Groapa

Editura pentru literatură, colecția Biblioteca pentru toți, 1966

Cred că tata a fost primul care mi-a recomandat Groapa când eram prin liceu. Am încercat să o citesc atunci, dar nu am reușit. O carte care începe cu niște gunoieri nu mă atrăgea deloc. Chiar și acum am reluat-o cu destul scepticism. Dar uite că a trecut o săptămână de când am terminat-o și nu doar că încă mă gândesc la ea, ci o și recomand tuturor cu care mă întâlnesc.

De la Moromeții încoace n-am mai dat peste o carte atât de… românească. În Moromeții m-am regăsit în lumea satului, iar în Groapa am descoperit mahalaua bucureșteană. Fascinantă lume! Săraci oameni! Groapa (de gunoi a) lui Ouatu este locul unde încep să își cumpere pământ și să-și ridice case din chirpici sau din scânduri ceferiști și alți muncitori din București. Pământul e ieftin, că doar e în mahala, dar ce contează, important e să fie al tău. E o lume destul de dezolantă: copiii umblă mai mult dezbrăcați, bărbații se trezesc cu noaptea-n cap și unii străbat tot orașul ca să ajungă la muncă, femeile robotesc toată ziua, dar tot mai primesc câte-o mamă de bătaie de la soț.

În mahala le merge bine cârciumarului, Stere, și cămătarului. În rest, multă sărăcie. Dar degeaba le este ciudă bărbaților că Stere se îmbogățește pe spinarea lor, când ei sunt cei care-i calcă pragul de bunăvoie în fiecare seară, după muncă. Ce antipatic mi-a fost Stere ăsta! După ce că se însoară cu Lina, care nici nu voia să-l vadă și pe care de fapt a forțat-o tatăl ei să-l ia, și primește banii de zestre ca să își ridice o casă mare, evident că-și găsește pe alta pe la Drăgășani, pe unde mergea el să cumpere vin pentru crâșmă. Iar în timp ce acasă o pune pe Lina să facă economii și nu o scoate în oraș că, deh, prea mult risipă, ibovnicei îi cumpără salbă de aur, cercei etc. Ca să nu mai zic cât m-a revoltat episodul cu nunta lor! Lăutarii, nașii, mersul la biserică, strigarea darurilor au fost cum au mai fost, dar episodul cu cearșaful pătat de sânge pe care mătușile Linei îl flutură prin fața nuntașilor și toți aclamă virilitatea mirelui și fecioria miresei m-a scârbit de numa’! Iar apoi, nu înțeleg cum vine treaba cu zestrea. Îl plătești pe ginere să te scape de propria ta fată? Nici nu îl cunoști bine, îi încredințezi propriul copil și îi mai dai bani pe deasupra? BLEAH! Vai de fetele care au trecut prin așa ceva și care, din păcate, în unele țări (și mai mult ca sigur că și pe la noi) încă sunt forțate să se mărite cu bărbați pe care nu-i iubesc și nu-i vor…

Pe lângă muncitorii din Cuțarida, mahalaua are și hoții ei. Gașca lui Bozoncea fură de la oricine – de la văduve, de la negustori de prin târguri, de la oameni de pe stradă etc – și orice – așternuturi, cai, portofele etc. Iar după ce vând bunurile furate, petrec cu lăutari și femei, se îmbuibă cu mâncare și nu se gândesc niciodată la cum va fi a doua zi. Sunt liberi ca pasărea cerului, mereu pe fugă, mereu puși pe fapte mari.

Am apreciat mult limbajul cărții. Fără cuvintele picarești, cartea ar fi fost bunicică, dar cu ele este fantastică! Îmi pare rău că nu le-am notat pe cele mai interesante, dar e de-ajuns să deschizi cartea la întâmplare și să dai peste replici care să te facă să zâmbești.

Începură masa cu o gozbă năprasnică, în care nevasta cârciumarului fărâmase piper, salată, roșii și brânză moldovenească cu bucăți subțiri de vinete și inimi tocate.
Mâncarea sârbească era pentru apelpisire.
Iuțeala le făcuse râie în gâturi.
– Toarnă, Treanță, molan Stăpânului! se răsti Oacă la ăl bătrân.
Mână-mică le trăgea chiulul la băutură. Piele băgă de seamă.
– Bă, astâmpără-te, îi strigă, că doar n-oi avea pâlnie de argint în beregată!
Sandu nu se sinchisi. Uscase o sticlă pe dinăuntru. Ceru lui Paraschiv o bucată de pâine:
– Rupe-mi și mie din bucla aia un coltuc!
Se băteau calicii de foame la gura lui.

