taxă află că de fapt este vorba de nud în natură, iar când ajunge acolo e singura fată, restul sunt bărbați care mai că nu salivează în timp ce pozează din toate unghiurile posibile o tipă goală…

Dar ce mi-a plăcut cel și cel mai mult a fost modul în care se termină fiecare povestire. La început mi se părea că e sfârșitul e prea sec, prea brusc, „cuuum, chiar așa se termină?!”,  apoi am ajuns să apreciez mult acele finaluri. Încercam să-mi imaginez ce ar mai urma, dar mi-am dat seama că e perfect cum se termină, că de fapt nu vreau nici o continuare, că nu s-ar putea încheia mai bine.

Am mai pățit-o o dată cu o întâlnire pe nevăzute sau cum se zice, o prietenă de-a mamei avea un fin, student la medicină, un tip liniștit (mama zice că așa și trebuie, bărbatul să fie un mototol, ca să faci tu ce vrei din el, ăsta era proverbul ei preferat, nu știu dacă se potrivește în context, în fine, mama credeam că se pricepe la bărbați, lol), când m-a sunat ăsta prima dată, Cosmin sau așa ceva, din background se auzeau găini și ceva străchini răsturnate și doar îmi spusese că locuiește în oraș. Am stabilit să ne întâlnim în după-amiaza următoare la o intersecție, lângă o sifonărie, nu era departe de unde stăteam. Mama a zis că pleacă mai repede de la serviciu și vine și ea să-l vadă, murea de curiozitate, să vedem pe cine trimite Nuți, era și o stație de tramvai acolo, mă fac că stau în stație și aștept. Pe mine mă îmbrăcase frumos, scrobită toată și cu pantofi albi și el venise în pantaloni scurți și papuci. Era de fapt student la medicină veterinară, nu chiar același lucru, mi-a povestit cum spălau grajduri în orele de practică. A propus să ne așezăm undeva, eu am zis să luăm înghețata din mers, și după aia ne-am plimbat înspre casa mea, unde, în fața porții, mi-a zis să-l mai sun.
Nu din disperare făceam asta, numai că aveam multe femei binevoitoare în familie, iar eu sunt mult prea lipsită de energie pentru a mă împotrivi, așa, în viață în general.

Iar pentru o editură formată din doi oameni, Casa de pariuri literare scoate niște cărți tare faine – de la copertă până la font, de la format până la hârtie.

2 thoughts on “Cinci minute pe zi

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s