Un lucru care nu mi-a plăcut deloc a fost propaganda pro-socialistă dintr-un capitol. Autorul prezintă cât de greu le este tramvaiștilor, cum muncesc de dimineața până seara pe un salariu de nimic, cum angajatorilor nu le pasă de soarta lor etc. Evident, se organizează întâlniri ale roșiilor, se pun la cale greve etc. Recunosc, îmi era milă de muncitorii ăia, dar comunismul nu e o soluție. Noi știm asta acum, lui Eugen Barbu poate i se părea că e cea mai bună opțiune.

În schimb, ce mi-a plăcut cel și cel mai mult au fost descrierile Bucureștiului. Am citit cu sufletul la gură cum orașul ăsta se extindea, creștea, se transforma treptat în ceea ce e azi (sau, mai bine zis, în ceea ce a fost înainte ca Marele Arhitect să demoleze tot ce nu-i plăcea…). Ar trebui să citesc o monografie a Bucureștiului sau măcar Străzi vechi din Bucureștiul de azi, pe care o am de secole și pe care am răsfoit-o, dar nu am citit-o din scoarță-n scoarță.

Către gară, se ridicaseră prăvălii noi de cărămidă. Acestea luaseră locul vechilor maghernițe, căzute sub târnăcop. Se schimbaseră firmele, pe ziduri se ridicau litere și nume noi. Forfota crescuse. Aici se înțeleniseră câțiva comercianți puternici, care învârteau banii pe degete: unul Nicolaie Curcuman, de avea fierărie într-o hală rece și înaltă, unde ținea țiglă, tablă de acoperit casele, în foi împachetate, tuburi de fontă, cuie, chingi, dreve, șine pentru betonul armat, clanțe, broaște, tot ce voiai; unul Manole Dulămiță, cu magazin de încălțăminte, de la care târguiau țăranii din Ilfov, veniți la București după treburi, negustorii și toate mahalalele dimprejur; unul Isidor Katz, c-o stămbărie întunecoasă, adăpostită între patru pereți igrasioși, și Ilie Arghir, de vindea harnașamente de cai, pinteni pentru ofițeri, zăbale, cuie de cizmărie, tovali, pingele, tocuri de cauciuci, petlițe și alte nimicuri. Deasupra ușii largi și înalte a prăvăliei lui noi spânzurase o firmă de patru metri lățime. Un zugrav îndemânatic scrisese pe ea: „La șaua lui Traian”, magazin de mărunțișuri și pielărie. Peste drum se țineau șelarii, pălărierii și croitorii. Dorobanțul, pe numele său adevărat Gheorghe Herghelegiu, ținea asortimente de dame, aranja mirese, voaluri și centuri, jartiere de elastic „Prima” și mosorele; pe lângă el era bodega „La ocaua lui Cuza”, care avea orchestră de balalaici și bufet bine asortat, apoi intrai în gura gării.

Mi s-a spus că celelalte cărți scrise de Eugen Barbu nu sunt nici pe departe așa de bune ca asta, deci o să mă opresc aici cu acest autor. În orice caz, am început anul cu o carte minunată. Sper să o țin tot așa.

16 thoughts on “Groapa

  1. Eu unul n-am întâlnit menționat comunismul sau marxismul în Groapa lui Oigăn Bărbosul.

    Au vrei să zici că ai empatizat cu Bică-Jumate (cămătarul) sau cu perceptorii?

    Abia ieşiţi din iarnă, oamenii se treziseră cu perceptorii trimişi de stat, să strângă dările. Erau trei: un roşcovan adus de picioare, lung de-l uitase Dumnezeu, cu hainele atârnând de pe el, o slugă cu tobă de gât şi un jandarm, cu puşcă la spinare. Cel dintâi ţinea la subsuoară o geantă plină de hârtii. O luaseră din capul mahalalei, de la zidari. Citiră catastifele lor, chemară oamenii la porţi, le dădură câte o hârtie, îi puseră să iscălească, dacă ştiau.

    — Ai de dat atâta… zicea roşcovanul. Dacă nu aduci banii într-o săptămână, venim de-ţi cărăm lucrurile din casă!

    De unde să aibă? Că nu mai câştigau nimic. Ziceau:

    — Poate o să ne luaţi pielea! Că aia a mai rămas de luat!

    — Nu ştim. Noi asta avem ordin să facem, asta facem! Nu te joci cu stătu!

    — Da stătu ăsta cine e? întrebase Ţuluc.

    — Cum cine e?! se mirase perceptorul. Eu, dumneata, dumnealui, noi toţi şi cei care te apără cu arma, să nu vie duşmanii să-ţi ia viaţa şi ce mai ai…

    — Păi, afară de viaţă, chiar că nu mai avem nimic…

    Şi aşa era. Stere o ştia. În odăile lor nu se aflau decât un pat şi un dulap. Dacă se mai găseau două, trei scaune alături şi o masă.

    La o săptămână, perceptorii se întoarseră. După ei, abia se târa un camion tras de o gloabă. Muierile strigau:

    — Vin să ne ia trenţele! Nu-i lăsaţi! Nu-i lăsaţi! Ieşiseră şi băieţii cu praştiile.

    — Huo! strigau.

    Cel cu toba lovea pielea cu două beţe: Bum! Bum! Bum! Intrară, cărară la camion mesele hodorogite, scaunele, ce găsiseră, nu se uitau.

    — Când aduceţi banii le luaţi înapoi, spunea roşcovanul. Muierile blestemau înjur, căzând în genunchi:

    — Gândiţi-vă că e un Dumnezeu în cer, care le vede pe toate! Nu v-ar mai muri mulţi înainte!

    — Păi dar! sărise de alături nea Fane cu gura lui păcătoasă. Săracu Dumnezeu, nu mai poate de focu vostru! Alta-i buba! Ia să punem noi mâna, să-i aruncăm pe ăştia de pe capră, ia să vezi…

    Jandarmul se dăduse jos la el:

    — Mă! Acu te leg!

    — Leagă-mă, na!

    Oamenii se îndârjiseră în jur. Aveau ochii aprinşi de ură. Perceptorii plecară repede, înfricoşaţi.

    — Pe coaste să vă fie! blestema Mariţa în urma lor. Să vă mănânce buba neagră pe voi şi pe copiii voştri!

    — Doamne, măiculiţa Domnului, pune un foc să-i arză, că prea s-a răit lumea!

    — Prafu să s-aleagă de stătu ăsta al vostru, tâlhari şi hoţi!

    Nu le lăsaseră decât patul, să aibă pe ce pune capul, pentru că aşa era legea.

    Camionul se ducea plin, petrecut de furia câinilor dezlegaţi şi de huiduielile copiilor. Pe capră se mai ridică ameninţător jandarmul, arătând spre mulţime puşca cu o baionetă în capăt.

    Altminteri…

    — Ce, măi, oi fi socialistru?

    — Sau baftist d-ăia de nu bea, de nu mănîncă, de nu ştie ce-i aia cur de muiere…

    …adevăruri adânci:

    — Nicule, aia nu-i Sinefta, de-o iubeai tu? S-a uitat pungaşul. Ea era.

    — Da. Ia priveşte ce clift are!

    — Mai ţii minte când te-a lăsat lefter şi n-ai mai găsit-o?!

    — Mă duc după ea.

    — Ce, ai mâncat găini zăpăcite?! Stai la un loc, nu fi prost! Ce rost are?

    — Cum ce rost are?

    — Păi dacă eşti gâlmă şi nu ştii că la femei credinţa e scurtă cât coada câinelui!

    — Lasă-mă să mă duc să-i mai văd ochii, s-o scuip şi să-i zic: Ptiu, curva dracului, da pe prostu ăsta cât o să-l mai ţii?

    Gheorghe zâmbea cu gura lui veştedă.

    — Lasă, mă Piele, treacă de la tine!… Să fie şi ea fericită! Aşa e în viaţă, o dată păcăleşti tu pe altul şi de-o mie de ori te păcăleşte cine nu te-aştepţi. Hai mai bine să bem ceva, ehe, câte n-am văzut eu! Tu eşti încă tânăr, şi-ai să mai pătimeşti, numai minte să te-nveţi!

    În ochii lunganului stăruia o părere de rău.

    — Nu mi-e de altceva, Treanţă, nici că mi-a tocat banii, nici că i-am cărat ca un prost ce-a vrut şi ce n-a vrut. Ştiu, muierea fuge tot la ăl de are mai mult, dar să mă fi înţeles, mă! Să mă fi înţeles, pricepi?

  2. >>Mi s-a spus că celelalte cărți scrise de Eugen Barbu nu sunt nici pe departe așa de bune ca asta, deci o să mă opresc aici cu acest autor.

    !!

    Săptămîna nebunilor e una din cele mai faine cărţi pe care le-am citit vreodată, o foarte recomand!!!!

  3. capitolul care nu ti-a placut, cel cu propaganda de stanga, a aparut in a 2 editie a romanului. initial cartea nu avea nimic de a face cu politica vremii, asa ca unii au criticat-o aspru. drept pt care Barbu a scris capitolul acela.

    si eu voiam sa te intreb de “Saptamana nebunilor”, ai incercat sa o citesti?

  4. Tocmai am terminat-o si eu acum circa o saptamana. E impresionanta, banuiesc ca are multe parti adevarate poate chiar autobiografice; am inteles ca autorul a crescut si se-a petrecut tineretea intr-o astfel de zona.

  5. A, si-mi place mult pisica ta; e colorata ca si cartile! Ce placut poate fi sa stai cu ea in brate si cu o carte in mana…

  6. @Béranger: nț! Nu e ăla pasajul. Dar, având în vedere comentariul lui White Noise, s-ar putea ca tu să fi citit prima ediție, cea nepolitizată.

    @vio, White Noise: promit să o citesc! Aveți habar dacă s-a reeditat pe la Adevărul etc sau trebuie să o caut în anticariate?

    @Asztrid: e o lume complet diferită față de cea în care trăiesc eu și cred că de aia mi-a plăcut așa mult. Și da, e impresionantă, așa cum ai spus și tu.

    O să-i transmit Urmei complimentele tale ;))

  7. Am citit cartea în liceu şi a rămas lângă sufletul meu. Deşi mă regăsesc, cred, mai mult în cărţile reflexive şi mai puţin dinamice, nu am putut trece indiferentă pe lângă vitalitatea personajelor din roman. O lume pe care, din păcate, nu o găsesc deloc în cea bucureşteană de astăzi… Nu ştiu dacă ai citit “Maidanul cu dragoste”. Este o carte pe care, involuntar sau nu, o alătur acesteia.

  8. Firește că nu ăla e pasajul, am zis eu că ăla e pasajul? Am vrut doar să dau niscai citate mai colorate, doar că nu mi-a ieșit indentarea…

    Nu știu câte ediții au existat: nepolitizată, politizată, curățată din nou…

  9. @Ana: o să mă uit după ea prin anticariate. Mulțumesc de recomandare! 🙂

    @Béranger: recitind primul tău comentariu, tot am impresia că aia ai vrut să spui 😛

  10. Pingback: La plimbare prin blogosferă (23) | Rontziki

  11. tocmai vroiam să mă reped cu gura pe tine să citeşti Săptămâna nebunilor, dar văd c-au făcut-o deja vio şi white noise! :)
    groapa e grozavă, dar mine săptămâna mi-a plăcut şi mai tare

  12. Pe langa Saptamana nebunilor, sa citesti neaparat si Principele, pe mine m-a surprins prin atmosfera, prin personaje, prin bibliografia din spate. Chit ca, asa cum se spunea, nu era efortul personal de documentare al lui Barbu, rezultatul final este impresionant. Ceva pagini interesante s-ar putea sa gasesti si in nuvelele sale, dar s-ar putea sa sapi ceva prin moloz, mai ales ca destule sunt astazi greu de citit. Ai putea sa te uiti si peste Facerea lumii, interesanta ca subiect (iubirea dintre o fata de proletar si un scapatat crescator de cai) dar nu stiu daca merita sa o citesti integral. Evita Soseaua Nordului, doar daca vrei sa te distrezi cu proletcultism maxim.

    Dar Groapa este o capodopera, categoric. Minunata, asa cum scrii si tu. Nici nu ma mira ca a rescris-o de mai bine de zece ori. Mai ales daca ai avut cat de cat contact cu acea lume a mahalalei, astazi distrusa, o sa regasesti ca totul este de un realism incredibil, chiar asa stateau lucrurile.

    M-am intins cam mult. Ma bucur ca ti-a placut si felicitari pentru recenzie. Foarte buna.

  13. Barbu are trei capodopere: Groapa, Princepele si Saptamina nebunilor. Le citesti pe astea si vezi cam ce inseamna un prozator roman cu vina. Daca prinzi drag de nea Jenica, poate gasesti pe undeva (desi va fi greu) Caietele Princepelui, jurnalul lui (s-au publicat 7 volume parca, prin anii 70. Eu, atunci, am umblat ani buni pina le-am gasit pe toate).

  14. @capricornk13, Cinabru, michael: Gata, m-ați convins! O să colind anticariatele până dau peste Săptămâna nebunilor și Principele.

    Mulțumesc de recomandări!

  15. Citeşte neapărat şi nuvelele lui Eugen Barbu, care au apărut în mai multe ediţii, în diverse volume. Le găseşti şi pe la anticariate, la preţuri mici. Unele se petrec în aceeaşi atmosferă a mahalalei interbelice precum “Groapa”, dar altele se petrec în lumea satului, de exemplu nuvela “Pe ploaie”, care este cutremurătoare prin dramatismul ei. Evident, şi cele două romane care ţi-au fost recomandate merită să le citeşti, dar eu ţi-aş recomanda nuvelele mai întîi.

  16. @Boghinator: pfff, ar trebui să-mi dedic câteva săptămâni doar lui Eugen Barbu, având în vedere recomandările voastre. Mulțumesc mult, cu siguranță o să mă întorc la el, doar că nu știu când 🙂 It’s all in the mood!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s